Îi atenţionez pe cititorii permanenţi sau ocazionali că nu sunt interesat de achiziţii (nici măcar de chilipiruri), nu fac comerţ, nu fac evaluări şi expertize, nu fac niciun fel de intermedieri şi nu asigur servicii de ştiri sau consultanţă
.

joi, 5 iulie 2012

Cine a "furat" Capetele de bour din Tezaurul Naţional de Timbre?

Am început să mă satur de materiale făcute de pafarişti, unii chiar rău intenţionaţi când le atragi atenţia!

Practic, titlul articolului ar fi trebuit să mai cuprindă ceva referitor la mărcile poştale străine care fac parte din Colecţia Naţională (dau această denumire pieselor care se regăsesc în gestiunea actualului Muzeu Naţional Filatelic), dar cred că cititorii vor înţelege despre ce este vorba de fapt, parcurgând prezentul articol.

De unde pleacă ideea? De la unele informaţii de presă (publicate ori în presa scrisă, ori pe internet) ale unor ziarişti care încearcă să inducă ideea că sunt persoane care au devalizat colecţiile muzeului, ori că ar fi interesate în provocarea acestui lucru. Unul din exemple este un articol publicat de revista Historia, pe marginea căruia mi-am permis să scriu pe acest blog câteva idei. Printre altele, l-am acuzat pe autor de o informare cam subţire, dar ca idee generală am dorit să subliniez două idei principale:

  • că trecerea Muzeului Naţional Filatelic în subordinea Ministerului Culturii ar reprezenta o alegere cât se poate de proastă;
  • că în patrimoniul Muzeului, colecţia de mărci poştale străine este de departe mult mai valoroasă decât colecţia de mărci poştale româneşti, prin însăşi volumul extrem de mare de piese, provenind dintr-o perioadă extrem, extrem de interesantă pentru orice cunoscător.

Asta se întâmpla în luna octombrie, anul trecut. Ulterior, autorul articolului a descoperit blogul meu şi mi-a "plasat" comentariile pe care le puteţi citi accesând linkul de mai sus, cel puţin unul fiind rău intenţionat şi cu aluzii nepermise unui ziarist profesionist, în opinia mea.

Dar să o luăm pe capitole, ca să vedem despre ce este vorba. Aceasta şi pentru că o serie de evenimente de dată mult mai recentă induc o anumită idee. Veţi vedea despre ce este vorba mai departe.

Care este treaba cu mărcile poştale în ansamblul bunurilor culturale mobile?

M-am hotărât să încep cu acest mic capitol înainte, pentru că nu toţi cititorii ştiu despre ce este vorba.
Dintre toate domeniile colecţionistice, domeniul filateliei este unul dintre cele mai clare şi mai aşezate, neputându-se compara cu niciun alt domeniu de colecţionare, fie el numismatică, artă plastică, fotografie, arhivistică şi anticariat sau altele. În filatelie aproape totul se discută concret, pe piese, toate mărcile poştale din lume (indiferent de perioadă) fiind nu o dată, ci de mai multe ori catalogate şi răscatalogate. Cea mai mare necunoscută în filatelie nu constituie ce anume există, ci care este preţul de piaţă la ce există. De altfel, într-un serial de nu mai puţin de zece episoade am abordat în mod special acest subiect. Ultimul articol din această serie poate fi găsit aici, iar în cuprinsul lui găsiţi linkurile către restul de nouă episoade. În rest, în ceea ce priveşte catalogarea, sunt disponibile pe piaţă patru cataloage internaţionale cu apariţie aproape anuală, pe volume, care au în cuprinsul lor datele de identificare ale tuturor mărcilor poştale din lume (este vorba de Michel - Germania, SCOTT - Statele Unite, Stanley Gibbons - Marea Britanie şi Yvert & Tellier - Franţa). Pur şi simplu, prin indicarea catalogului, ţării şi numărului de catalog poţi identifica o anumită piesă din orice ţară (cu condiţia să cunoşti termenii specifici şi sistemul aplicat de fiecare din cele patru cataloage).

Ei bine, la ora actuală legislaţia referitoare la patrimoniul naţional mobil este făcută la grămadă, pentru oricare din domeniile enumerate mai sus. Ce-i valabil la cărţi vechi, e valabil şi la mărci poştale. Ce-i valabil la artă plastică, e valabil şi la mărci poştale. Ce-i valabil la numismatică, e valabil şi la mărci poştale. Ce-i valabil la obiecte arheologice, e valabil şi la mărci poştale. Nu o singură dată m-am întrebat de ce toate aceste obiecte (care pot fi bunuri de patrimoniu în unele situaţii) sunt puse laolată, la grămadă, iar criteriile de clasare sunt pur şi simplu aiuritoare, dând prilejul unor interpretări extrem de subiective.

Ca o paranteză, ştiu că oficiali din Ministerul Culturii (sau cum s-o fi numit atunci) au solicitat Federaţiei Filatelice pe la începutul anilor '90 o listă cu mărcile poştale care ar fi putut constitui bunuri de patrimoniu. Acea listă s-a înaintat, dar în legislaţia apărută ulterior a intrat ceea ce există şi astăzi: un adevărat amalgam, generator potenţial ori de scăpări, ori de abuzuri. Punând cap la cap anumite prevederi legale, mai că-mi vine să cred că totul a fost reglementat astfel cu o anumită intenţie. Voi reveni asupra acestui subiect mai spre sfârşitul articolului.

În articolul meu din octombrie 2011 realizat pe marginea celui apărut în Historia mi-am exprimat opinia că trecerea Muzeului Naţional Filatelic în subordinea Ministerului Culturii este o idee cât se poate de proastă (exact din motivele arătate mai sus, chiar dacă nu le-am enumerat în acel articol). Numai că furia cu care autorul mi-a răspuns mă duce cu gândul că de fapt anumite persoane tocmai asta au urmărit: preluarea patrimoniului Tezaurului Naţional de timbre. Voi reveni.

Problemele de la Muzeu

În anul 2004 s-a declanşat o inventariere generală a tuturor gestiunilor aparţinând Muzeului Filatelic Naţional, în urma reclamaţiilor diferitelor organe de control care au tot "călcat" Poşta, culminând cu un control care, se pare, s-a lăsat şi cu o plângere penală pentru responsabilii de acolo. În linii mari, problemele au fost semnalate în Raportul Curţii de Conturi a României pe anul 2010, la care m-am referit şi eu într-un articol publicat în luna ianuarie a acestui an, prezentând chiar facsimile ale paginilor din raport. Reproduc din nou pagina în cauză (click pentru mărire).

Vă rog să reţineţi formularea: "deţinerea de bunuri din patrimoniul cultural naţional cu semnificaţie istorică, vechime şi unicitate excepţională reprezentând aproximativ (sic!) 668 de timbre (sigur nu erau 668½, domnilor contabili?) din emisiunile «Cap de Bour» şi «Principatele Unite» asupra cărora expertul Fritz Heimbuchles (sic! diţi-i un miel, pentru că-l cheamă Heimbüchler) s-a pronunţat ca fiind falsuri".

Definiţia bunurilor din patrimoniu este una cu totul aiuritoare! Ea corespunde însă legii în vigoare. Nu era mai simplu (pentru că nu sunt decât 13 poziţii mari şi late conform tuturor cataloagelor internaţionale) de menţionat în Legea Patrimoniului care sunt acestea? De ce se doreşte lăsarea acestor lucruri la discreţia celui care poate interpreta orice în cine ştie al cui interes?

În acelaşi raport se pomenesc mai jos, peste două alineate, nişte ordine ale Ministrului Finanţelor. Unul din 2008, celălalt din 2009. Stau şi îi întreb şi eu însă pe domnii de la Curtea de Conturi, când au făcut controalele precedente la Poştă, cu ani înainte, ce-au păzit? De ce la Muzeu nu au existat instrucţiuni specifice, aplicabile mărcilor poştale, pentru inventariere? Este vreun controlor de acolo conştient ce înseamnă inventarierea unui astfel de tezaur? Ştiu domnii de acolo ce înseamnă să identifici conform cataloagelor 'jde milioane de mărci? Nu cumva totul nu a fost decât o presiune creată pe capul comisiei de inventariere pentru a-i determina să declare terminarea inventarierii, chiar dacă aceasta nu s-a efectuat în cel mai temeinic mod? Cine ar fi interesat de aşa ceva? Cumva unii oficiali de la Ministerul Culturii sau de la Patrimoniu care şi-ar fi dorit acest tezaur în propria grădină? Voi reveni, pentru că dacă tânărul ziarist de la Historia îşi permite să arunce ipoteze, eu le am pe ale mele.

Ce este interesant este că în articolul online publicat de Historia există două linkuri: unul spre un document PDF intitulat "CU PRIVIRE LA GESTIONAREA SI EVIDENTA PIESELOR FILATELICE INCLUSE IN CONSERVATORUL DE TIMBRE, RESPECTIV MUZEUL NATIONAL FILATELIC, AFLATE IN ADMINISTRAREA C.N. POSTA ROMANA S.A." (linkul), precum şi unul către un document spre care linkul nu este funcţional ("Inventarul timbrelor româneşti aflate în gestiunea Muzeului Naţional Filatelic"). Referitor la primul document, el nu poartă niciun antet şi nicio semnătură, dar pare un raport de control realizat de Curtea de Conturi. Ce se poate vedea din "metadata" este că documentul a fost creat de un domn pe nume "gheorghe.cacaina". Dacă linkul spre documentul găzduit de unul din serverele de la Adevărul va dispărea, îl puteţi descărca de aici.
În acest document, la pagina 17 există o informaţie senzaţională: în evidenţele Muzeului s-ar afla 215 Capete de bour din prima emisiune, plus alte 660 exemplare din emisiunea a doua şi din "Principatele Unite".

În ceea ce priveşte al doilea link (nefuncţional), nu ştiu dacă documentul cu pricina se află în posesia celor din Holdingul Adevărul sau dacă au avut doar intenţia de a-l publica. Dar există o problemă: în brambureala de acum, taman o asemenea listă publică ar mai trebui, pentru ca eventualele persoane interesate să pună ochii pe ceva anume. Şi mai este o problemă: listele cu bunurile de patrimoniu se publică numai în anumite condiţii, strict reglementate de legislaţie. Au cei de la Adevărul o asemenea aprobare?

Revin la domnii de la Curtea de Conturi. Ştiu ei cumva că pentru orice piesă aparţinând primelor emisiuni orice discuţie nu este valabilă decât cu piesa în faţă? Diferenţele de preţ, chiar la mărci similare, pot atinge chiar şi zeci de mii de euro per marcă poştală, în funcţie de calitatea (starea) acesteia. Este careva dintre domnii controlori care au solicitat realizarea de fotocopii certificate pentru neschimbare? Ţin să precizez că acest lucru este unul vital şi că pentru neefectuarea acestor fotocopii poate că ar fi rândul altor organe abilitate să-i ia la întrebări pe aceşti domni.

Care este povestea Capetelor de bour?

După ce problemele de la Muzeu au răsuflat în exterior, s-au trezit mai mulţi domni să lanseze în presă şi pe internet tot felul de afirmaţii: "acolo s-a furat!"; "s-au înlocuit mărcile originale cu falsuri!" şi aşa mai departe. Am pe undeva, prin calculator, o evidenţă a acestor articole. Mai toate se referă la faimoasele Capete de bour.
Când am văzut din documentul menţionat mai sus că este vorba despre nu mai puţin de 215 exemplare din prima emisiune, mai că m-a luat cu tremurat!
Numai că domnii cu pricina ori n-au dorit decât să atingă senzaţionalul pentru a beneficia de cât mai multă audienţă, ori au avut vreun interes pentru cineva considerat şantajabil. Poate că n-ar strica organelor abilitate să ia în considerare şi această ipoteză (incluzându-i aici şi pe domnii de la Historia şi Adevărul). Nu de alta, dar există precedente (adică, mai pe româneşte, ziarişti condamnaţi definitiv pentru corupţie - se poate verifica).
În decembrie 2006 a avut loc o licitaţie de excepţie a casei elveţiene David Feldman, una dintre sesiuni fiind dedicate desfacerii celebrei colecţii Tomasini/Künzi de marcă românească veche, printre care şi mai multe capete de bour. Toate fiind cunoscute de colecţionarii cu experienţă, toate având propriul "pedigree".
Ei bine, la această licitaţie s-a obţinut şi cel mai mare preţ realizat vreodată pentru un unicat Cap de bour din prima emisiune (circa 100.000 franci elveţieni). Dar trebuie precizat faptul că acest exemplar este cel mai frumos din toate exemplarele cunoscute. Celelalte piese din aceeaşi valoare nominală au fost comercializate pe piaţă la preţuri mult, mult mai mici.
În catalogul licitaţiei, în prefaţă, casa elveţiană publică şi inventarul realizat dimp de mai multe zeci de ani de către expertul german Heimbüchler (cel botezat de controlorii de la Curtea de Conturi). Prezint un facsimil al paginii cu pricina (click pentru mărire).


Puteţi vedea aşadar că TOATE exemplarele cunoscute de Cap de bour se ridică la 714! Unde Dumnezeu au stat pitite cele 215 de la Poştă?
Ca fapt divers, la aceeaşi licitaţie s-a vândut şi celebrul ziar "Zimbrulu şi Vulturulu" francat cu 8 mărci Cap de bour de 5 parale din a doua emisiune, intrat în Cartea recordurilor drept "cel mai scump ziar din lume". Tot ca fapt divers, oficialităţile de la Ministerul Culturii şi cele de la Patrimoniu au fost înştiinţate de existenţa piesei la această licitaţie, dar i-a durut în cur (să mă ierte cititorii), nu au mişcat un deget pentru a aduce piesa în ţară!

Începând din 2007, tot felul de habarnişti au început să-şi dea cu părerea despre provenienţa pieselor licitate de David Feldman (dar şi de alte case, cu prilejul unor licitaţii ulterioare), în ciuda faptului că în catalogul fiecărei licitaţii i se descria fiecărei piese "pedigree"-ul.

În monografia publicată de expertul Heimbüchler în anul 1994 (lucrare citată în catalogul casei Feldman), autorul descrie pe parcursul a zeci de pagini fiecare marcă Cap de bour din prima emisiune, prin ce colecţii a trecut fiecare sau la ce licitaţii a fost prezentă. Tocmai din această cauză, ipoteza existenţei unui număr de 215 exemplare (adică circa 30% din totalul exemplarelor cunoscute şi inventariate în lume) este una de-a dreptul halucinantă, tocmai bună să dea totul peste cap.

Heimbüchler nu este singurul care a făcut un inventar al celebrelor Capete de bour. În 1962, la Editura Meridiane a fost publicată monografia "Primele mărci poştale româneşti, 1858-1865", sub semnătura expertului român Val Tebeica. În această lucrare, la paginile 75-81 autorul publică un capitol intitulat "Câte mărci Cap de bour mai există astăzi", menţionând în mod expres că "(...)Am avut posibilitatea de a vedea piesele aflate în colecţiile Academiei Republicii Populare (Cabinetul de numismatică), Poştei Centrale din Bucureşti, etc., etc." În inventarul publicat figurează doar două piese mari şi late, care se pare că există şi astăzi la Muzeu.

În 1974 a fost publicat cunoscutul "Catalog al mărcilor poştale româneşti", redactarea părţii clasice fiind realizată de expertul Kiriac Dragomir. La paginile 561-562 sunt enumerate colecţiile studiate de autor anterior redactării catalogului. La numărul curent 19 este menţionat "Conservatorul M.P.T." (= Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, instituţia care a devenit ulterior Muzeul Filatelic). Ei bine, la enumerarea "Obliterărilor şi francaturilor deosebite" de la pagina 44 nu se menţionează nicio piesă aparţinând Conservatorului, toate cele enumerate fiind, la acea dată, în colecţii străine, conform celorlalte inventare citate. Ori, din cele 215 piese din evidenţele Muzeului, măcar una-două ar fi constituit măcar vreo dată sau vreo ştampilă deosebită.

Care este povestea mărcilor străine de la Muzeu?

Aşa cum am spus şi în precedentul meu articol, mărcile poştale străine cred că depăşesc şi ca număr, şi ca valoare mărcile româneşti (ca valoare, suma totală s-ar putea să depăşească chiar un ordin de mărime).
Întrebarea mea referitoare la acest fond nu este întâmplătoare. Presiunea care s-a pus mai mereu pe cei obligaţi să efectueze inventarierea acestor mărci ar fi putut genera erori în identificarea unor piese şi catalogarea eronată a altora. Orice colecţionar cu ceva experienţă s-a lovit de situaţii existente la mărcile din mai toate ţările emitente, când există numere de catalog diferite pentru caracteristici tehnice care nu-i spun absolut nimic unui profan. Că s-a mai greşit, pe ici, pe colo, câte o catalogare, n-ar fi mare lucru dacă n-ar exista diferenţe uneori enorme între preţurile de catalog ale variantelor existente. Cine oferă garanţia că inventarierea s-a făcut corect? Cine răspunde dacă inventarierea s-a făcut cu erori? Ce se întâmplă, cine răspunde şi cum răspunde dacă o marcă inventariată şi evaluată cu 5 euro este dovedită a fi de fapt una de 1.000 de euro?

În loc de concluzie

Agresivitatea de care dau dovadă în spaţiul public unele persoane îmi dau de gândit. La fel ca şi atitudinea faţă de filatelie a responsabililor de la Ministerul Culturii, care parcă intenţionat lasă legislaţia cât mai încâlcită, pentru a se crea posibilitatea interpretării ei într-un anume sens. Mai direct, este vorba de instrucţiunile privind clasarea bunurilor culturale mobile, despre care am scris aici.

Reacţia autorului materialului din Historia se încadrează perfect în linia practicată de o anumită clică de la Cultură, rezumată în deviza "ursul nu are ce căuta la borcanul cu miere". Este doar un pretext prin care mai multe persoane cu o pregătire aproximativă au ocupat anumite funcţii de specialitate în diverse instituţii şi doresc să-şi păstreze locurile călduţe. Aceleaşi persoane duc o campanie furibundă împotriva oricărui cunoscător care ar putea constitui un termen de comparaţie pentru pregătirea lor discutabilă. Aceleaşi persoane au promovat şi promovează reglementări aberante, care le asigură monopolul de facto pentru domenii întregi (de cele mai multe ori fiind direct interesate material). Aceleaşi persoane continuă politica comunistă de împiedicare a oricărei iniţiative private, de împiedicare a cercetării şi de ascundere a arhivelor de ochii "profanilor".
Nu ştiu dacă reacţia a luat naştere din interes sau din prostie. E treaba altora să afle.

Ca cetăţean, am şi eu dreptul să-mi mai pun câteva întrebări:
  • Există sau nu vreo presiune asupra responsabililor de la Muzeul Filatelic în ceea ce priveşte efectuarea inventarierii?
  • De ce timp de mai mulţi ani nu au existat norme specifice de inventariere pentru patrimoniul Muzeului, începând să fie adoptate abia după ani de zile? Cine trebuia să facă astfel de propuneri? Dacă s-au făcut, de ce nu s-au adoptat şi cine răspunde? Dacă nu s-au făcut, cine răspunde? Fiindcă e la mintea găinii creţe că nu poţi pune un semn de egalitate între un stoc de timbre şi unul de izmene sau de legume-fructe!
  • Cine a instruit comisiile de inventariere şi ce competenţe în domeniu au aceste persoane?
  • Cine a instruit din punt de vedere filatelic controlorii Curţii de Conturi înainte de efectuarea verificărilor?
  • De ce nu există digitizate valorile existente în Muzeul Filatelic?
  • Când vor deveni accesibile publicului colecţiile de mărci străine ale Muzeului?
  • De ce nu se interesează nicio oficialitate din niciun organ al statului de locul şi starea arhivelor Poştei, precum şi de conţinutul acestora? Dacă se pot regăsi în ele elemente care ar putea ajuta la identificarea unor elemente din patrimoniul fostei Colecţii a Poştei?
  • Ce se întâmplă cu persoanele care fac afirmaţii referitoare la furturi şi sustrageri, de ce nu sunt luate la întrebări de organele statului, poate au cunoştinţă de comiterea unor infracţiuni şi doresc doar să şantajeze alte persoane?
  • Care sunt căile prin care persoane fără nicio pregătire sau competenţă în domeniu ajung să ocupe funcţii de specialitate?
  • Care sunt competenţele în domeniu şi cine i-a şcolarizat pe responsabilii din Ministerul Culturii care eliberează atestările pentru experţi?
  • Există cumva vreun plan de repetare a experienţei prin care a trecut celebrul Ludovic Dengel, dar cu persoane din prezent? Că aşa umblă vorba prin târg de vreo lună de zile!

Stimaţi cititori, sunt aşa de multe probleme încât simt că mi se suie sângele la cap!
Şi se mai trezeşte câte unul care mă trage de atenţie că "nu înţeleg un fenomen", povestindu-mi că "datul cu părerea e sport naţional la noi". Aşa este prietene, ai perfectă dreptate! Dar dacă doreşti să mai dialogăm, lasă dracului oglinda aia!...

La final

Există deja o iniţiativă legislativă prin care s-a propus trecerea Muzeului Naţional Filatelic în subordinea Băncii Naţionale a României. Despre asta, am scris aici. Dintre toate variantele posibile, de departe este mult mai bine decât o dorită trecere (de către unii) în subordinea Ministerului Culturii.

2 comentarii:

  1. Salve Max !

    Citeam pe undeva ca Ludwig Dengel si-a donat valoroasa colectie Statului tocmai pentru a i se pastra unitatea si perenitatea , pentru a putea servi cercetatorilor filatelisti.

    Unde se afla azi acea colectie ?
    Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Colecţia lui Dengel se află la Muzeul Naţional Filatelic, dar este neexpusă.
      Există două versiuni referitoare la parcursul colecţiei sale: una oficială, una neoficială.
      În versiunea oficială, Dengel şi-a donat colecţia fostului Conservator al Poştei.
      În versiunea neoficială, a fost obligat să-şi doneze colecţia (i-ar fi fost luată mai mult cu japca, fiind obligat să întocmească un act de donaţie).

      Ștergere