Experţi, expertize, certificate

Am tot scris despre falsuri (şi probabil că voi mai scrie despre acest subiect), dar nu am abordat niciodată problema experţilor, expertizelor şi a certificatelor emise de către experţi.
Mi-am propus ca în acest articol să îmi expun câteva opinii legate de reglementarea activităţii de expertiză, ce înseamnă de fapt expertiza, ce fac experţii, precum şi cine poate primi acest titlu.

În filatelie, apariţia experţilor s-a produs dintr-o necesitate. La sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, piaţa filatelică era literalmente inundată de copii (facsimile) ale celor mai multe mărci poştale din aproape toate ţările. Iniţial, aceste copii au ajuns pe piaţă pentru a satisface cererea colecţionarilor pentru unele piese pe care ori nu şi le puteau permite, ori nu le puteau găsi datorită rarităţii lor. Au existat (mai ales în a doua jumătate a secolului 19) destul de mulţi întreprinzători care au făcut afaceri frumoase în acest domeniu, al facsimilelor, pe care le şi comercializau ca atare. Odată cu creşterea cererii pentru anumite piese, falsurile au început să fie folosite direct pentru înşelarea colecţionarilor de bună credinţă. Cam acesta a fost şi momentul în care au apărut primii experţi.

La acea dată nu se vorbea în mod direct de "expertizare" şi "experţi". Cei mai mulţi dintre aceşti primi reprezentanţi ai breslei proveneau ori din rândul colecţionarilor cu posibilităţi materiale, ori din rândul negustorilor de mărci poştale. Activitatea lor se rezuma la exprimarea unei opinii asupra originalităţii unei piese.

În preajma Primului Război Mondial, majoritatea negustorilor aveau deja obiceiul de a marca mărcile pe care le comercializau (prin utilizarea unui mic poanson cu numele/iniţialele sau cu vreun semn distinctiv). Existenţa micii ştampile pe spatele mărcilor era de ajuns la acea dată, cei mai mulţi colecţionari bazându-se pe buna credinţă a negustorilor.

Cred că vă daţi seama că situaţia a început să se schimbe odată cu trecerea timpului şi evoluţia mijloacelor tehnice de reproducere, iar existenţa unui cadru legal şi a unor persoane cu o pregătire de specialitate aprofundată a devenit o necesitate în lumea filatelică. Haideţi însă să lăsăm introducerea (cer iertare dacă vi se pare prea stufoasă) şi să trecem la problema propriu-zisă.

Cine poate să fie expert?

În mod cert, absolut toţi experţii au început ca simpli colecţionari. Datorită pasiunii pe care aceste persoane le au pentru marca poştală, ei s-au specializat pe anumite domenii/ţări/zone geografice/perioade. Colecţionari fiind, aproape toţi au reuşit să îşi realizeze colecţii deosebit de valoroase nu neapărat prin valoarea bănească a acestora, ci prin gradul de specializare şi prin contribuţia pe care ei au reuşit să o aducă la studiul pieselor din zona lor de interes. O bună parte a acestor colecţionari nu s-a mulţumit numai cu activitatea efectivă de colecţionare, ci şi-a extins munca prin cercetare şi studiu. O bună parte a lor şi-a expus colecţiile la diferite expoziţii internaţionale, obţinând distincţii importante. O altă parte a studiat mulţi ani aria de interes aleasă şi a publicat numeroase studii de specialitate în presa filatelică, ori chiar lucrări de sinteză devenite în timp lucrări de referinţă pentru colecţionari şi negustori. Unii dintre ei au fost (şi sunt cooptaţi în continuare) în colectivele de redactare ale cataloagelor naţionale şi/sau internaţionale.

Mai pe scurt, aceşti colecţionari de excepţie au reuşit să dovedească lumii filatelice că în domeniul lor de interes posedă cea mai bună pregătire de specialitate. Iar opinia lor este tratată ca atare.

Ca un rezumat, statutul de expert nu se ia, ci se câştigă!

Ce ar trebui să cunoască un expert?

Asta depinde în mare măsură de aria de interes, de aria pe care s-a specializat. Neapărat trebuie să menţionez faptul că nu există experţi universali. La această oră este absolut imposibil ca o singură persoană să cunoască toate mărcile, din toate ţările, din toate perioadele. Efectiv capacitatea de asimilare a unui om nu permite aşa ceva, deoarece cantitatea de informaţie este enormă.

Ca să scurtez logoreea (cer scuze dacă vi se pare prea amplă prezentarea), unui expert i-ar fi necesare:
- cunoştinţe solide privind tehnicile de producere a mărcilor poştale (poligrafie, tehnica producerii hârtiei şi a gumajului, tehnicile de dantelare);
- cunoştinţe referitoare la istoria poştală pentru perioada/zona în care s-a specializat;
- alte cunoştinţe din domenii adiacente (istorie, chimie, optică, informatică) care pot contribui la identificarea unor soluţii necesare pe timpul activităţii de expertizare;
- o foarte bună cunoaştere a pieţei filatelice şi a literaturii de specialitate din aria sa de interes;
- o arhivă proprie care să cuprindă piese originale necesare pentru comparare, falsuri de diferite categorii, mostre de ştampile, de hârtie etc.;
- o bibliotecă personală (indiferent de format) cu lucrările de specialitate publicate pentru aria lui de interes, dar şi cu inventare ale unor piese/colecţii prezentate la licitaţii de-a lungul timpului;
- accesorii specifice, clasice sau computerizate.
Dacă am uitat ceva, vă rog să mă trageţi de mânecă.

Câteva aspecte legale

Prin multe acte legislative se poate întâlni termenul de "expert". Există experţi specializaţi în anumite domenii: experţi contabili, experţi tehnici, experţi judiciari şi criminalişti etc. Toate aceste titluri nu au absolut nicio valoare pentru filatelie, deoarece privesc domenii de activitate fundamental diferite. Mă simt obligat să precizez că Ministerul Culturii poate numi experţi pe domeniul nostru, acest lucru făcându-se în baza unei atribuţii care îi revine prin reglementările referitoare la organizarea şi funcţionarea sa, dar în opinia mea aceşti experţi nu au nicio calitate de a face expetize filatelice, pentru simplul motiv că cei care îi nominalizează au o pregătire egală cu zero. În mod cert, există destui colecţionari care pot demonstra relativ uşor incompetenţa acestor experţi, aşa că nici nu are rost să discutăm pe marginea acestui subiect.

În România nu există la această dată o organizaţie/un organism de utilitate publică care să poată acredita, legal, experţi filatelici. Singura posibilitate este de a apela la comisia de specialitate a Federaţiei Filatelice (şi pe marginea acestei comisii au apărut în timp diverse discuţii şi păreri, dar de facto nu există alt organism competent în prezent). Din câte ştiu (informaţia este neverificată, luaţi-o ca atare), Ministerul Culturii continuă să solicite opinii tot prin intermediul Federaţiei Filatelice.

Experţii, pe plan internaţional

La nivel mondial, experţii din diverse ţări au format Asociaţia internaţională a Experţilor Filatelici (AIEP), al cărei statut poate fi găsit aici. Dacă vizitaţi siteul asociaţiei veţi găsi mai multe detalii.

În afara experţilor înscrişi în AIEP mai sunt şi o serie de experţi independenţi, recunoscuţi ca atare de comunitatea filatelică şi de principalele case de licitaţie.

Aş fi vrut să scriu mai multe, dar uitându-mă încă odată pe statutul AIEP, cam tot ce este necesar se regăseşte în el, aşa că vi-l recomand pentru lecturare.

Relaţia expertiză-evaluare

Un lucru de care nu s-a prea vorbit/scris pe nicăieri este faptul că etica unui expert îl împiedică să se implice în comercializarea pieselor pe care le expertizează. Aşadar, cei care se oferă şi să îşi dea cu părerea, şi să găsească un cumpărător pentru piesele în cauză trebuie privit cu rezerva necesară. Pentru că astfel procedează de obicei ţeparii, nu oamenii de bună credinţă.

Ce presupune o expertiză?

În mare, expertizarea se referă la următoarele:
- stabilirea originalităţii;
- stabilirea nivelului de calitate pentru piesa expertizată.
Rezultatele expertizei sunt înscrise într-un certificat în care se menţionează elementele de identificare ale piesei, eventualele defecte/reparaţii găsite, date care identifică unic piesa (ştampilă, starea gumei, dantelura, tariful, eventuale inscripţii, unele surse bibliografice din lucrări de specialitate (dacă este cazul), precum şi orice alte elemente pe care expertul le crede de cuvinţă. În mod obligatoriu, pe certificat se specifică şi numele expertului (precum şi baza în care este efectuată expetiza), şi în mod obligatoriu semnătura olografă a acestuia. În certificat trebuie inclusă şi o fotocopie a piesei expertizate, pentru a nu exista dubii cu privire la identificarea acesteia.

În multe articole anterioare am inclus ilustraţii ale certificatelor care au însoţit piesele semnalate în diverse licitaţii. Puteţi să reluaţi citirea lor pentru o edificare corespunzătoare, dacă nu le-aţi dat atenţia cuvenită.

PS: Personal nu sunt interesat de titlul de expert, subiectul articolului de faţă este destinat doar informării cititorilor.