România, euroii şi cataloagele filatelice

O declaraţie recentă a guvernatorului Băncii Naţionale a României, preluată inclusiv de către prestigiosul New York Times, subliniază o problemă de bun simţ, pe care mulţi actori din piaţă o aşteptau de mai mult timp: trecerea României la moneda euro în 2015 "nu mai intră în discuţie".

Este una dintre deciziile macroeconomice care are urmări pe piaţa obiectelor de colecţie într-o măsură mai mare decât v-aţi aştepta. De aproape trei ani de zile mă tot întrebam care să fie moneda în care să fac evaluarea pieselor, în catalogul pe care îl "moşesc". Şi tot cam de trei ani de zile urmăresc cu înfrigurare parităţile euro-dolar american realizate în diversele licitaţii în care apar şi piese româneşti.

Parcă pe zi ce trece s-a accentuat un decalaj între două din cataloagele internaţionale consacrate, precum şi între cotele acordate de acestea şi preţurile practicate pe piaţă (mă refer la cataloagele Michel, editat în Germania, cu cote exprimate în euro, respectiv SCOTT, editat în Statele Unite, care are cote exprimate în dolari americani).

Faţă de acum 15-20 de ani, se "simte" mai pregnant ca niciodată că se produce un decalaj din ce în ce mai mare dintre numărul colecţionarilor dispuşi să plătească sume consistente pentru piesele rare şi al celor care îşi reduc an de an bugetul rezervat pasiunii noastre. Iar acest ritm pare mult mai accentuat decât ritmul în care cresc preţurile pe piaţa liberă pentru piesele "grele". Din ce în ce mai mult, colecţionarii de marcă românească tind să îşi mute interesul de la perioada clasică şi postclasică la perioadele mai târzii, iar stocurile de marcă veche încep să dispară, ofertele împuţinându-se în mod vizibil (nu mă refer aici la rupturile şi geoarsele oferite destul de frecvent pe portalurile de licitaţii online, ci la piesele cu adevărat "bune", din portofoliul caselor de licitaţii mari).

Este posibil să se mai producă un fenomen, care este în bună măsură influenţat de politica editorială a celor două cataloage internaţionale menţionate (poate că ar putea părea alarmistă ipoteza, dar am impresia că s-ar putea întâmpla ceea ce s-a întâmplat acum vreo douăzeci de ani cu cataloagele Michel şi Zumstein). Zumstein-ul a fost "scos" de pe piaţă, încetându-şi apariţia pentru ţările europene. Să mă explic.

Catalogul Michel are, în opinia mea, o politică păguboasă în ceea ce priveşte mărcile româneşti. Editura dă dovadă de o inflexibilitate accentuată în ceea ce priveşte variaţia cotelor, depărtându-se de la o ediţie la alta de ceea ce se întâmplă pe piaţă. Cred că editorii acestui catalog au impresia că o creştere constantă a cotelor (indiferent de cele care se întâmplă pe piaţă) îi pot asigura un minimum de cumpărători ai volumelor tipărite. Pe de altă parte, cred că se bazează şi pe sentimentele colecţionarilor adevăraţi, care îşi preţuiesc propriile colecţii şi care se bucură atunci când văd că preţurile cresc sau, cel puţin, nu scad, aşa cum se întâmplă cu alte obiecte de colecţie. În opinia mea, cotele multor mărci româneşti relativ comune sunt mult umflate de către Michel, în timp ce cotele pieselor cu adevărat bune şi rare sunt menţinute la un nivel mult prea scăzut în comparaţie cu raritatea acestora, dar şi comparată cu piese cu acelaşi grad de raritate din alte ţări. La acest capitol, Michel-ul practic îşi bate joc de piesele româneşti bune.

Spre deosebire de catalogul Michel, SCOTT-ul american are cotele mult mai "aşezate" pe ceea ce se întâmplă în piaţă. Ne place sau nu, cotele în dolari sunt mai mici decât echivalentul lor în euro, faţă de catalogul german. Într-un fel, catalogul american confirmă prin cotele pe care le acordă ceea ce susţin editorii lui: preţurile sunt nete şi nu "de colecţionar", cum sunt cele din Michel.

Sunt destui negustori care se ghidează după un principiu pe care l-am enunţat cred că de zeci de ori pe acest blog: preţul nu este făcut de vânzători, ci de cumpărători. Preţul real nu este echivalentul cotei din cataloage, ci preţul obţinut în tranzacţiile finalizate.

Într-un fel sunt mulţumit că nu am început încă ultima fază a editării catalogului (tehnoredactarea manuscrisului şi realizarea tabelelor cu cote). S-ar putea să renunţ la orice evaluare făcută în euro şi să iau în calcul cote exprimate în dolari americani.

Cu toată sinceritatea vă spun că m-ar interesa şi alte opinii referitoare la aceste lucruri.