O circulaţie timpurie

Timp de mai bine de 110 ani, în literatura românească nu s-au prezentat datele exacte de punere în circulaţie pentru uzualele româneşti utilizate înaintea Primului Război Mondial. Ba chiar nume mari ale filateliei mondiale (uneori contemporane cu mărcile în cauză) au publicat informaţii eronate*).

Informaţii eronate au mai prezentat şi alte publicaţii ale vremii**.

Povestea uzualelor Carol I Gravate este una lungă şi întortocheată, pornind de la modul de confecţionare a formelor de tipar, tipurile şi variantele eseurolor şi probelor, identificarea tirajelor şi până la catalogarea circulaţiilor. Dar despre aceste informaţii cred că vom mai avea ocazia să discutăm.

În primăvara acestui an am avut ocazia să descopăr o carte poştală simplă, francată cu un exemplar de 5 bani "gravat" şi expediată în străinătate. Click pe imagini pentru mărire.

Data din ştampila de zi coincide cu cea înscrisă de expeditor pe verso: 11 ianuarie 1908. Este o informaţie de luat în calcul la redactarea viitorului catalog al mărcilor poştale.
__________
*)  Georges Brunel, Les variétés des émissions de 1908-1910, în Le Bulletin philatélique 1912, pag. 50-55.
**) Le Collectionneur de Timbres-Poste, nr. 328 din 1 feb. 1908, pag. 44 menţionează că mărcile uzuale anunţate într-unanunţ anterior nu au fost puse încă în vânzare.

Cum să-ţi faci viaţa mai uşoară când ai o bibliotecă cu zeci sau sute de mii de imagini

Pe lângă colecţia propriu-zisă de timbre, de mulţi ani completez şi o colecţie filatelică digitală, constituită din imagini ale pieselor oferite în diferite licitaţii filatelice, ori postate pe bloguri sau pe reţelele de sociualizare. Scopul constituirii acestei colecţii digitale este pe de o parte de a avea la îndemână un inventar al pieselor filatelice româneşti mai mult sau mai puţin deosebite, iar pe de altă parte de a pune cap la cap un istoric al preţurilor solicitate, respectiv realizate pe o perioadă ceva mai îndelungată de piesele filatelice din zonele de interes ale filateliei româneşti.

În urmă cu vreo douăzeci de ani am apelat la o metodă relativ primitivă: pe lângă imaginile propriu-zise începusem să dublez informaţia cu fişiere text care conţineau descrierea pieselor. Ceva mai târziu m-am mai deşteptat puţin şi am început să salvez licitaţiile sub formă de fişiere PDF obţinute prin conversia paginilor de internet cu ajutorul utilitarului Adobe Acrobat (achiziţionat la serviciu legal, cu licenţă valabilă). Odată cu modernizarea structurii paginilor web şi introducerea "la greu" a Java şi JavaScript în codurile HTML, transformarea unor pagini de internet în fişiere PDF a devenit imposibilă sau mult limitată, iar salvarea informaţiilor de valoarea s-a concretizat în colectarea unui număr foarte mare de fişiere de tip bitmap (JPG şi, mai rar, PNG).

În activitatea mea de utilizator de staţii de lucru, deşi am avut un contact permanent cu grafica şi cu programele specializate, activitatea mea nu a fost cea a unui fotograf, ci una specifică procesării imaginilor şi prepress-ului. De aceea nu m-am lovit efectiv de ceea ce specialiştii numesc acum DAM (digital asset management), sau cel puţin nu în forma adoptată de fotografii profesionişti.

Îmbogăţirea continuă a bibliotecii de imagini are în prezent ca rezultat o colecţie de câteva sute de mii de imagini, cu care încă mă lupt să le aşez într-o structură cât mai logică, care să îmi uşureze munca de redactare a catalogului pe care mi l-am propus şi pe care l-am redactat parţial.

Tocmai de aceea am ajuns la concluzia că cel mai bul lucru pe care îl pot face este să folosesc avantajele oferite de metadatele care se pot ataşa unei imagini. Buuun... Dar ce sunt aceste metadate?

Ca în orice domeniu care necesită organizare, şi în fotografia digitală au fost propuse şi adoptate standarde de către IPTC (acronimul pentru International Press Telecommunications Council) încă de pe vremea fotografiei clasice (pe film), ele fiind ulterior adaptate şi introduse şi în domeniul fotografiei digitale. Informaţiile principale se referă la titlu, descriere, categorie, autor, informaţii referitoare la dreptul de autor etc., etc. Mai târziu, producătorul american de software Adobe a extins standardul iniţial IPTC cu o specificaţie nouă, denumită EXIF şi implementată sub forma unei structuri a informaţiei denumită XMP (Extensible Metadata Platform). Informaţiile din EXIF se referă la specificaţiile tehnice ale hardware-ului utilizat pentru captarea imaginii (camere, scannere etc.). Toate aceste informaţii pot fi accesate în prezent cu ajutorul camerelor foto digitale, cu ajutorul sistemelor de operare instalate pe calculatoare şi laptopuri, precum şi cu ajutorul unor programe specializate.

Pentru cei mai curioşi, care doresc să afle mai multe, recomand pagina iptc.org, organizaţie care publică periodic standardele specifice schimbului de informaţii media de orice fel.

Să revenim la partea practică. Pentru utilizatorul obişnuit, cea mai facilă modalitate de accesare a informaţiilor IPTC/EXIF este utilizarea Windows Explorer (nu mă voi referi la MacOS deoarece numărul de utilizatori casnici ai calculatoarelor Apple este nesemnificativ, iar iOS-ul îl văd ca pe o jucărie şi pur şi simplu nu mă interesează).

Informaţiile în Windows 7 se pot accesa prin câmpurile special destinate. Ele se pot actualiza/înlocui direct în câmpurile respective (click pe imagine pentru mărire).

Dacă nu vedeţi câmpurile cu detaliile imaginilor, apelaţi meniul Organise - Layout - Details.

În Windows 10, detaliile pot fi accesate după activarea butonului «Details pane» din tabul File. Informaţiile devin vizibile în panoul din partea dreaptă.

Fac precizarea că imaginile de mai sus sunt capturi de ecran ale versiunilor Pro 7, respectiv 10. Nu pot să afirm dacă ele sunt prezente şi în versiunile Home ale Windows 7 şi 10 (nu le am pe niciun calculator).

Trecând la partea de organizare a bibliotecilor de imagini, cea mai simplă (dar şi mai laborioasă) metodă este realizarea unei structuri de directoare (foldere/subfoldere) după reguli pe care şi le stabileşte fiecare utilizator, aşa cum consideră că îi este de ajutor.

În captura de ecran de mai sus (click pentru mărire) puteţi vedea conţinutul unui folder creat pentru o anumită licitaţie (în partea dreaptă), precum şi structura de directoare cu licitaţiile unei singure case (în stânga). Programul utilizat este FastStone ImageViewer, un program gratuit a cărui versiune portabilă pentru Windows poate fi descărcată de aici.

Alegând comanda Properties din meniul contextual al unei imagini (sau click dreapta, pentru cei care nu stăpânesc termenul) se va deschide fereastra Properties, care la tabul Details conţine - ca să vezi! - datele esenţiale EXIF.

La un nivel  mai superior de organizare, pentru fiecare imagine se pot adăuga taguri după preferinţele şi trebuinţele fiecăruia (de exemplu un fotograf ar putea alege taguri de genul portret, peisaj, animale, excursie etc., etc.). Pentru aceasta se pot folosi programe specializate pentru catalogarea fişierelor media. De exemplu unul dintre programele răspândite în rândul profesioniştilor este Adobe Photoshop Lightroom. Dar pentru un utilizator casnic, fără pretenţii de profesionist, s-au inventat şi programe gratuite. Eu utilizez softul XnView MP, care se poate descărca gratis (pentru utilizare casnică necomercială) de aici, în format portabil sau ca installer, atât pentru 32, cât şi pentru 64 de biţi (el este disponibil şi pentru MaxOs, precum şi pentru Linux). Click pe imagine pentru mărire.

Pe lângă funcţia de catalogare media, programul permite şi scrierea/editarea informaţiilor IPTC/EXIF.

Programul permite sortarea fişierelor după numeroase criterii, aşa cum se poate vedea în captura de mai jos (click pentru mărire).

În plus, este posibilă o acţiune indisponibilă în view-erele simple: căutarea rapidă după numeroşi termeni, inclusiv după datele din IPTC/EXIF.

Pentru catalogarea media se mai poate utiliza şi un alt program gratuit: Adobe Bridge (poate fi descărcat de aici de către un utilizator care are cont pentru Adobe Creative Cloud).

Programul poate accesa datele din IPTC/EXIF şi poate atribui taguri.

În plus, Adobe Bridge permite şi căutarea după criterii multiple în cadrul bibliotecilor, chiardacă acestea nu au fost încă indexate.

O a treia alternativă gratuită este PhotoGrok, care poate fi descărcat de aici. Este un program simplu, cu ajutorul căruia se pot realiza cataloage media. Pentru utilizarea lui trebuie să aveţi instalată rutina Java (minimum versiunea 6). Click pe imagine pentru mărire.

Şi acest program permite căutarea după criterii multiple:

La final trebuie să vă atenţionez că acţiunea de catalogare, de atribuire de taguri şi de regăsire a informaţiilor necesare nu se poate face automat de programele menţionate mai sus, ci este nevoie de munca şi creativitatea utilizatorului.

Trebuie de asemenea să precizez că pentru gestionarea unei cantităţi semnificative de formate media se poate apela şi la baze de date specializate, care pot fi construite după dorinţa şi după putinţa fiecărui utilizator, funcţie de cunoştinţele şi creativitatea lui. Despre bazele de date însă mi-am propus să scriu un alt articol.

Despre metodica studiului (31)

Episoadele anterioare pot fi citite aici: episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4, episodul 5, episodul 6, episodul 7, episodul 8, episodul 9, episodul 10, episodul 11., episodul 12., episodul 13, episodul 14, episodul 15, episodul 16, episodul 17, episodul 18, episodul 19, episodul 20, episodul 21., episodul 22, episodul 23, episodul 24, episodul 25, episodul 26, episodul 27, episodul 28, episodul 29, episodul 30.

Despre corespondenţe

În articolele publicate până acum pe blog am abordat acest subiect în repetate rânduri. Iată însă că a venit rândul la identificarea unui răspuns la întrebarea: cum studiem corespondenţele circulate prin poştă? Care ar fi modul de abordare a subiectului din punctul de vedere al filateliei tradiţionale şi ce anume urmăreşte studiul istoriei poştale?

O parte a răspunsurilor le putem găsi dacă studiem regulamentele adoptate de Federaţia Internaţională de Filatelie (FIP) pentru expoziţiile pe care le patronează, acesta fiind şi cel mai înalt nivel expoziţional şi, deci, şi cerinţele pe care ar trebui să le îndeplinească expozanţii în tratarea subiectului ales sunt cele mai pretenţioase. Pentru cei interesaţi, regulamentele menţionate pot fi găsite aici:

- istorie poştală: http://www.f-i-p.ch/wp-content/uploads/Postal-History.pdf
- filatelie tradiţională: http://www.f-i-p.ch/wp-content/uploads/SREV_Traditional-Philately_EN.pdf

Deşi FIP le consideră clase competitive diferite (cu toate că ele ar intra în una dintre cele două categorii menţionate mai sus), există regulamente separate pentru:

- aerofilatelie: http://www.f-i-p.ch/wp-content/uploads/Aerophilately.pdf
- întreguri poştale: http://www.f-i-p.ch/wp-content/uploads/Postal-Stationery.pdf
- fiscalotelie: http://www.f-i-p.ch/wp-content/uploads/Revenues.pdf

Totuşi, regula nu ar fi, în opinia mea, copierea cerinţelor din regulamentele expoziţionale, deoarece cercetarea istorică urmăreşte identificarea unor probleme situate într-o altă structură logică decât cea uzuală în competiţii expoziţionale tocmai pentru corelarea mai judicioasă şi integrarea domeniilor în logica studiului istoric.

Aria de cuprindere

Cititorii ştiu la ce mă refer, bănuiesc, atunci când invoc aria de cuprindere. Subiectul studiului îl constituie corespondenţa circulată prin poşta oficială care îndeplinea în perioada abordată ceea ce se cheamă astăzi "serviciul universal", sau mai concret ceea ce figura în vechile instrucţiuni drept "poşta uşoară de scrisori", incluzând însă şi unele extinderi ale ariei de cuprindere şi asupra obiectelor de corespondenţă necuprinse în "poşta uşoară de scrisori", de exemplu obiectele de coletărie uşoară sau gropurile.

Problema ariei de cuprindere poate fi nuanţată prin extinderea subiectelor abordate, pentru acoperirea situaţiilor particulare, de exemplu:

- corespondenţele tranzitate prin poşte locale, în măsura în care acestea au fost ofical autorizate/acceptate de către operatorul poştal naţional;
- corespondenţele manipulate de poştele altor state pe actualul teritoriu românesc aflat în componenţa statelor respective (de exemplu poşta austriacă în Transilvania anterior anului 1867);
- corespondenţele expediate prin poştele consulare ale altor state care au funcţionat pe teritoriul naţional cu permisiunea autorităţilor de la data respectivă;
- corespondenţele poştelor străine de ocupaţie civile sau militare în România pe timpul conflagraţiilor mondiale;
- corespondenţele oficiilor/agenţiilor poştale româneşti aflate în străinătate etc., etc.

Pentru păstrarea unei structuri logice a studiului, cred că este de la sine înţeles că fiecare categorie dintre cele enumerate mai sus va trebui tratată împreună cu fondul categoriei din care face parte (adică alături de studiul mărcilor şi al ştampilografiei din categoria respectivă).

Ce urmăreşte studiul corespondenţelor?

Obiectivul final al studiului corespondenţelor îl constituie catalogarea lor potrivit unui set acceptat de reguli şi principii, catalogare urmată de evaluarea nivelului rarităţii relative, precum şi de întocmirea unui listing descriptiv care să aibă un grad suficient de utilitate atât pentru cercetători, cât şi pentru colecţionari.

Există modele utilizate deja în studii?

Desigur că există câteva modele, care sunt deja utilizate atât îm studii, cât şi în cataloagele specializate. Aşadar roata nu a fost inventată de autor, şi nici focul. Ideea este de a încerca o scurtă recenzie a modelelor utilizate deja şi de a încerca să înţelegem ce criterii anume reprezintă interes pentru studiul pieselor din aria românească de interes, cu aplicabilitate la specificul funcţionării serviciilor poştale pe teritoriul ţării.

Modelele mai serioase utilizate în studii şi cataloage urmăresc două caracteristici generale ale corespondenţelor:
- componenţa francaturii;
- tariful/categoria de trimitere din care face parte corespondenţa.
Dar ca să vă puteţi face o idee, cea mai bună soluţie pentru a vă face să înţelegeţi este să vă dau două exemple concrete.

Iată un scurt extras dintr-un catalog austriac mai vechi (click pentru mărire). În tabelele din imagine sunt catalogate combinaţiile cunoscute (la data respectivă) ale francaturilor din a doua emisiune austriacă (1858), separat pentru mărcile cu nominale în kreuzer şi separat pentru cele care au circulat în Lombardia - Veneţia, cu valori în soldi. Nu este aşa că vă surprinde bogăţia de informaţie prezentată DOAR pentru o singură emisiune? Ca precizări, la catalogare există anumite note întrucât ea nu a fost realizată ţinându-se cont de felul trimiterilor şi/sau tarifele în vigoare la acea dată.

Un al doilea exemplu prezintă un extras dintr-un listing al unui catalog suedez mai vechi, listing destinat catalogării francaturilor trimiterilor clasice. Aici se poate remarca utilizarea altor criterii: tariful corespunzător fiecărei destinaţii (listingul este destinat catalogării corespondenţei externe).

Având cele două exemple ilustrate, încercaţi acum vă rog să apreciaţi cam care este gradul de utilitate al cotelor din cataloagele româneşti (1974 şi 1984 de exemplu), ori a celor din cataloage internaţionale de genul Yvert-ului ori al Michel-ului: ele sunt doar simple aprecieri care au o foarte mică legătură cu studiul, în care nu prea poţi avea încredere din cauza gradului ridicat de generalizare/aproximare, precum şi din cauza trecerii totale sub tăcere a diferenţelor relative de raritate între combinaţiile cunoscute.

Din păcate, gradul ridicat de generalizare a fost adoptat şi de autori consacraţi şi experţi recunoscuţi atunci când aceştia au abordat evaluarea corespondenţelor clasice. În opinia mea această alegere a fost făcută nu pentru că cei menţionaţi nu ar fi dispus de cunoştinţele necesare, ci din cauze  mai puţin "ordodoxe", comerciale, mai exact din cauza interesului pe care l-au avut în achiziţionarea unor piese deosebite la preţuri acceptabile sau mult mai mici decât valoarea lor reală, dată de raritatea pe piaţa filatelică. Aici este un subiect fierbinte, de care mulţi se feresc să vorbească, dar cam acesta este adevărul. De altfel concluzia nu poate fi ocolită atunci când se compară pe o perioadă mai îndelungată evaluările publicate de persoanele/cataloagele menţionate cu realizările înregistrate de casele de licitaţii consacrate.

Despre ierarhizarea criteriilor

În opinia mea, cea mai bună catalogare a corespodneţelor româneşti s-ar putea realiza prin utilizarea combinată a criteriilor menţionate mai sus, respectându-se însă o anumită ierarhie, prezentată în schema de mai jos.

Odată stabilită schema, nu mai rămâne decât scormonitul în baza de date, alcătuirea listingurilor şi evaluarea fiecărei piese conform frecvenţei de apariţie pe piaţa filatelică şi mediei realizărilor obţinute în licitaţii ori pe piaţa liberă.

Ceea ce n-am menţionat până acum este că în listinguri este absolut necesară includerea şi a corespondenţelor prefilatelice (cu rezerva evaluărilor separate a ştampilelor pe birouri/oficii). Tot nemenţionate au rămas şi corespondenţele oficiale, care de regulă nu sunt francate (dar pe care, din păcate, nu s-a obosit nimeni până acum să le catalogheze/evalueze).

Corelaţiile perioadelor istorico-poştale

Despre acestea am mai scris în articolele mai vechi de pe blog. Subiectul se pare că a trezit un oarecare interes din partea câtorva colecţionari care mi-au adresat întrebări în repetate rânduri. Tocmai de aceea m-am decis să abordez problema încă o dată.

Pe parcursul evoluţiei administraţiilor poştale s-au produs modificări repetate ale tarifelor poştale, iar după introducerea mărcilor poştale acestea au avut perioade definite în care au beneficiat de putere de francare, fiind perioadic înlocuite de mărci sau emisiuni noi. Tocmai corelaţiile dintre aceste perioade istorico-poştale au stat la baza naşterii unui număr determinat de combinaţii posibile concretizate în apariţia diferitelor francaturi posibile sau potenţiale. Click pentru mărire.

Un număr mai restrâns de colecţionari nu cred că ar fi foarte fericiţi dacă s-ar publica un catalog specializat al francaturilor/corespondenţelor, deoarece acesta ar deveni relativ repede un instrument nepreţuit în mâna membrilor juriilor de tot felul din cadrul manifestărilor competiţionale, ori asta ar fi un lucru nu prea dorit de către expozanţi.

Pentru arhive şi arhivişti

În toate arhivele continuă să se păstreze un număr apreciabil de corespondenţe, mai ales dintre cele nefrancate, fără mărci. Ştiu că un număr şi mai mare de astfel de documente a luat în decursul anilor calea topitoriilor şi reciclatorilor de hârtie, în urma selecţionărilor periodice. Cu toate aceste îndepărtarea acestei categorii de documente din dosare ar trebui să înceteze şi să nu se mai facă înainte ca ele să fie verificate de un specialist în istorie poştală.

Mai mult ca probabil, studiul corespondenţelor din dosare după criteriile prezentate mai sus ar fi extrem de greoi de efectuat, mai ales în situaţia lipsei personalului calificat. De aceea, evidenţa lor ar putea fi redusă la cel mult două criterii/elemente (în afara numărului filei din dosarul curent):

1. Data expedierii, stabilită potrivit ştampilei de expediţie ori al conţinutului pe care îl însoţeşte;
2. Localităţile de expediţie şi de destinaţie.

Nu cred/nu cunosc cu exactitate că/dacă instrucţiunile arhivistice de specialitate conţin criterii de clasificare a corespondenţelor. În lipsa lor, cele două criterii/elemente de mai sus pot fi folosite, în opinia mea, până vând documentele respective ar putea fi verificate de un specialist.
De altfel, simpla examinare de către un cunoscător a inventarului cuprinzând cele două criterii/elemente menţionate poate uşura ori chiar poate elimina nevoia unei examinări suplimentare de către un specialist şi predarea la topit fără teamă că s-ar putea pierde documente importante din punct de vedere al istoriei poştale.

© 2011-2017 Max Peter. Preluarea acestui material nu se poate face decât după încheierea unui acord prealabil în formă scrisă.

Dilemă

Întrebarea pe care mi-o pun de ceva timp este sub ce formă ar putea fi difuzat un viitor catalog al mărcilor româneşti.

Din discuţiile cu apropiaţii, ar exista două posibilităţi:
- difuzarea gratuită, eventual postarea în format digital pe un domeniu de internet dedicat, cu acces liber şi gratuit;
- editarea în regie proprie şi difuzarea în format tipărit şi/sau digital contra unei sume care să acopere cheltuielile depuse.

Pentru difuzarea în format digital nu ar trebui să-şi facă nimeni speranţe că s-ar pirata, deoarece în prezent există soluţii care pot împiedica inclusiv copierea de pe un CD/DVD sau de pe un drive USB, iar deschiderea documentului nu se poate face decât după introducerea unui număr serial care s-ar expedia după înregistrarea pe un anumit site web.

Pentru difuzarea în format tipărit, costurile ar fi foarte mari din cauza numărului foarte mari de pagini (chiar şi în situaţia în care s-ar publica treptat, în fascicule). Din această cauză (neţinând cont de numărul mare al cărpănoşilor), preţul final ar fi relativ ridicat şi numărul celor care şi-ar permite achiziţionarea fasciculelor/volumelor ar fi relativ mic. Din această cauză, pentru o eventuală versiune tipărită soluţia nu ar putea fi decât tiparul digital, unde preţul depinde de numărul de exemplare, spre deosebire de tiparul clasic.

În actuala stare a filateliei româneşti, posibilitatea publicării pe baza unei subscripţii nu este luată în calcul, deoarece nu banii reprezintă problema, ci detaliile tehnice.

Argumentul care mi-a fost adus de apropiaţi  împotriva primei soluţii este că ar fi prea multe persoane care ar putea beneficia gratuit de informaţii cu ajutorul cărora pot realiza venituri, fără a mai pune la socoteală că anumite informaţii ar putea fi preluate de mari edituri fără a plăti drepturi aferente (că mai se cunosc situaţii).

Marea dezamăgire care afectează colectivul restrâns cu care am colaborat este că există o indiferenţă aproape totală faţă de cercetarea tradiţională a mărcilor (filigrane, danteluri, tipuri, planşe, date, circulaţii, francaturi). Ori tocmai pentru această indiferenţă, ai noştri colegi nu ar mai trebui să primească nimic gratuit, pentru că oricum interesul cel mai mare este tot la... "business".

Din această cauză colectivul meu de apropiaţi iau în calcul şi o difuzare iniţială limitată - numai către persoanele care au fost interesate de dezvoltarea colecţiilor şi de publicarea propriilor descoperiri. Negustorii - mai la urmă (pentru că nu se urmăreşte realizarea vreunui câştig).
Ideea realizării catalogului este de a contribui la susţinerea filateliei ca pasiune.

Dacă aveţi idei, altele decât cele expuse, sunteţi liberi să le transmiteţi prin comentarii.

Despre metodica studiului (30)

Episoadele anterioare pot fi citite aici: episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4, episodul 5, episodul 6, episodul 7, episodul 8, episodul 9, episodul 10, episodul 11., episodul 12., episodul 13, episodul 14, episodul 15, episodul 16, episodul 17, episodul 18, episodul 19, episodul 20, episodul 21., episodul 22, episodul 23, episodul 24, episodul 25, episodul 26, episodul 27, episodul 28, episodul 29.

Avem sau nu dorinţa de a scrie?

Unul dintre colegii de pasiune (sau de "suferinţă") este pasionat de un anumit domeniu al istoriei poştale şi se întreabă ce ar putea face pentru a lăsa ceva în urma lui. *) După o scurtă discuţie purtată pe un grup specializat de pe Facebook, i-am spus că poate acea felie de istorie poştală ar avea nevoie de un catalog.

Problema pe care au majoritatea colecţionarilor care manifestă aplecare spre studiu este lipsa încrederii în forţele proprii. Ei mai au însă o problemă: uneori sunt trataţi cu sictir de către cei spre care se îndreaptă pentru a le cere o mână de ajutor. Iar aici problema nu etse numai a lor, ci şi a celor care se consideră (sau sunt văzuţi de alţi colecţionari) ca fiind avansaţi şi cu rezultate deosebite.

Nu mă apuc să discut cum se obţin unele rezultate, pentru că sistemul îmi displace profund (şi din această cauză am refuzat de mulţi ani să mai expun, dar şi mă mai fac parte din jurii şi să particip la examenele pentru clase superioare de juriu). Există însă colegi înzorzonaţi cu teancuri de diplome şi cu grămezi de tinichele cărora cei care au efectiv nevoie de o mână de ajutor nu le mai ajung la nas.

Lăsând chestia asta la o parte, m-am oferit să-i dau colegului nostru o mână de ajutor la schiţarea unui catalog tematic (nu din cel cu fluturi sau personalităţi, nu în acest sens considerat catalog tematic). Tematica se referă la piesele de istorie poştală din categoria poştei aeriene.

Eu, unul, am în minte cam ce ar putea cuprinde o asemenea lucrare şi nu cred că mi-ar fi greu să mă apuc să scriu un catalog al pieselor de poştă aeriană. Problema este însă că aş dori să-l ajut pe colegul nostru să înceapă el o asemenea lucrare.

Principiul de bază

Când te gândeşti la un catalog, nu ar trebui să vezi altceva decât informaţie structurată. Termenul are legătură cu cel de bază de date, dar ceea ce spun eu aici nu trebuie neapărat să îmbrace o formă computerizată, informaţiile se pot iniţial aduna şi aranja şi în mod clasic, cu pixul într-un caiet. Este vorba de principiu, nu de metodă adică.

Pentru o "desţelenire" mai uşoară a informaţiei şi pentru a o înţelege, dar şi pentru a o prelucra mai uşor intervine necesitatea structurării ei, adică aşezării bucăţelelor care formează întregul într-o formă ierarhică definită de autor şi în concordanţă cu câteva principii de bază pe care acesta şi le propune a le acoperi.

Problema este că alegerea uneu anumite metode de lucru poate uşura realizarea formei finale a lucrării, prin micşorarea volumului de muncă şi eliminarea redundanţei (adică scrierea de mai multe ori în locuri diferite a unor date similare).

Un catalog precum cel pe care l-am dori noi să-l realizăm nu are nevoie de sofisticarea de care este capabilă un motor de baze de date (vorbesc de versiunea computerizată), ci de ceea ce s-ar chema  bază de date simplă, care conţine un singur tabel. În acest tabel vom încerca să umplem căsuţele cu informaţia disponibilă.

Tabelul de care avem nevoie

Tot ce putem face la început e să stăm strâmb şi să judecăm drept (în limbajul specific s-ar chema "proiectarea bazei de date").

Ca principiu, orice tabel are un număr oarecare de rânduri şi de coloane. Utilizarea unui tabel în colectarea informaţiei necesare catalogului este necesară pentru că ne ajută să acoperim obiectele de catalogat împreună cu proprietăţile lor. Cel mai mare ajutor ni-l poate oferi prin indicaţia precisă a proprietăţii pe care nu o cunoaştem (încă), deoarece o anumită căsuţă din tabel nu a fost completată.

Care ar fi obiectul unui catalog al pieselor de poştă aeriană? Desigur, tocmai piesele respective, transportate pe calea aerului. Haideţi să ne gândim la tabelul pomenit mai sus în felul următor:

- fiecare rând al tabelului ar reprezenta o piesă de poştă aeriană;
- fiecare coloană a tabelului ar conţine câte o proprietate a piesei în cauză.

Cum putem face tabelul?

Sunt o sumedenie de posibilităţi. Cea mai nimerită (în opinia mea) ar fi crearea şi apoi completarea lui într-un program de calcul tabelar, ori într-un utilitar destinat fişierelor de tip CSV. Eu aş folosi ceva din gama Microsoft Excel (accesibil celor care deţin o licenţă legal achiziţionată), ori softul similar gratuit Calc din suita LibreOffice (care face acelaşi lucru, dar nu trebuie plătit nimic pentru el, fiind OpenSource).

Puteţi vedea mai jos o mostră de tabel realizat în LibreOffice Calc (click pentru mărire). Desigur, coloanele pot fi acelea sau nu, e o chestie la alegerea autorului, poate că sunt prea multe sau, dimpotrivă, prea puţine (click pe imagine pentru mărire).

Avantajul acestui soft gratuit este (printre altele) că foloseşte formate deschise de fişier, dar poate salva şi în formatele proprietare ale Microsoft Excel, de exemplu (click pentru mărire).

Desigur, rezultatul va depinde foarte mult de capacitatea şi de dorinţa de muncă a autorului. Tabelul de mai sus se poate personaliza "la sânge" la o adică, putând conţine informaţii despre compania aeriană, despre unele variante (poate că au existat la un singur zbor şapte variante de francatură), despre culoarea unor ştampile, dar şi informaţii care ar ţine de "bucătăria internă" a autorului (provenienţa piesei - colecţia sau licitaţia, preţul de vânzare, numerele de catalog din alte lucrări gen Sieger, eventualele francaturi mixte, trimiterile cu parcurs mixt aerian + terestru ori cele catapultate cum sunt DO-X etc., etc.).

Desigur, nu în ultimul rând tabelul ar trebui să conţină cotele acordate de către autor fiecărei piese. Dar înainte de a le cota, el ar trebui să-şi stabilească principiul de evaluare în raport de starea calitativă, de frecvenţa de apariţie, de eventuale elemente suplimentare valoroase cum ar fi semnătura pilotului sau alte asemenea "minuni" specifice domeniului.

Nu în ultimul rând poate că un asemenea catalog ar trebui să cuprindă şi piesele sosite în România, cu plecare din alte ţări.

Gata, mai multe nu mai zic, minte are fiecare. Concluzia: cine doreşte să muncească o poate face. Indiferent cine ar fi acea persoană, îi doresc succes.
_________
*) Sunt colecţionari care nu au avut posibilitatea să viziteze expoziţiile pe unde s-au perindat colecţiile multor filatelişti români. În prezent, noi, românii nu avem o expoziţie virtuală aşa cum au alţii. Mai există câţiva volecţionari care prin forţe proprii şi-au "suit" pe internet unele exponate.
Ideea este însă că - cel puţin pentru capitolele de bază ale filateliei româneşti - dacă nu rămâne nimic scris, peste ani grămada de diplome şi de tinichele adunate de cineva nu vor mai valora nici cât o ceapă degerată.
Dacă într-adevăr vrei să faci ceva, apoi atunci te apuci şi faci, nu dai mărunt din buze pe la colţuri.
Altă dată se putea face! Şi am să vă arăt ceva ce unora s-ar putea să nu le vină să creadă!
Ce-aţi spune dacă aţi vedea NUMAI INVENTARUL bibliotecii filatelice care a aparţinut unui nume mare al primilor ani ai filateliei mondiale, inventar scris mărunt şi publicat într-un volum de PESTE 450 de pagini!?!

Dacă v-am stârnit îndeajuns de mult curiozitatea, puteţi descărca volumul (care este liber de drepturi de autor, fiind pus la dispoziţia publicului de către Smithonian Institute) de aici. Este în format PDF şi are o mărime de 45,5 MB.

© 2011-2014 Max Peter.

Din nou despre "Catalogul mărcilor poştale româneşti"

Periodic, în cadrul unor diverse grupuri de discuţii se ridică din nou, iarăşi şi iarăşi întrebarea: de ce nu se face un catalog actualizat al mărcilor poştale româneşti?

Acum, problema este una destul de delicată şi de complicată. Colecţionarii, în raport de propriul orizont şi de cât sunt de specializaţi au viziuni diferite asupra a ceea ce reprezintă noţiunea de catalog filatelic. În mai multe articole mai vechi am tot abordat acest subict, dar întrebările de acest gen îmi sunt puse din nou (chiar şi astăzi am primit două mesaje pe mail şi alte două pe Facebook). Nici măcar blogul nu este citit, chiar dacă informaţia este pusă la dispoziţie gratuit, moca!

Din păcate, sunt destui colegi care au impresia că un catalog se face uite-aşa, pocnind din degete. Nu realizează ce presupune aceasta. Chiar dacă unii vor da mărunt din buze, voi relua câteva idei pe care le-am mai expus. Aşadar, haideţi să vedem ce presupune redactarea unui catalog (aceasta este opinia mea, nu o consider cea mai bună, dar nici n-am descoperit încă alta mai bună) şi ce întrebări ridică această activitate:

• trebuie stabilit de la început un obictiv urmărit: ce urmează a se realiza? care este nivelul de cuprindere şi aprofundare? care va fi forma produsului final? (produs tipărit? produs electronic? ambele?);

• cine sunt persoanele care ar fi capabile să realizeze un astfel de produs? sub ce formă s-ar realiza manuscrisul?

• cum ar arăta un calcul economic al realizării produsului? care ar fi sursele de finanţare şi cum ar fi repartizate cheltuielile? care ar fi potenţialele venituri şi cum se repartizează ele? cum se distribuie produsul final şi la cine?

• cum se asigură latura tehnică a realizării catalogului? cine face designul, redactarea/culegerea manuscrisului şi ce costuri sunt implicate? este sau nu nevoie de o bază de date? ce se întâmplă cu reproducerea imaginilor, de unde se ia materialul filatelic necesar şi cum se digitizează? după ce standarde? ce presupune, din punct de vedere tehnic, realizarea unui produs electronic disponibil pe internet? care sunt şi cum se acoperă costurile generate de achiziţionarea, găzduirea şi întreţinerea domeniului de internetşi de realizare efectivă a produsului electronic?

• ce tehnologie se alege, pentru a se putea realiza, în viitor, o actualizare facilă şi rapidă, pentru realizarea unei ediţii noi? (ideal ar fi o ediţie anuală); trebuie ţinut cont de faptul că în prezent tehnologiile sunt modernizate aproape anual; ce fac cu produsul peste cinci ani? îl voi mai putea folosi, sau toată munca va trebui luată de la cap dacă se doreşte realizarea unei noi ediţii?

• cine stabileşte metodologia de lucru şi cum se desfăşoară efectiv realizarea manuscrisului? cum se realizează un sistem independent de numerotare? ce principii şi criterii de catalogare se utilizează? se va lucra într-o singură limbă sau în mai multe? ce principii de evaluare se vor utiliza şi în ce valută se va face ea? şi la ce curs?

• care vor fi implicaţiile ulterioare realizării catalogului din punctul de vedere al drepturilor de autor? cine va putea reproduce prima ediţie şi în ce condiţii? dacă lucrarea a fost realizată de un colectiv, ce statut va avea manuscrisul în formă fizică şi/sau cel în formă electronică?

• care vor fi principiile care se vor utiliza la evaluări şi acordarea cotelor, pentru a se respecta principiile pieţei libere şi pentru ca lucrarea să aibă credibilitate?

Toate întrebările de mai sus au "curs" rapid, în câteva minute. M-am grăbit să le scriu ca să nu le uit (nu mai am memoria pe care o aveam la 20 de ani, asta e!). Dacă staţi strâmb şi judecaţi drept, puteţi vedea că realizarea unui catalog nu e o treabă simplă. Nu reprezintă copierea altor lucrări (ar fi un lucru ilegal până la urmă). Mă opresc aici şi vă pun la dispoziţie formularul pentru comentarii de mai jos.

Despre părerile împărţite

Îmi povestea cu câteva zile în urmă un cunoscut cât de nemaipomenit şi aprofundat este catalogul nostru din 1974 la prima parte (şi în special la mărcile clasice) şi cât de slab este el la perioada mai târzie. L-am întrebat, după ce mi-a spus părerea lui, dacă este sigur. Mi-a confirmat, iar eu i-am spus că părerile s-ar putea să fie împărţite.

Eu am impresia că perioada mărcilor litografiate are încă destule lucruri de povestit pentru un cercetător pasionat şi abil. Priviţi mărcile de mai jos cu puţin mai multă atenţie.

Nu vreau să se supere nimeni, dar încă sunt destule elemente de studiu rămase neacoperite. Problema nu asta ar fi, problema este că nu mai face nimeni studiu astăzi!
Există încă varietăţi de hârtie necatalogate în mod corespunzător. Compoziţia unor planşe este încă incertă. Utilizarea unor mărci la anumite birouri ar putea fi problematică. Nu există încă o catalogare judicioasă a retuşurilor. Să continui? O pot face.
Consider însă că cel mai bun lucru este să adoptăm o poziţie realistă şi să punem osul la treabă, pe româneşte.

Despre metodica studiului (29)

Episoadele anterioare pot fi citite aici: episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4, episodul 5, episodul 6, episodul 7, episodul 8, episodul 9, episodul 10, episodul 11., episodul 12., episodul 13, episodul 14, episodul 15, episodul 16, episodul 17, episodul 18, episodul 19, episodul 20, episodul 21., episodul 22, episodul 23, episodul 24, episodul 25, episodul 26, episodul 27, episodul 28.

Să ne întoarcem puţin la ABC

Zilele trecute, întreba cineva pe Facebook despre niştre întreguri poştale. L-am rugat să aştepte puţin, ca să mă uit prin baza mea de date cu imagini. Eram convins că am cel puţin o imagine a unuia dintre întregurile despre care se interesa colecţionarul. Şi am început să caut. În ce? Într-o colecţie aproape uriaşă (aş spune, fără niciun fel de ruşine că aş exagera), de peste o sută de mii de imagini. Imagini cu ce? Păi cu piese care se potrivesc domeniilor de interes pe care le-am enunţat chiar în cuprinsul primelor articole pe care le-am publicat pe blog.
Am constatat că ce am adunat timp de câţiva ani buni nu prea are o valoare de utilizare, deoarece elementul căutat se identifică greu, poate chiar foarte greu, din cauza volumului imens de informaţii.
Aşa că nereuşind să rezolv ce îmi propusesem cu întregurile poştale căutate, m-am lăsat păgubaş şi mi-am zis că se impun măsuri.

Dacă vreau să nu mă uit la colecţia de imagini precum mâţa-n calendar, va trebui să încep să o reorganizez. Chiar dacă voi ajunge la redundanţă, trebuie să apelez la un fir logic foarte apropiat cu ceea ce ar trebui să însemne catalogul despre care am tot scris.

La această oră, colecţia de imagini este aranjată numai în parte. Există două "capitole" principale: piese şi mărci din licitaţiile "mari" (aranjate după numele casei de licitaţie, iar la fiecare "brand", după licitaţia la care au fost oferite piesele în cauză), respectiv "altele" (piese proprii sau din alte colecţii pe care am putut să le studiez, precum şi piese oferite pe portalurile de licitaţii online). Aceste "altele" sunt mai bine aranjate. Până prin 1928 există câte un folder separat pentru fiecare emisiune.

Aşa cum este organizată baza de date cu imagini la această oră, ea nu are o utilitate imediată deoarece în cazul căutării unei piese anumite, rezultatele pot fi descurajante. Încet, încet, va trebui ca pe parcursul acestui an toată aranjarea să fie schimbată pe modelul structurii informaţiei viitorului catalog (sau monografie, încă nu ştiu ce va ieşi).

Urmând modelul structurii de foldere, subfoldere etc. folosite de orice sistem de operare modern pentru un calculator, va trebui să creez o structură de tip arbore, care să-mi asigure accesul facil şi rapid la informaţia furnizată de baza de date.

Voi scrie câte ceva "cu voce tare", întrucât s-ar putea să fie vreun cititor care să-mi dea o idee bună.

Aşadar, domeniile de interes

Aş asemui aceste domenii cu volumele unei lucrări scrise. Poate nu volume, ci titluri (pentru că din punct de vedere logic s-ar putea ca un titlu să aibă mai multe volume). La ce mă gândesc eu de mai mulţi ani (şi din ce domenii principale sunt şi piesele ale căror imagini l-am strâns încă de prin anii 2000):

1. România
2. Alte ţări ale căror poşte au funcţionat pe teritoriul actual al României.

OK... Este foarte general, dar detaliem la "1":

1.1. Perioada prefilatelică:
     a. Moldova
     b. Muntenia
     c. Carantine
1.2. Perioada clasică (1858-1872).
1.3. Perioada postclasică (1872- 1900).
1.4. Perioada modernă, domnia regelui Carol I (1900-1914).
1.5. Id., domnia regelui Ferdinand (1914-1927).
1.6. Id., domnia regilor Mihai şi Carol al II-lea (1928-1940).
1.7. A doua domnie a regelui Mihai (1940-1947).
1.8. Republica (1948-... încă nu m-am hotărât până unde voi merge, dar în mod cert nu mă interesează perioada mai recentă).
1.9. Servicii, taxe, locale, ocupaţii:
     a. Telegraf.
     b. Serviciu (oficiale).
     c. Scutire de porto.
     d. Factaj.
     e. Porto (taxa de plată).
     f. Ajutor, asistenţă socială, aviaţie, cultură, fiscale-poştale, IOVR (timbre obligatorii).
     g. Porto fiscale-poştale.
     h. Statistice.
     i. Fiscale utilizate poştal.
1.10. Poşte locale:
     a. Poştele locale turistice (Păltiniş, Bistra, Măgura).
     b. Emisiunile locale din Banat (Timişoara, Banat Bacska).
     c. Poştele locale din Ardealul de Nord.
     d. DBSR.
     e. Poşta maritimă Morton.
1.11. Poşta română în străinătate:
     a. Constantinopol.
     b. CMT (Pocuţia).
     c. Debreţin.
1.12. Întregurile poştale cu marcă fixă (ca şi la mărci, nu cred că ar fi interesantă catalogarea emisiunilor mai recente de anii '60 - cel puţin pentru mine).
1.13. Poşte străine pe teritoriul românesc:
     a. Poşta austriacă (consulară şi militară, DDSG, Lloyd).
     b. Poşta bulgară.
     c. Poşta franceză (poşta consulară, ocupaţia franceză în Arad).
     d. Poşta germană (MViR, poştele de campanie în cele două războaie).
     e. Poşta consulară greacă.
     f. Poşta rusă (consulară şi militară, de campanie).
     g. Poşta turcă.
1.14. Ţara de Foc

Să trecem acum la numărul "2".

2.1. Poşta austriacă din Transilvania şi Banat (până în 1871) şi în Bucovina (până în 1918-1919.
2.2. Poşta maghiară din Transilvania (1871-1919).
2.3. Poşta rusă din Basarabia (poşta imperială şi poştele locale - zemstvele).
2.4. Poşta turcă din Dobrogea.
La aceste capitole aş dori să existe pe de o parte câte un catalog specializat al mărcilor care au circulat în teritoriile respective, iar pe de altă parte un catalog al ştampilelor utilizate de administraţiile poştale respective.

Structura logică a informaţiei

Principala cauză pentru care, în opinia mea, nu avem astăzi un catalog specializat (sau o monografie) la standardele occidentale (trebuie să recunoaştem, sunt înaintea noastră cu mulţi ani) este lipsa consecvenţei în modul de tratare a studiului emisiunilor.

Ca model descriptiv, avem nevoie de două tabele mari şi lungi. Unul trebuie destinat emisiunilor, iar celălalt numerelor individuale de catalog. Dacă se înţelege acest model structurat (adoptat de toate cataloagele din lume, indiferent de ţara în care s-au publicat ele) nu mai rămân de stabilit decât puţine elemente suplimentare, conform unei metodologii relativ generale.
Partea proastă a cataloagelor publicate până în prezent este că informaţiile corespunzătoare celor două tabele au fost culese cu numeroase sincope, cu lipsuri pentru unele "celule" sau chiar fără logică, inserându-se fragmente de proză nepotrivite pentru o lucrare cu pretenţii ştiinţifice.

Primul tabel, cel al emisiunilor, imaginaţi-l cu câte un rând rezervat fiecărei emisiuni, iar coloanele cuprinzând caracteristicile acestora:
- data de punere în circulaţie;
- numele oficial al emisiunii, conform deciziei de punere în circulaţie (sau denumirea convenţională adoptată unanim de către colecţionari);
- procedeul de tipar;
- numărul de planşe (cilindri) de tipar utilizate;
- formatul şi componenţa colilor (de tipar şi/sau comercială, finită);
- tipul hârtiei;
- filigranul şi poziţia acestuia;
- tipul separării din coală (dantelat, nedantelat);
- tipurile de danteluri (la cele dantelate);
- datele scoaterii din circulaţie.

Al doilea tabel, cel al mărcilor, conţine câte un număr de calatog pe fiecare rând, coloanele fiind reprezentate de:
- valoarea nominală;
- culoarea;
- indicele imaginii clişeului;
- coloanele cu cote, adaptate la specificul emisiunilor sau perioadelor.

Elementele de specializare

Nu am spus până acum, dar pentru varietăţi şi erori am deja o altă bază de date realizată în sistem de fişe electronice, numerotate conform unui sistem proprietar. În fiecare fişă sunt (de regulă) rezervate informaţii sub formă de text referitoare la:
- istoricul emisiunii;
- modul de confecţionare a planşelor (clindrilor) de tipar);
- ştampilografie;
- circulaţii şi tarife;
- cotaţii pentru erori şi varietăţi.

Soluţia din punct de vedere tehnic

Cred că cea mai viabilă ar fi o bază de date care să conţină cele două tabele amintite mai sus. În raport de cheile de control utilizate (un index al emisiunilor, respectiv numărul de catalog - acestea cred că ar fi cele mai viabile) s-ar putea realiza o singură bază de date care să conţină interogări specifice, precum şi rapoarte pentru formatele mai uzuale de listinguri.
Un lucru pozitiv este faptul că majoritatea sistemelor moderne de administrare a bazelor de date permit exportul conţinutului (tabele, interogări, rapoarte) în format XML (vezi aici ce înseamnă), format compatibil cu mai multe tipuri de servere de aplicaţii. Cei care au ceva cunoştinţe în domeniu poate intuiesc la ce mă refer: este vorba de principiul "scrie o dată, foloseşte de n ori", potrivit căruia plecând de la o singură bază de date se pot realiza lucrări şi pentru print (tipar), şi pentru web, şi pentru publicare în format electronic.

Cine a spus că este uşor de scris o carte cred că nu ştie despre ce vorbeşte.
Credeţi că aveţi o idee utilă? Nu o ţineţi pentru voi.

©2011-2014 Max Peter. Preluarea prezentului articol nu se poate face decât în baza unui acord scris.

Când a fost pusă în circulaţie a doua emisiune de mărci "Taxa de plată"?

De circa trei ani mă preocupă clarificarea unor aspecte legate de catalogarea mărcilor "Taxa de plată" din primul model, cifra mare în oval, format orizontal (imprimate în brun şi în verde). Aceste mărci sunt contemporanele mărcilor corespondente din perioada postclasică, începând cu "Perle" şi terminând cu mărcile "Spic de grâu" şi "Carol I - Tipografiate".
Am constatat că multe varietăţi catalogate prin lucrările româneşti mai vechi nu prea corepsund realităţii, în sensul imposibilităţii identificării pieselor în cauză. Un exemplu este "perechea tête-bêche" la marca de 5 bani brun din prima emisiune (varietate despre care în ultimii 20 de ani nu a putut nimeni să indice o colecţie în care se găseşte sau vreo licitaţie unde a fost oferită piesa, chiar mai veche). Pe de altă parte, am descoperit numeroase alte varietăţi la care autorii cataloagelor noastre nici nu s-au gândit cred şi pe care nu le-a semnalat absolut nimeni, de câd sunt ele puse în circulaţie (de exemplu varietăţile filigranelor PR la emisiunile imprimate în culoarea verde).
Pentru mine este clar în acest moment că în toată istoria filateliei româneşti nu prea a fost niciun colecţionar care să fi abordat studiul acestor emisiuni într-un mod serios.
Trebuie totuşi să menţioneaz un articol publicat în ultimul număr al revistei Filatelia, referitor la o aşa-zisă dantelură nouă. Îmi pare rău pentru autor, dar piesa în cauză este doar un fals destul de prost, uşor de identificat după forma cifrelor valorii din oval. O simplă comparaţie cu mărci obliterate din aceeaşi valoare (nu are importanţă emisiunea sau filigranul) poate scoate în relief uşor diferenţele, numai să existe bunăvoinţă şi corectitudine.

Problema pe care vreau să v-o supun atenţiei este data punerii în circulaţie a celei de-a doua emisiuni "Taxa de plată", aşa-zisele "culori schimbate", brun roşcat în loc de brun ciocolatiu. Nu am să menţionez decât CMPR 1974 (Kiriac Dragomir - Aurel Surpăţeanu), care indică drept dată de punere în circulaţie luna noiembrie a anului 1885. Catalogul Michel indică numai anul, 1885.

Perioada postclasică este plină de situaţii în care amploiaţii poştei manipulau în mod defectuos părţile mobile ale ştemplurilor, generând pe corespondenţe amprente care se disting prin date eronate, ordine modificată în dată, elemente răsturnate etc. Cel puţin pe perioada de circulaţie a mărcilor "Spic de grâu" am întâlnit multe asemenea situaţii. Ei bine, acum vorbind de dată - când vezi că găseşti trei, patru, cinci piese cu date mult mai timpurii decât cele îndeobşte cunoscute, atunci începi să te gândeşti că cineva a bătut câmpii când a scris ce-a scris. N-am s-o mai lungesc şi vă voi prezenta piesele în cauză.

18 iulie 1884, Bucureşti Cursa ?

6 septembrie 1884, Curtea de Argeş

4 octombrie 1884, R. Sărat

19 octombrie 1884, ?

23 octombrie 1884, Bucureşti Cursa 2

11 noiembrie 1884, Bucureşti Cursa 2

19 noiembrie 1884, Bucureşti Cursa ?

Iată aşadar că toate aceste piese devansează cu un an data înscrisă în CMPR 1974. Mai am şi destule piese purtând ştampile din prima parte a anului 1885.
Ca să nu credeţi că este vorba de marca de 30 de bani din prima emisiune (cea din 1881), vă prezint şi două astfel de unicate, pentru a le putea compara cu piesele de mai sus. Diferenţa de culoare este în mod cert evidentă.

Iată încă un exemplu de cât de bine au fost studiate mărcile noastre mai vechi.

Care este preţul mărcilor poştale? (14)

© 2011-2013, Max Peter. Preluarea acestui articol se poate face numai pe baza unui acord scris, încheiat în prealabil.

Episoadele anterioare le puteţi găsi aici: (1), (2), (3), (4), (5), (6), (7), (8), (9), (10), (11), (12), (13).

Cote, sau coeficienţi?

Pentru că tot m-am apucat de redactarea formei finale a catalogului şi am problemele proaspete în memorie, m-am gândit să prezint câteva din principiile după care doresc să mă ghidez, ca metodologie de stabilire a cotelor. Mai este un motiv pentru subiectul ales: după anunţul pe care l-am făcut (că m-am apucat de treabă) m-am pomenit cu câteva mailuri care îmi sugerează că metoda coeficienţilor aplicată de CMPR 1974 "trebuie" păstrată (!!!), plus alte câteva "directive".

De la început cred că ar trebui să punem puţin lucrurile la punct. Există o diferenţă între... "după părerea mea, ar fi mai bine să fie făcut aşa, pentru că..." şi chestia aia (cam brutală şi imperativă) cu "trebuie să...".
Problemele sunt destul de clare pentru mine şi ar trebui să le înţeleagă şi cei trei împricinaţi care s-au apucat să-mi dea directive:
- am să ţin cont de părerile lor atunci când mă vor convinge că ştiu ce vorbesc şi că aş putea învăţa ceva de la ei;
- până una, alta, n-am încheiat niciun contract cu niciunul dintre ei şi nici nu muncesc pe moşia vreunuia;
- să mă scutească cu "binele mişcării filatelice", deoarece nu cred că este vreunul în măsură să vorbească în numele tuturor colecţionarilor.
Vreau ca lucrurile să fie foarte clare: ceea ce fac eu este doar o iniţiativă particulară, la care nu a muncit nimeni în afara mea. În consecinţă, cred că sunt îndreptăţit să îmi planific singur lucrarea. Este adevărat că am amintit de un colectiv de autori, dar niciunul dintre cei trei nu face nici pe departe obiectul pentru aşa ceva.
Am mai trecut printr-o astfel de exeprienţă cam acum vreo 20 de ani. Toţi ţuşflenderii vor să fie şefi, dar când e vorba de muncă fug de rup pământul (sau se transformă subit în surdo-muţi)... Ia să vă văd cum îmi rupeţi voi gura cu studiul unei emisiuni (care vreţi voi, la alegere), apoi vom sta de vorbă.

Să revenim însă la oile noastre.
În România s-a manifestat întotdeauna un decalaj între nevoia manifestată pentru un catalog naţional şi posibilitatea de realizare a acestuia. Cauzele principale sunt două: lipsa unor autori capabili să întocmească o asemenea lucrare, respectiv lipsa cronică de finanţare a publicaţiilor de profil. Întotdeauna, publicarea lucrărilor de acest gen s-a putut realiza numai cu contribuţii provenite din afara mişcării filatelice.
În alte ţări, publicarea cataloagelor este puternic susţinută de asociaţiile profesionale ale negustorilor. Din păcate, la noi nu există aşa ceva şi singura şansă poate apărea doar dintr-o iniţiativă particulară.

În decursul timpului, cataloagele care au văzut lumina tiparului (nu cele de la noi, ci toate cataloagele din întreaga lume) au utilizat în prinicpal două sisteme de evaluare:
- sistemul bazat pe cote exprimate într-o monedă, acordate în mod direct pieselor;
- sistemul bazat pe punctaje şi coeficienţi (sau "evaluări generice", cum le-am denumit eu).
Fiecare dintre aceste sisteme are şi avantaje, şi dezavantaje. În opinia mea însă, sistemul bazat pe acordarea cotelor directe reflectă mai bine concepţia autorului şi permite într-o măsură mai mică utilizatorului sistemului inducerea unei interpretări subiective.
Nu doresc să fiu greşit înţeles, am spus-o de mai multe ori, orice catalog nu poate prezenta decât preţuri orientative. Ne aflăm într-o piaţă liberă, unde nu există un "mercurial" sau un "preţ oficial". Un catalog poate însă face un alt lucru: poate influenţa piaţa liberă într-un anumit sens, prin modificarea unei sume a opiniilor colecţionarilor aflaţi pe o anumită treaptă a cunoştinţelor acumulate (de regulă nu prea ridicată). Aceasta ar fi latura negativă, dar există şi o latură pozitivă: un catalog bine realizat poate declanşa o anumită emulaţie în rândul colecţionarilor, îi îndreaptă spre studiu şi cercetare, spre dorinţa de a contribui cu comunicări la cumulul de cunoştinţe de care dispune şi beneficiază comunitatea.

Cataloagele din prima categorie sunt cele generale sau general-specializate (Michel, SCOTT, Yvert, Stanley Gibbons, AFA, Facit, Bolaffi, Afinsa etc.). De regulă ele sunt publicate în ţări în care numărul de colecţionari şi indirect de amatori ai acestor instrumente este destul de mare încât cheltuielile generate de editarea anuală (sau periodică cel puţin) sunt oarecum acoperite.
Cataloagele din a doua categorie sunt de regulă cele foarte specializate, care se adresează unui public-ţintă limitat ca număr. Un astfel de exemplu este, de pildă, catalogul de ştampile pentru perioada prefilatelică realizat de Edwin Müller în 1961.

Avem şi noi, românii, un exemplu din a doua categorie, la care doresc să mă refer: este vorba de catalogul din 1974 care a adoptat un sistem oarecum mixt: o cotare directă pentru seriile "de bază", însoţită de popularea tabelelor variantelor cu o sumă de coeficienţi.
Datorită calităţii informaţiilor pe care le conţine (privite prin prisma informaţiilor disponibile la data publicării volumului şi, din păcate, neegalat până în prezent în ciuda publicării mai multor cataloage), catalogul din 1974 continuă să fie şi astăzi utilizat. Din păcate însă, sistemul adoptat atunci (şi utilizat încă de către unii negustori) a dat naştere mai multor aberaţii, neprevăzute de autor şi relativ greu de sesizat de necunoscători. Este vorba, mai exact, de "moda" înmulţirii în lanţ a coeficienţilor. Unii negustori au ajuns chiar să îşi "calculeze" preţuri de tot râsul, conform cărora piese absolut banale "valorează" sute de euro sau de dolari (câteva astfel de exemple încă se pot vedea şi acum pe eBay).

În lucrarea pe care mi-am imaginat-o doresc să ocolesc posibilitatea de apariţie a acestui subiectivism deplasat din partea unui utilizator al instrumentului, prin acordarea de cote directe unor categorii de varietăţi. Probabil că nivelul acestor cote va fi stabilit pe baza frecvenţei de apariţie a varietăţilor şi pieselor cotate, în acord, pe baza discuţiilor şi analizelor realizate de către colectivul de autori.
Motivul pentru care doresc să utilizez acest sistem este eliminarea aberaţiilor de genul "blocurile de 4 merită un coeficient de 20x" (şi dacă o valoare este comună, iar alta este o adevărată raritate?), sau "piesele pe scrisoare merită coeficientul de 5x" (ce fac dacă francatura combinată este comună, iar francatura simplă este mult mai rară?), sau alte asemenea lucruri (coeficienţi globali pentru poziţii de filigrane sau pentru anumite nuanţe distincte sau pentru alte varietăţi).
Probabil că voi mai scrie însă pe subiectele acestea.

© 2011-2013, Max Peter. Preluarea acestui articol se poate face numai pe baza unui acord scris, încheiat în prealabil.

Trebuie să modific manuscrisul iniţial

M-am apucat de lucru, exact aşa cum spuneam aici. Numai că au început deja să apară câteva probleme (care nu sunt în niciun caz de nerezolvat).
Treaba cu scrierea catalogului nu e ceva de ieri, ci un efort care datează de mulţi ani. Până acum am alcătuit mai multe versiuni ale catalogului (pentru unele perioade la care lucrurile mi-au devenit clare). Problema a apărut chiar la introducere (sau, mă rog, la "Îndreptarul pentru utilizarea catalogului", cum i-am spus eu). Până acum câţiva ani eram hotărât să fac doar două volume pentru România până la 1947 inclusiv, plus un volum dedicat poştelor străine (austriacă şi maghiară) în Ardeal, Banat şi Bucovina. Ulterior am decis că e mai bine să împart conţinutul în mai multe volume şi să adâncesc specializarea, deoarece dispun de datele şi informaţiile necesare şi ar fi păcat ca ele să se piardă între coperţile câtorva caiete anonime.

Fiecare perioadă are specificul său. O parte a colecţionarilor nu cred că va fi interesată de toate volumele, pentru că pur şi simplu nu colecţionează perioadele sau domeniile respective. De pildă, un tematician nu cred că va fi interesat nici de carantinele de pe coridorul sanitar al Dunării, şi nici de mărcile clasice litografiate.
Pe de altă parte, ar fi nefiresc să vorbesc în introducerea volumului dedicat mărcilor clasice litografiate despre gravuri sau despre heliogravură, aşa cum probabil că pe filatelistul care colecţionează perioada interbelică nu îi va interesa vreun detaliu referitor la construcţia planşelor litografice sau la evoluţia ştampilelor pe mărcile Cuza.
Cred că se impune de la sine ca atât îndrumarul, cât şi dicţionarele de termeni de specialitate să fie adaptate perioadelor tratate în fiecare volum. Aşa că din vechile manuscrise nu voi mai utiliza decât parţial informaţiile, în raport de perioada şi de zona tratată.

Gata, m-am hotărât să trec la treabă

Cred că ştie toată lumea zicala: boala lungă e moarte sigură, aşa că e cazul să mă apuc de treabă. Din ultimele zile ale anului care tocmai s-a încheiat m-am hotărât să trec la redactarea formei finale a catalogului. Ce am de gând să fac am scris încă de la începutul activităţii pe blog, iar cei care mi-au urmărit articolele cred că sunt la curent cu ideea.

Despre modul de realizare a catalogului am mai scris, de asemenea. Mi l-am imaginat realizat în mai multe volume, fiecare volum fiind rezervat unei perioade sau unui tip de mărci, poşte, servicii etc. Pentru început, am schiţat primul volum. Acesta urmează să conţină perioada prefilatelică din Moldova şi din Muntenia, precum şi perioada clasică, până în anul 1872.

Perioada prefilatelică urmează să fie împărţită în trei părţi principale: separat Moldova (până la data punerii în circulaţie a primei emisiuni Cap de bour), separat Muntenia (până la punerea în circulaţie a primei emisiuni Principatele Unite) şi separat ştampilele şi sigiliile de carantină (în ciuda faptului că acestea nu au caracter poştal, ci unul administrativ, dar au fost utilizate şi sunt întâlnite inclusiv pe corespondenţele poştale).

Perioada clasică va cuprinde descrierea şi cotarea mărcilor, varietăţilor, ştampilelor şi francaturilor pentru fiecare emisiune începând cu Capetele de bour, continuând apoi cu mărcile celor două emisiuni Principatele Unite, cu mărcile Cuza, apoi cu mărcile Carol I cu favoriţi şi cu barbă. Catalogarea va conţine toate emisiunile până în 1872, exclusiv emisiunea Paris, care urmează să figureze în volumul al doilea, împreună cu celelalte emisiuni postclasice.

În toate situaţiile catalogarea se va referi numai la piesele generate de activitatea poştelor autohtone. Poştele străine care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul Principatelor vor face obiectul unui volum viitor.

Catalogarea va cuprinde (conform celor propuse) şi eseurile mărcilor clasice, precum şi reimpresiunile cunoscute la primele două emisiuni Cap de bour. În mod sigur voi prezenta caracteristicile de desen ale originalelor, pentru fiecare emisiune şi/sau valoare. Nu m-am hotărât încă dacă voi prezenta şi falsurile, deoarece la acest capitol ne lovim de "simfonia neterminată": niciodată nu poţi fi sigur că nu există şi falsuri dintr-un tip pe care nu l-ai întâlnit.

Pentru redactarea catalogului m-am hotărât să utilizez ultima versiune a programului QuarkXPress (pentru care deţin licenţă originală, validă). M-am oprit asupra acestui program deoarece pot ulterior genera versiuni specifice publicaţiilor electronice pe baza layout-ului realizat pentru print. Ca format al lucrării, m-am oprit asupra dimensiunii finite a paginii de 160x230 mm (pentru o coală de tipar de 8 pagini - 4 faţă + 4 verso - nu se face risipă de hârtie). Voi face tehnoredactarea cu ilustraţiile integral în policromie. Dacă în viitor nu va fi posibilă imprimarea color din cauza costurilor, se poate uşor genera o versiune alb-negru a lucrării, fără a fi necesare modificări ale fişierelor-sursă.

Deocamdată acestea sunt informaţiile generale, care se pot însă modifica în urma deciziei colectivului de autori (numele lor nu este public în acest stadiu).

Mai departe vom trăi şi vom vedea. Îmi pare bine că în primele două zile ale lui 2013 am reuşit să pun puţină ordine în baza de date cu imagini pentru perioada clasică, câteva mii de imagini cu mărci, ştampile, francaturi şi alte piese de interes.

Deoarece intenţionez să acord întâietate lucrului la catalog (şi acest lucru îl voi face în timpul meu liber, destul de limitat), este posibil ca numărul şi consistenţa articolelor pe care le voi publica pe blog să scadă în mod semnificativ. Este însă la fel de posibil ca pentru unele probleme legate de conţinutul catalogului să vă cer părerea, dacă voi crede de cuvinţă.
Voi continua să răspund ca şi până acum întrebărilor şi solicitărilor pe care le trimiteţi pe mail.