Care este preţul mărcilor poştale? (7)

© 2011, Max Peter. Preluarea acestui articol se poate face numai pe baza unui acord scris, încheiat în prealabil.

Episoadele anterioare le puteţi găsi aici: (1), (2), (3), (4), (5), (6).

Tiraj vs. raritate vs. grad de preferinţă

Am ajuns la un punct delicat în istorioara începută de ceva vreme, referitoare la factorii care influenţează preţul mărcilor poştale. Dar înainte de a intra în miezul problemei, haideţi să clarificăm câţiva termeni, absolut necesari.

În limbajul uzual al filateliştilor, vorbim mai mereu de "tirajul unei emisiuni". Din experienţă însă ştiu că o bună parte dintre pasionaţi nu prea ştiu nici ce înseamnă tiraj, nici ce înseamnă emisiune. Clarificările sunt necesare, deoarece aceşti termeni ar trebui să fie, din punct de vedere metodologic, valabili nu numai pentru emisiunile puse în circulaţie, să spunem, după 1960, ci pentru toată perioada în care au existat şi s-au utilizat mărci poştale.

Haideţi să vedem prima dată ce este aceea emisiune. În înţelesul actual uzual, termenul de emisiune este similar cu cel de serie. El se referă la mărcile poştale care au fost puse în circulaţie la aceeaşi dată, având unele similarităţi de temă şi de unitate grafică (pentru tema serialului, nu ne interesează celălalt înţeles găsit prin dicţionare - activitatea de punere în circulaţie a uneia sau mai multor mărci poştale).

Cine stabileşte componenţa unei emisiuni de mărci poştale? Păi emitentul, adică administraţia poştală a ţării/teritoriului respectiv, prin actul administrativ cu ajutorul căreia se anunţă publicul de punerea în circulaţie a noilor mărci (respectiv prin care raportează acest lucru la biroul filatelic al Uniunii Poştale Universale).

Până aici, toate-s bune şi frumoase, dar situaţia începe să se complice dacă începem să dăm anii înapoi şi să ne referim la emisiunile mai vechi. Egalitatea pusă de colecţionari între noţiunile de "emisiune" şi "serie" poate face victime. Cum aşa? Păi depinde ce catalog utilizează respectivul colecţionar, deoarece câte bordeie, atâtea obiceiuri sunt printre editorii cataloagelor generale. Voi da numai două exemple:
- catalogul francez Yvert & Tellier, (din fericire pentru unii) utilizat din ce în ce mai puţin astăzi, cataloghează mărcile de poştă aeriană într-un capitol separat la ţara în cauză, iar emisiunea şi respectiv şi seria sunt sparte, dacă în emisiunea/seria respectivă există şi mărci normale, şi mărci pentru poşta aeriană;
- catalogul american SCOTT are altă invenţie: toate mărcile care au suprataxă sunt catalogate drept "semipostals", iar dacă o emisiune/serie are şi mărci normale, şi mărci cu suprataxă, ea este iarăşi spartă. Başca mărcile de poştă aeriană, care sunt catalogate la fel ca în Yvert.

Care este impactul asupra colecţionarilor? Păi, prin ţările respective (dar şi pe portalurile de licitaţii online), există serii/emisiuni din ambele categorii care se vând "sparte", deoarece noţiunea vânzătorului legată de "serie" este diferită de cea a noastră.

Mai apare o problemă legată de noţiunea de "emisiune". Ce facem cu mărcile mai vechi, cu model şi alte caracteristici identice, dar care nu au fost puse în circulaţie la aceeaşi dată? Exemplele ar putea fi chiar numeroase (de pildă mărcile "Vulturi", "Cifra în patru colţuri", "Spic de grâu", "Ferdinand", uzualele Mihai ş.a.m.d.). Aici se pare că editorii cataloagelor au adoptat o poziţie oarecum comună: pentru uşurinţa şi simplificarea catalogării, mărcile cu similitudini ale desenului au fost grupate, chiar dacă punerea în circulaţie a avut loc efectiv la date diferite. Aici, noţiunea de "emisiune" (dar şi cea de "serie") capătă un caracter generic.

Haideţi acum să vedem şi ce înseamnă tirajul unei mărci/emisiuni. De regulă, tirajul se referă la numărul total de exemplare imprimate/puse în circulaţie de către administraţia poştală. Avem, pe de o parte, tirajele individuale ale fiecărei mărci dintr-o emisiune, iar pe de altă parte avem un tiaj al seriilor complete (care este de fapt cel mai mic tiraj dintre mărcile unei emisiuni/serii).

Specialiştii mai folosesc noţiunea de tiraj şi pentru a desemna altceva decât un număr, o cantitate. De pildă, la mărcile litografiate unii autori au nominalizat la câteva piese unele caracteristici de culoare ("tirajele în galben-portocaliu" şi "tirajele în ocru" la marca de 2 parale Cuza 1865), sau la anumite imprimări caracteristice unui an/perioade (de exemplu la "Spic de grâu" unii specialişti vorbesc de "tirajul pe hârtia cutare, cu filigranul cutare"). Câteodată deci, noţiunea de tiraj ar putea fi echivalată cu cea de "tranşă" sau cu cea de "livrare".

Haideţi să ne întoarcem la tema noastră, cea legată de preţ. De aici încolo, când vorbesc de tiraj mă refer la noţiunea de cantitate. Într-o lume ideală, tirajul unei mărci ar trebui să fie invers proporţional cu preţul său, respectiv cu raritatea mărcii respective. Numai că nu suntem într-o lume ideală, iar acest lucru, de pildă, l-a sesizat unul dintre colegii noştri, în comentariul pe care l-a făcut aici.

În general, mărcile cu un tiraj mai mic sunt mai rare şi mai sumpe pe piaţă decât cele care au un tiraj industrial, să-i spunem. Dar aici intervine un alt factor, cel amintit în titlul episodului de astăzi: gradul de preferinţă. Adică nivelul de cerere a piesei respective pe piaţa filatelică.

Trebuie să mai facem o paranteză. La unele mărci mai vechi nu se cunoaşte tirajul, nici măcar cu aproximaţie. În acest caz, pentru evaluarea acestor mărci, specialiştii ţin cont de câţiva factori:
- frecvenţa de apariţie pe piaţa filatelică;
- existenţa în colecţiile cunoscute (sau absenţa ei, după caz);
- raritatea relativă faţă de mărci cu tirajul cunoscut, din aceeaşi ţară şi din aceeaşi epocă (cele două condiţii sunt importante);
- numărul total de exemplare cunoscute (numai pentru piesele deosebite).
Mai trebuie să mai ştiţi un lucru: tirajul efectiv aflat pe piaţa filatelică suferă o diminuare continuă din cauza câtorva factori:
- se produc situaţii de forţă majoră (incendii, cutremure, inundaţii, furturi urmate de aruncare) în care se pierd colecţii şi/sau stocuri de mărci (în decursul a 100-130 de ani, astfel de situaţii tind să devină sesizabile);
- o parte a mărcilor sunt deteriorate chiar de către posesorii lor, din neatenţie, ajungând să nu mai stârnească interesul altor colecţionari/comercianţi.

Menţionam ceva mai sus noţiunea de raritate relativă. Compararea rarităţii unor piese este bine să se facă între mărci din aceeaşi ţară, dar şi din aceeaşi perioadă, în caz contrar existând riscul de a trage o concluzie total eronată. Şi voi da un exemplu care cred că este destul de elocvent.

Avem două piese:
- o marcă românească din anii 2000, cu un tiraj de 50.000 exemplare;
- o marcă germană din anii '50 ai secolului trecut, cu un tiraj de 200.000 exemplare.
Dacă am trăi într-o lume ideală, marca românească ar trebui să fie de patru ori mai rară decât cea germană. Dar situaţia stă exact invers, tocmai din cauza cererii. În România există vreo 5.000 de colecţionari, din care mai puţin de jumătate sunt interesaţi de epoca de după 1990. Pe când în Germania, sunt 300.000 colecţionari, majoritatea fiind interesaţi de piesele lor din perioada de după război (cifrele pot să nu fie cele reale). Ce marcă va avea cererea mai mare? Normal că piesa germană, care - în cifre exacte - este mai "comună" decât cea românească, numai că pe cea germană o găseşti mai greu decât pe cea românească. De aici este normal ca în cataloage cota mărcii germane să fie mai mare decât cota celei româneşti.

Referitor la cote şi la raritatea relativă între piese, mai este o "chichiţă" necunoscută de cea mai mare parte a colecţionarilor. Raritatea unei mărci are un caracter oarecum regional, şi mă explic: O marcă are în catalogul Michel o anumită cotă. Acea cotă este de cele mai multe ori diferită de cota pe care aceeaşi marcă o primeşte în SCOTT, în Yvert sau în Stanley Gibbons, deoarece fiecare catalog dintre cele citate apreciază raritatea mărcilor din ţara unde se află editorul. În mod cert o anumită piesă din România nu a ajuns în cantităţi egale şi în Germania, şi în SUA, şi în Franţa, şi în Marea Britanie. De aici şi diferenţele. Că unele sunt cam deplasate (după cum apreciază unii colecţionari), asta este altă mâncare de peşte.

Mai este o problemă legată de caracterul teritorial al rarităţii. Am constatat-o în mod direct şi personal, cu ocazia unor târguri şi expoziţii. Unele mărci sunt mai uşor de găsit în străinătate decât în ţară, deoarece au avut, la vremea lor, un nominal folosit doar pentru tarifele corespondenţelor externe. Mărcile au "fugit" din ţară odată cu corespondenţa expediată în străinătate, rămânând în cea mai mare parte acolo. De aici şi diferenţa de raritate între zonele geografice pentru aceeaşi marcă.

În episodul viitor vom discuta câteva exemple concrete, cu "cotele pe masă", ca să vorbim aşa...

© 2011, Max Peter. Preluarea acestui articol se poate face numai pe baza unui acord scris, încheiat în prealabil.