Care este preţul mărcilor poştale? (3)

Episoadele anterioare le puteţi găsi aici: (1), (2).

Relaţia Poştă - colecţionar. Ce câştigă fiecare?

Până acum am văzut cam care este treaba cu producerea mărcilor. Să vedem care este treaba după aceea, când o administraţie poştală îşi vinde produsele către colecţionari.

Am spus mai înainte despre preţurile pe care le poate avea o marcă. Ce se întâmplă cu mărcile vândute colecţionarilor?

În primul rând, administraţiile poştale nu prea fac ele comerţ filatelic (deşi asta ar dori ele să se creadă!). Ele fac (în majoritatea covârşitoare a cazurilor) doar o desfacere pe piaţă a "noutăţilor", nicidecum un comerţ filatelic adevărat (care presupune muuuult mai multe!). O fac fie direct (aşa cum e mai peste tot), fie indirect, prin interpuşi (aşa cum era la noi, prin Romfilatelia, ori prin alte firme acreditate în mod special). Dar organizarea reţelei de distribuţie intră în alt capitol, nu în cel care ne interesează pe noi...

Două dintre preţurile amintite în episodul anterior sunt preţul de cost (de producţie), respectiv valoarea nominală. O administraţie poştală serioasă va vinde întotdeauna emisiunile noi de mărci poştale la valoarea nominală a acestora. Dar ce reprezintă diferenţa dintre cele două? Ei bine, această diferenţă include contravaloarea serviciului poştal corespunzător tarifului în vigoare pentru nominalele mărcilor care compun emisiunea respectivă.

Unul dintre elementele care pot influenţa preţul viitor al mărcilor pe piaţa filatelică este seriozitatea administraţiei poştale emitente, deşi acest lucru nu prea vor să îl recunoască zisele administraţii. Ce înseamnă aceasta? Păi, sunt mai multe elemente, printre care spicuim:

- numărul de emisiuni şi de valori nominale puse în circulaţie în decursul unui an calendaristic;
- valoarea cumulată a nominalelor pentru anul calendaristic;
- existenţa unei corelaţii între nevoile de francare pentru poştă şi numărul, nivelul nominalelor şi tirajele totale cumulate;
- respectarea Codului deontologic recomandat administraţiilor emitente de către Federaţia Internaţională de Filatelie.

Aici ar fi foarte multe de spus, dar nu dezvolt (deocamdată) subiectul. Dacă legat de această problemă aveţi întrebări sau observaţii, voi da răspunsurile necesare în cadrul comentariilor (eventual voi face un articol distinct, dacă voi considera că se impune).

Ce câştigă Poşta de pe urma vânzării mărcilor către colecţionari?

Administraţiile emitente rămân, din sumele încasate de pe urma vânzării mărcilor (din care scad cheltuielile de producţie şi, eventual, unele rabaturi acordate comercianţilor) cu contravaloarea serviciului poştal inclus în valoarea nominală. Cum vine asta? Păi, odată cu vânzarea mărcilor, Poşta vinde promisiunea de a executa un serviciu, la care este obligată prin francarea corespondenţei. Adică acel serviciu este preplătit, cum ar veni, de către cumpărător. Dar colecţionarii (sau, mă rog, o parte importantă a lor), vor cumpăra mărcile pe care le vor îndesa în clasoare, plicuri, albume etc. şi le vor păstra, sau le vor utiliza ca marfă de troc (de schimb) pentru a se aproviziona cu alte mărci. Deci acel serviciu poştal nu se mai execută. Tocmai neexecutarea serviciului poştal reprezintă câştigul administraţiei poştale emitente! Dacă veţi face câteva calcule rapide, să spunem, pentru numai un sfert din tirajul anunţat pentru emisiunile tematice, luând în calcul un preţ de cost scăzut, ca pentru orice tipăritură, veţi vedea că sumele încasate nu sunt de ici, de colea! Ele reprezintă ceva!

Chiar acesta este motivul pentru care majoritatea administraţiilor poştale din lume (mă refer la cele serioase) sunt interesate în a sprijini mişcările filatelice din ţările respective, pe de o parte, dar urmăresc concomitent, sub multiple forme (uneori chiar mai... neortodoxe), maximizarea cifrelor de vânzări. Iar aici se utilizează o întreagă gamă de mijloace: punerea în vânzare, concomitent cu mărcile, a unor produse secundare de genul FDC-urilor, mapelor de lux, seturilor anuale, carnetelor, maximelor etc., ori recurg la alte mijloace mai puţin agreate de colecţionari: aranjamente "curioase" în coli, coli mici şi coli mari, blocuri, tabsuri, încorporarea de viniete, variante curioase de culori pentru unele texte, mă rog..., tot ce-i poate "bese" mintea unui specialist de marketing (de cele mai multe ori cam străin de filatelie). Sau (pentru că este la îndemână să tipăreşti un timbru cu câteva zeci de bani şi să-l vinzi cu câţiva lei, nu-ţi trebuie nici carte prea multă) se emit mărci cu nominale aberant de mari, sau se recurge la punerea în circulaţie a unui adevărat "fluviu" de emisiuni, cu cât mai multe valori, variante etc.

Mai pe scurt, cam ce fac administraţiile emitente? Ele ştiu că de când există pasiunea pentru filatelie, colecţionarii au acea dorinţă de colecţie "completă": sunt mulţi care nu pot admite locuri libere în propriile albume şi clasoare. Iar unele administraţii poştale pur şi simplu le speculează colecţionarilor dorinţa de "a avea totul complet" nepermis de mult, câteodată...

Ce câştigă un colecţionar?

Păi, nu prea multe. Filatelistul câştigă (de fapt cumpără, că nu i se dă de pomană) promisiunea executării serviciului poştal. Pe care, de cele mai multe ori nu îl foloseşte. Cel mai important lucru pe care îl câştigă cu adevărat este plăcerea. Estetică, cea de a avea colecţia completă, de a o admira când vrea şi când are timp.

Odată cu achiziţionarea mărcilor, colecţionarul mai câştigă o speranţă: că banii pe care i-a cheltuit nu sunt pierduţi, ci reprezintă o investiţie. Numai că de cele mai multe ori, "investiţia" nu este reală. Ea se degradează, puţin câte puţin, în timp.

Pentru ca o astfel de investiţie să nu fie în van, ea ar trebui să aibă acea "primă" de câştig, ca în cazul altor hârtii de valoare. Numai că la mărci poştale, aşa ceva nu există. Mai mult, dacă veţi face câteva calcule (cei care cumpăraţi "noutăţi", veţi vedea că am dreptate). Socotiţi un preţ echivalent al nominalelor de acum trei-patru ani în valută (sau într-un coş de valute) şi vedeţi dacă aţi mai putea încasa astăzi acei bani! Veţi vedea că nu puteţi. Motivul? Rata anuală a inflaţiei.

Ce se întâmplă cu "noutăţile" în cataloagele internaţionale?

Dacă veţi urmări, de exemplu, suplimentele lunare Michel Rundschau, pentru mărcile româneşti, veţi vedea că la puţin timp după apariţie, ele sunt catalogate şi primesc o cotă. Faceţi exerciţiul transformării cotei din euro în lei, la cursul valabil la data punerii în circulaţie. Poate veţi rămâne surprinşi, dar cota în euro este întotdeauna mai mare decât nominalul! Dacă faceţi acelaşi calcul pe o perioadă puţin mai întinsă, veţi vedea că de fapt "cotele" Michel reprezintă un "schimb valutar" practicat la un curs extrem de convenabil pentru cumpărător dar, care, în realitate nu se prea poate obţine la "exportul" emisiunilor noi. Sau nu continuu, ci doar pentru o foarte scurtă perioadă după punerea în circulaţie a emisiunilor. Să vedem care sunt cauzele acestui fenomen.

Ce se întâmplă de fapt pe piaţa de "noutăţi"?

Totul este o problemă de cerere şi de ofertă. Mai concret, este vorba de balanţa care există între numărul de doritori ai emisiunilor noi şi oferta administraţiilor poştale şi a negustorilor.

Pentru fiecare ţară există un număr de "credincioşi", care vor cumpăra emisiunile noi aproape necondiţionat. Unii sunt colecţionari adevăraţi, cei mai mulţi sunt negustori. Iniţial, cererea este mare, însumând intenţiile de cumpărare ale tuturor acestor "credincioşi" şi negustori. Pe măsură ce intervalul de la data emisiunii creşte, un număr din ce în ce mai mare dintre aceste cereri se acoperă, prin vânzarea mărcilor. Cererea globală tinde să descrească continuu, până ajunge la un aşa-numit punct de echilibru, sau mai bine zis la acoperirea ei integrală. În mod normal, dacă ar fi fost vorba de o altfel de marfă, preţul ar trebui să scadă, dar lucrul nu este posibil din cauza valorii nominale, sub care administraţia emitentă nu va vinde.

Cu toate acestea, pe comercianţi în special nu prea îi interesează acest lucru, ei doresc să "scape" de marfa nevandabilă, pentru care nu mai au cerere, şi o vor vinde şi sub valoarea nominală. Cel puţin în Europa Occidentală, în SUA/Canada, precum şi în Australia/Noua Zeelandă, astfel de anunţuri ale comercianţilor sunt destul de frecvente. Puteţi verifica.

Ce fac cataloagele? De regulă, ele vor menţine cotele avute iniţial pentru emiisunile noi sau, uneori, le vor scădea uşor, doar cu câteva procente (asta depinde şi de la ţară la ţară, pentru o "linie directoare" nu aveţi decât să analizaţi patru-cinci ediţii consecutive ale aceluiaşi catalog, pentru aceleaşi emisiuni).

Şi totuşi, sunt mărci/emisiuni care "prind" cotă la puţin timp după punerea în circulaţie. Sau care tind să aibă o cerere tot mai mare pe piaţă. Care sunt acestea şi cam cum am putea să le identificăm?

O vom vedea într-un episod viitor.

Vă doresc tuturor o seară cât mai plăcută!