Preţurile postclasicelor româneşti la sfârşitul secolului XIX

Un comerciant din Ungaria a desfăcut pe eBay, săptămâna trecută, o colecţie foarte bogată de întreguri poştale româneşti. Am să mai revin asupra acestui subiect într-un articol viitor, dar acum vreau să vă semnalez o carte poştală expediată în 1898 în Germania de către un negustor de mărci poştale din Bucureşti.
Piesa în sine nu face mare lucru, dar are o valoare documentară deosebită.

Este vorba despre o carte poştală standard cu marcă fixă de 5 bani Spic de grâu, expediată drept imprimat, dar sancţionată cu porto de către poştă (în colţul stâng inferior se vede urma unei ştampile "T" în cerc, iar pe mijloc s-a adnotat manual, mare, cu creion albastru, un "10").

Partea frumoasă a piesei o constituie oferta comerciantului W. Müllers şi Fii din Bucureşti: preţuri pentru vînzarea engros a mărcilor româneşti din perioada 1872 la zi (desigur, "la zi" la data respectivă).

Sunt amuzante, dar şi instructive în acelaşi timp câteva observaţii:
- "noutăţile" sunt primele trecute; este vorba de valorile de 1 leu şi 2 lei Spic de grâu, pentru care (atenţie!) se menţionează drept an al emisiunii 1893/1894; spun asta, deoarece cu mai mulţi ani în urmă au existat unele discuţii cu privire la anul punerii în circulaţie al acestor valori;
- un lot de câte o sută de bucăţi de 1 leu şi 2 lei Spic era oferit la jumătatea preţului pentru o sută de serii complete Paris (la acea dată nu fuseseră emise decât mărcile cu filigran PR);
- mărcile Spic până la valoarea de 1 leu inclusiv (la fel, este vorba doar de cele cu filigran PR) putea fi livrate în loturi (asortate) de 5.000 de bucăţi;
- proporţiile dintre preţurile seriilor Paris, Bucureşti I şi Bucureşti II sunt oarecum similare cu cele actuale, dar sare în ochi preţul scăzut al celor două mărci Perle în comparaţie cu cel actual, care mi s-a părut întotdeauna puţin umflat;
- Vulturii fără filigran sunt în mod clar mult mai comuni decât Paris-Bucureştiul, în timp ce seriile cu filigran stema mică (Vulturi şi Cifra în patru colţuri) erau considerate şi la acea dată mai rare (la Vulturi fără filigran există o eroare, valoarea de 50 bani a fost înscrisă drept 30 bani);
- emiisunea jubiliară din 1891 era considerată "specială", nefiind disponibilă în loturi de câte o sută de serii, ci numai de câte zece (rezultă clar existenţa unui tiraj mai mic, dar circulaţie limitată a împiedicat ulterior creşterea preţurilor);
- este surprinzătoare evaluarea seriilor de Cifra cu filigran PR (o sută de serii erau evaluate la aproape de trei ori mai mult decât o sută de serii de Paris).

Deşi nu se specifică în ofertă, mai mult ca sigur că aceasta se referă în exclusivitate la mărci obliterate, recuperate de pe corespondenţă. Mă gândesc şi la câte scrisori şi-au găsit sfârşitul în această activitate de recuperare.

Observaţiile mele nu sunt deloc întâmplătoare. Cei care au avut ocazia să lucreze cu cantităţi mai mari de mărci postclasice probabil că îşi dau seama de ce. Mai multe nu vă spun însă, trebuie să aşteptaţi până când va apărea lucrarea mea.