Despre culori

Pornind de la mailul unui coleg de-al nostru, m-am gândit că nu ar strica să abordez o problemă cu care... toţi filateliştii au probleme! Cum definim o culoare sau cum o descriem? După ce ne ghidăm?

Acesta este un subiect asupra căruia mai marii în filatelie, inclusiv marii experţi au căzut întotdeauna foarte greu de acord. Din extrem de multe motive.

Ceea ce ştiu probabil majoritatea colecţionarilor este că sunt comercializate pe piaţă aşa-numitele ghiduri sau îndrumare de culori, editate de cei ce comercializează şi cataloagele generale. Problema nu este însă una simplă de rezolvat, deoarece:
- nu există un standard internaţional unanim acceptat în lumea filatelică;
- denumirile culorilor (chiar şi pentru aceeaşi nuanţă) pot diferi de la un ghid la altul, în funcţie de particularităţile limbii din ţara editorului;
- la aceeaşi marcă, cataloage diferite dau, de multe ori, denumiri diferite ale culorii (nu mă refer la culorile primare, ci la combinaţii între acestea; iar dacă mai intervine şi un ton, totul devine extrem de derutant pentru colecţionarul mai puţin iniţiat).

Există multe particularităţi. Cea mai pregnantă este cauzată chiar de ochiul uman: se întâmplă relativ rar ca două persoane diferite să distingă o nuanţă a unei culori în mod identic.

Cei ce citesc prezentul articol văd culorile potrivit unui anumit standard, care este total diferit de cel utilizat în lumea tiparului. Căutaţi numai pe Google termenul "Color Management" şi vedeţi numai pe Amazon câte cărţi găsiţi tratând acest subiect.

Există două modele utilizate în lumea calculatoarelor şi în cea a tiparului: aditiv şi substractiv. În lumea dispozitivelor electronice, se lucrează cu trei culori primare (roşu, verde şi albastru) care - atunci când sunt amestecate fiecare în proporţie de 100%, generează culoarea alb. În lumea tiparului se utilizează celălalt standard de culoare: culorile primare (cyan, magenta şi galben) generează culoarea neagră, atunci când sunt amestecate. Mai pe la începuturile tiparului, nu existau ceea ce denumim astăzi "policromie". Tipograful se ducea la raft şi îşi alegea culoarea cu care dorea să tipărească. Una singură într-un singur recipient. Sau se apuca să amestece efectiv culori diferite, pentru obţinerea unei anumite culori sau nuanţe. Nu-i plăcea - mai adăuga puţin, până-i plăcea!

Numai că problemele s-au complicat chiar odată cu evoluţia tiparului. Aşa după cum ştiţi cu toţii, pentru imprimarea mărcilor s-au utilizat sisteme diferite de imprimare. Prima marcă din lume (vestitul "Penny Black") a fost realizată în gravură în oţel. Primele mărci franceze (modelul "Ceres") au fost imprimate în tipar înalt (tipografie, sau letterpress - cum îi spun englezii şi americanii), la fel ca şi primele mărci din o serie de state vechi germane sau state italiene, dar şi cu autohtonele "Capete de bour". Unele ţări au apelat la litografie (una din versiunile tiparului plan, într-un fel precursor al offset-ului de astăzi). Ei bine, fiecare procedeu de tipar necesită un tip caracteristic de cerneală tipografică. Adică cerneala utilizată la gravura în oţel nu se poate folosi şi la litografie. Modul de preparare al fiecăreia diferă. Tocmai din această cauză, un roşu curat de la gravură nu prea seamănă cu roşul de la litografie.

Mai apare o "variabilă": hârtia. Suportul pe care se tipăreşte poate influenţa decisiv calitatea tiparului, datorită puterii de absorbţie a acestuia, dar şi a proprietăţilor fizico-chimice specifice, deoarece cerneala (de cele mai multe ori lichidă sau vâscoasă) "intră" în mod diferit în structura fibrelor de hârtie, începând apoi să reacţioneze chimic cu acestea. Există multe tipuri de hârtii: albe (cu graduri diferite de alb), colorate, cu grosimi diferite, cu componenţe diferite (din celuloză, din deşeuri textile sau încorporând diverşi alţi compuşi), apoi mai sunt hârtii mate şi altele lucioase ş.a.m.d. Ei bine, aceeaşi cerneală utilizată pe două tipuri diferite de hârtie va genera nuanţe diferite.

Încă o variabilă: lumina ambientală. Luaţi o marcă şi priviţi-o la o lumină de neon. Veţi vedea o anumită nuanţă. Ieşiţi cu ea din cameră, la lumină naturală. S-ar putea să vedeţi o cu totul altă nuanţă.

Mă opresc, să nu vă ameţesc! Într-un articol viitor vă voi da câteva exemple practice.