De ce scriem pe blog?

Acest articol a fost publicat iniţial pe Grupul porcilor abjecţi.

Mă „mânca” de mai mult timp tastatura să-mi aştern câteva gânduri legate de acest subiect şi cred că acum s-ar putea să fie potrivit momentul.

Acum doi ani, în vară, am trecut printr-o experienţă nu tocmai plăcută, suferind un accident. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu bine (oarecum). După nefericitul eveniment, am început să privesc viaţa cu alţi ochi. Unul din gândurile care mi-au trecut prin cap după aceea a fost să-mi deschid un blog. Scopul pe care mi-l propusesem era să încerc să împărtăşesc şi altora din cunoştinţele mele în ale filateliei. Era o nişă destul de slab reprezentată în blogosferă şi simţeam că aş fi putut avea un cuvânt de spus.

Nu eram străin de blogosferă. Îmi ajutasem un cunoscut să-şi facă blog, iar de prin 2008 citeam cu regularitate bloguri. Mă interesa cam tot ce putea fi în legătură cu publishingul şi „rosesem” destulă literatură pe această temă, atât din punct de vedere tehnic, cât şi în ceea ce priveşte latura de social media. Era însă un lucru pe care nu-l înţelegeam pe deplin: ce-i determină pe bloggeri să scrie, cum se formează o comunitate online, care ar putea fi beneficiile ei şi, în general, cam cu ce s-ar mânca acest fenomen (da, sunt de părere co blogging-ul este un fenomen). Cum cea mai bună modalitate de a descoperi era să încerc pe propria-mi piele, i-am dat bice.

Mi-am deschis blogul şi am început să scriu. Începutul a constituit o experienţă interesantă. Datorită nişei destul de specializate, nu m-am bucurat de prea mulţi vizitatori. Nici de comentatori. Nici acum articolele de specialitate nu au decât o audienţă limitată aproape strict la persoanele interesate de domeniu.

Printre „lecturile” mele au figurat (şi mai figurează încă) destule bloguri cu vechime. Ale celor îndeobşte denumiţi A-listeri. Toţi îi sfătuiau pe bloggerii mai noi cum să procedeze în comunitate (da, sunt absolut convins că este o comunitate).  Mi-am mărit treptat numărul de bloguri urmărite şi am început să descopăr şi articole interesante. În acelaşi timp, am început să descopăr şi comportamente diverse. Unele mi se păreau normale, pe altele le cam priveam cu un ochi critic, întrebându-mă ce urmărea persoana respectivă. Pe unii îi aprobam, iar pe alţii îi dezaprobam în gândul meu. M-am mulţumit numai cu un statut autoimpus de observator, fără să îmi împărtăşesc gândurile prin comentarii, chiar fără să abordez acest subiect pe propriul blog. Mi-am zis că trebuie să mai treacă timp pentru a-mi putea forma o opinie în care eu însumi să am încredere că este cât de cât potrivită.

Când umbli prin blogosferă, nu-ţi trebuie prea mult să-ţi dai seama că sunt destul de mulţi autori care se comportă altfel decât în realitate (s-a scris destul pe tema „măştilor”, nu intru în subiect). În definitiv, este alegerea fiecăruia să se dea drept cine vrea, aşa cum este în puterea şi la latitudinea cititorului să creadă ce vrea despre autorul unui blog.

După vreo patru luni am fost curios să aflu cam pe unde m-aş situa eu, cu propriul blog, în acest fenomen denumit blogosferă. Aşa că mi-am înscris blogul în Zelist. Şi am început să urmăresc propria evoluţie, dar şi criteriile pe baza cărora se face „departajarea”. Legat de Zelist, sunt bloggeri care se entuziasmează numai când îi aud numele, dar sunt şi bloggeri care critică platforma. În opinia mea,  este un lucru util, dar nu pentru oricine. Ca să creezi o astfel de platformă şi să o şi administrezi nu-i un lucru chiar la îndemâna oricui. Mai ales dacă se ţine cont de faptul că cei care lucrează la ea fac o muncă gratuită, benevolă. Dar nu despre asta era vorba de fapt, ci despre altceva.

Goana după o poziţie cât mai bună în top începe să îi modificebloggerului comportamentul în comunitate. Nu oricui însă. Cei care au un scop precis definit şi urmează o minimă planificare nu cad în această „plasă”, iar acest lucru este vizibil pentru un ochi cât de cât format. Dar sunt şi bloggeri care cad în păcatul transformării propriei munci într-o găoace frumos colorată, dar fără un conţinut din care să poţi alege ceva.
Şi atunci am început să-mi pun, firesc, întrebarea din titlu. Pentru ce scrii, dar mai ales pentru cine? Scrii doar ca să-ţi faci cât mai mulţi „prieteni” ale căror linkuri să conteze în clasament, sau scrii pentru că ai ceva de spus şi doreşti să răspunzi aşteptărilor cititorilor tăi? Ce anume te determină să nu-ţi faci, măcar din când în când, o critică a propriei persoane şi a propriei munci? De aici rezultă automat şi comportamentul în blogosferă. Cum îţi faci prietenii şi pe ce criterii? Când alegi să pui pe cineva în propriul blogroll, după ce criterii o faci? Îţi place de acel autor, ai citit ceva care să-ţi placă la el, ai vreo afinitate pentru o pasiune pe care o are şi el?

Eu am vrut să respect câteva principii. Unul din ele a fost să nu fac schimb de linkuri (de fapt mint, am făcut cu unul singur). Am umblat, am citit (sau am ascultat, privit, după caz) şi mi-a plăcut, mi-am notat şi am repetat vizita. Dacă sentimentul s-a păstrat pentru o perioadă, atunci pur şi simplu mi-am adăugat adresa la lista blogurilor urmărite, fără să-i spun posesorului nimic. Că a văzut el după aceea şi a considerat că ar putea să facă acelaşi lucru, asta e altă mâncare de peşte. Fiecare a avut opţiunea să procedeze după cum a crezut de cuvinţă. Unii nu mă bagă în seamă nici acum, dar nu am o astfel de pretenţie de la ei, chit că i-am citit doar, sau le-am şi comentat articolele. Am avut câteva situaţii în care mi s-a cerut ajutorul cu câte un link. Întotdeauna am ajutat cum am putut pe cei care mi-au cerut acest lucru, fără să am nicio pretenţie de la niciunul. Cu unii am legat o prietenie, cu alţii nu. Nu am nimic de comentat, a fost alegerea mea şi nu-mi pare rău deloc pentru ce am făcut. Consider însă că acest comportament îmi asigură o libertate deplină de mişcare în blogosferă, fără să mă simt dator cuiva pentru ceva.

Am însă şi obligaţii pe care mi le-am asumat singur. Una din ele este să îi respect pe cei (sau pe cele) care mi-au dat sfaturi bune. Şi îi voi ajuta cu orice-mi va sta în putinţă dacă mi-o vor cere.

Mi-am mai asumat o obligaţie: să mă comport în mod integru în blogosferă cu ceilalţi şi să le cer acelaşi lucru. Să nu mint, să nu jignesc şi să nu desconsider pe nimeni. Să învăţ de la cei mai deştepţi ca mine, dar să şi ofer sprijinul celui care are nevoie de el.

În viaţă am cunoscut  mulţi oameni şi m-am bucurat în câteva rânduri de colegi şi şefi deosebiţi, nişte adevărate vârfuri în domeniile lor. Unul dintre ei mi-a dat odată o lecţie pe care nu o voi uita niciodată:

"Nu uita niciodată cine eşti şi nu-ţi dezonora munca; gândeşte-te întotdeauna câte parale faci şi ce eşti în stare să dai celorlalţi de lângă tine, nu ce vrei sau ce aştepţi tu de la ei!"

Aş putea continua, dar tare mi-ar plăcea, stimaţi colegi de blogosferă, să o facem împreună.