© 2011-2013, Max Peter. Preluarea acestui articol se poate face numai pe baza unui acord scris, încheiat în prealabil.
Episoadele anterioare le puteţi găsi aici: (1), (2), (3), (4), (5), (6), (7), (8), (9), (10), (11), (12), (13).
Cote, sau coeficienţi?
Pentru că tot m-am apucat de redactarea formei finale a catalogului şi am problemele proaspete în memorie, m-am gândit să prezint câteva din principiile după care doresc să mă ghidez, ca metodologie de stabilire a cotelor. Mai este un motiv pentru subiectul ales: după anunţul pe care l-am făcut (că m-am apucat de treabă) m-am pomenit cu câteva mailuri care îmi sugerează că metoda coeficienţilor aplicată de CMPR 1974 "trebuie" păstrată (!!!), plus alte câteva "directive".
De la început cred că ar trebui să punem puţin lucrurile la punct. Există o diferenţă între... "după părerea mea, ar fi mai bine să fie făcut aşa, pentru că..." şi chestia aia (cam brutală şi imperativă) cu "trebuie să...".
Problemele sunt destul de clare pentru mine şi ar trebui să le înţeleagă şi cei trei împricinaţi care s-au apucat să-mi dea directive:
- am să ţin cont de părerile lor atunci când mă vor convinge că ştiu ce vorbesc şi că aş putea învăţa ceva de la ei;
- până una, alta, n-am încheiat niciun contract cu niciunul dintre ei şi nici nu muncesc pe moşia vreunuia;
- să mă scutească cu "binele mişcării filatelice", deoarece nu cred că este vreunul în măsură să vorbească în numele tuturor colecţionarilor.
Vreau ca lucrurile să fie foarte clare: ceea ce fac eu este doar o iniţiativă particulară, la care nu a muncit nimeni în afara mea. În consecinţă, cred că sunt îndreptăţit să îmi planific singur lucrarea. Este adevărat că am amintit de un colectiv de autori, dar niciunul dintre cei trei nu face nici pe departe obiectul pentru aşa ceva.
Am mai trecut printr-o astfel de exeprienţă cam acum vreo 20 de ani. Toţi ţuşflenderii vor să fie şefi, dar când e vorba de muncă fug de rup pământul (sau se transformă subit în surdo-muţi)... Ia să vă văd cum îmi rupeţi voi gura cu studiul unei emisiuni (care vreţi voi, la alegere), apoi vom sta de vorbă.
Să revenim însă la oile noastre.
În România s-a manifestat întotdeauna un decalaj între nevoia manifestată pentru un catalog naţional şi posibilitatea de realizare a acestuia. Cauzele principale sunt două: lipsa unor autori capabili să întocmească o asemenea lucrare, respectiv lipsa cronică de finanţare a publicaţiilor de profil. Întotdeauna, publicarea lucrărilor de acest gen s-a putut realiza numai cu contribuţii provenite din afara mişcării filatelice.
În alte ţări, publicarea cataloagelor este puternic susţinută de asociaţiile profesionale ale negustorilor. Din păcate, la noi nu există aşa ceva şi singura şansă poate apărea doar dintr-o iniţiativă particulară.
În decursul timpului, cataloagele care au văzut lumina tiparului (nu cele de la noi, ci toate cataloagele din întreaga lume) au utilizat în prinicpal două sisteme de evaluare:
- sistemul bazat pe cote exprimate într-o monedă, acordate în mod direct pieselor;
- sistemul bazat pe punctaje şi coeficienţi (sau "evaluări generice", cum le-am denumit eu).
Fiecare dintre aceste sisteme are şi avantaje, şi dezavantaje. În opinia mea însă, sistemul bazat pe acordarea cotelor directe reflectă mai bine concepţia autorului şi permite într-o măsură mai mică utilizatorului sistemului inducerea unei interpretări subiective.
Nu doresc să fiu greşit înţeles, am spus-o de mai multe ori, orice catalog nu poate prezenta decât preţuri orientative. Ne aflăm într-o piaţă liberă, unde nu există un "mercurial" sau un "preţ oficial". Un catalog poate însă face un alt lucru: poate influenţa piaţa liberă într-un anumit sens, prin modificarea unei sume a opiniilor colecţionarilor aflaţi pe o anumită treaptă a cunoştinţelor acumulate (de regulă nu prea ridicată). Aceasta ar fi latura negativă, dar există şi o latură pozitivă: un catalog bine realizat poate declanşa o anumită emulaţie în rândul colecţionarilor, îi îndreaptă spre studiu şi cercetare, spre dorinţa de a contribui cu comunicări la cumulul de cunoştinţe de care dispune şi beneficiază comunitatea.
Cataloagele din prima categorie sunt cele generale sau general-specializate (Michel, SCOTT, Yvert, Stanley Gibbons, AFA, Facit, Bolaffi, Afinsa etc.). De regulă ele sunt publicate în ţări în care numărul de colecţionari şi indirect de amatori ai acestor instrumente este destul de mare încât cheltuielile generate de editarea anuală (sau periodică cel puţin) sunt oarecum acoperite.
Cataloagele din a doua categorie sunt de regulă cele foarte specializate, care se adresează unui public-ţintă limitat ca număr. Un astfel de exemplu este, de pildă, catalogul de ştampile pentru perioada prefilatelică realizat de Edwin Müller în 1961.
Avem şi noi, românii, un exemplu din a doua categorie, la care doresc să mă refer: este vorba de catalogul din 1974 care a adoptat un sistem oarecum mixt: o cotare directă pentru seriile "de bază", însoţită de popularea tabelelor variantelor cu o sumă de coeficienţi.
Datorită calităţii informaţiilor pe care le conţine (privite prin prisma informaţiilor disponibile la data publicării volumului şi, din păcate, neegalat până în prezent în ciuda publicării mai multor cataloage), catalogul din 1974 continuă să fie şi astăzi utilizat. Din păcate însă, sistemul adoptat atunci (şi utilizat încă de către unii negustori) a dat naştere mai multor aberaţii, neprevăzute de autor şi relativ greu de sesizat de necunoscători. Este vorba, mai exact, de "moda" înmulţirii în lanţ a coeficienţilor. Unii negustori au ajuns chiar să îşi "calculeze" preţuri de tot râsul, conform cărora piese absolut banale "valorează" sute de euro sau de dolari (câteva astfel de exemple încă se pot vedea şi acum pe eBay).
În lucrarea pe care mi-am imaginat-o doresc să ocolesc posibilitatea de apariţie a acestui subiectivism deplasat din partea unui utilizator al instrumentului, prin acordarea de cote directe unor categorii de varietăţi. Probabil că nivelul acestor cote va fi stabilit pe baza frecvenţei de apariţie a varietăţilor şi pieselor cotate, în acord, pe baza discuţiilor şi analizelor realizate de către colectivul de autori.
Motivul pentru care doresc să utilizez acest sistem este eliminarea aberaţiilor de genul "blocurile de 4 merită un coeficient de 20x" (şi dacă o valoare este comună, iar alta este o adevărată raritate?), sau "piesele pe scrisoare merită coeficientul de 5x" (ce fac dacă francatura combinată este comună, iar francatura simplă este mult mai rară?), sau alte asemenea lucruri (coeficienţi globali pentru poziţii de filigrane sau pentru anumite nuanţe distincte sau pentru alte varietăţi).
Probabil că voi mai scrie însă pe subiectele acestea.
© 2011-2013, Max Peter. Preluarea acestui articol se poate face numai pe baza unui acord scris, încheiat în prealabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu