Episoadele anterioare: (1), (2), (3), (4).
Astăzi, cât timp am stat la birou am făcut o trecere în revistă a mai multor manuale atât de utilizare a unor diverse programe de grafică, cât şi de design. Vreau, nu vreau, deşi într-un episod anterior am scris că nu doresc să mă aproprii de design, aşa ceva ar fi un lucru aproape imposibil. Un tehnoredactor, chiar dacă îşi face meseria pe calculator şi nu pe hârtie, aşa cum se făcea cu vreo douăzeci de ani în urmă, tot trebuie să respecte câteva reguli de bază ale designului. Nu cred că voi face o distincţie de genul "acum vorbim despre tehnoredactare, iar acum despre design". Pur şi simplu nu se poate aşa ceva, deoarece în toată activitatea tehnoredactorului cele două discipline sunt mult întrepătrunse, din faza de proiectare a unei lucrări, şi până când aceasta iese de sub tipar. Ba chiar şi după aceea, deoarece designul influenţează până şi modul în care un poster se lipeşte pe un perete, sau în care o carte este prezentată în vitrina unei librării sau ilustrată pe o pagină de internet sau pe un blog.
Tehnoredactorul trebuie să ştie multe
Tehnoredactorul care lucrează pentru print trebuie să aibă măcar cunoştinţe de bază de tehnologie poligrafică. El trebuie să ştie ce se întâmplă cu lucrarea pe care a pregătit-o în format digital, deoarece în funcţie de acest lucru el trebuie să ia o serie de decizii. Ca regulă, deoarece este cel mai răspândit sistem de imprimare, mă voi referi la sistemul offset, cu imprimare în coală (termenul uzual este Sheetfed). Imprimarea offset pe maşini rotative (denumită Web printing - sic! nu are treabă cu internetul!) se face în linii mari în mod similar.
După ce o lucrare este terminată de către tehnoredactor, ea parcurge următorul traseu:
1. Fişierul final ajunge la un birou sau departament specializat în ceea ce se cheamă prepress, ori la o persoană specializată pentru aceasta. Aici, fişierul este verificat pentru conformitate cu anumite standarde (probabil că un viitor episod se va referi în mod special la ele).
2. După verificările pentru conformitate şi efectuarea corecturilor dacă este cazul, fişierul final "intră" într-un program care "construieşte" formatul digital al colilor de tipar; acest program (sau operaţie) este denumit pentru (de) impoziţionare. Ce înseamnă aceasta? Ei bine, în tipografiile moderne imprimarea nu se face pe coli de hârtie la dimensiunea finită finală a cărţii sau afişului sau pliantului, ci pe coli tipografice de dimensiuni mai mari. Programul de impoziţionare are tocmai sarcina de a "aşeza" paginile din fişierul final într-o "pagină" de dimensiunea colii mari de tipar (se mai cheamă şi montaj). Tot acest program inserează în montaj semne adiţionale necesare maşiniştilor de la imprimare, cât şi meseriaşilor care fac finisajul tipăriturii.
Uneori, realizarea montajului intră tot în sarcina tehnoredactorului.
3. După ce montajul este gata, toată informaţia este transferată unui alt program specializat denumit Raster Image Processor (RIP), care are rolul de a transforma informaţia din limbajul de descriere a paginii utilizat (vectorial, de regulă format PostScript sau PDF - Portable Document File) în format rasterizat (cunoscut şi sub numele de bitmap). Şi despre programele RIP voi scrie într-un episod viitor.
4. În tipografii, staţiile (calculatorele) pe care rulează programele RIP sunt asociate maşinilor care impresionează plăcile de tipar din tablă de aluminiu (ori direct, atunci când tipografia dispune de un sistem denumit "Computer to Plate", ori indirect, când informaţia este trimisă la o imprimantă de film, care se developează şi se utilizează la impresionarea stratului fotosensibil al plăcilor de tipar din aluminiu).
5. Plăcile de tipar din aluminiu se trimit la maşina de imprimare, unde se execută lucrarea, pe coli de tipar. După terminarea imprimării, colile de tipar sunt lăsate să se usuce, apoi sunt trimise personalului sau atelierului însărcinat cu finisajul. În funcţie de natura lucrării, se execută lucrări specifice de biguit, ales, fălţuit, lăcuit, celofanat, cusut, broşat, legat etc. Şi asupra acestor termeni mă voi opri într-un episod viitor.
Ce treabă are tehnoredactorul cu toate acestea?
Păi, cam are!
Tipograful îi cere tehnoredactorului să nu îl oblige să facă risipă la materiale:
- dacă o policromie ce presupune patru culori este realizată de tehnoredactor şi cu nu ştiu câte culori speciale, care generează opt separaţii în loc de patru, nu e bine!
- dacă formatul lucrării este ales neinspirat, în montajul colii tipografice poate rămâne o suprafaţă prea mare de hârtie neutilizată, ceea ce înseamnă costuri prea mari pe unitate, ceea ce înseamnă ori că pierzi bani, ori că vei avea un client nemulţumit!
- degeaba faci lucrarea cu o pagină, în realitate foaia de hârtie are două feţe! Ce faci cu spatele, dacă nu-i vorba de un afiş care se lipeşte undeva, ci de o carte sau o revistă?
- o revistă poate fi broşată sau cusută; dacă este cusută, numărul de pagini trebuie să fie divizibil cu patru, pentru că nu îţi poate nimeni face cusătura pe muchia colii de hârtie!
Şi se poate continua.
S-ar putea să nu înţelegeţi despre ce este vorba în exemplele de mai sus, dar pe parcursul episoadelor viitoare vă veţi da seama despre ce este vorba.
Deocamdată ne oprim aici. Dacă aveţi întrebări, nu vă sfiiţi!
(Va urma)
©2012 Max Peter. Toate drepturile rezervate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu