Identificarea falsurilor filatelice

De vreo două zile, un internaut îl tot întreabă pe nenea Google problema din titlul articolului.
Bineînţeles că întrebarea este prost pusă. Nu îmi dau seama ce doreşte să afle internautul, dar presupun că e vorba de falsurile în dauna filateliştilor.
Există o clasificare a falsurilor făcută de vreo sută şi ceva de ani de către editorii germani de reviste şi cataloage de prin anii '80 ai secolului al XIX-lea şi n-are rost să reinventăm noi roata acum. De aceea, consider vechea clasificare făcută falsurilor foarte bună:

1. Falsuri în dauna poştei - cele realizate pentru sustragere de la plata taxelor poştale, prin utilizarea unor reproduceri după mărcile poştale curente (aflate în circulaţie la data respectivă); ca fapt divers, cred că aici ar intra şi utilizarea frauduloasă în circuitul poştal a unor mărci care au mai fost utilizate odată.

2. Falsuri în dauna colecţionarilor (a filateliştilor), realizate cu scopul de a frauda persoanele particulare care doresc să achiziţioneze anumite piese. Falsurile în dauna colecţionarilor pot fi totale (copierea integrală a unei mărci poştale, uneori inclusiv a ştampilei pe care o poartă, dacă este cazul), sau parţiale. Acestea din urmă îmbracă o mulţime de aspecte, cele mai întâlnite fiind următoarele:
     - falsificarea unei ştampile pe o marcă neuzată, ori dimpotrivă, ştergerea unei ştampile de pe o marcă prin diverse mijloace;
     - aplicarea unei mărci originale pe o scrisoare originală şi "fabricarea" unei ştampile, cu scopul de a crea o piesă întreagă;
     - alterarea culorii unei mărci poştale;
     - realizarea unei perechi, a unui ştraif sau a unui bloc din mărci izolate;
     - falsificarea unui filigran sau a hârtiei vărgate la o marcă pe hârtie obişnuită, fără filigran;
     - realizarea unor supratipare false pe mărci originale;
     - reparaţiile nedeclarate ale unor mărci cu diverse defecte ("placarea" unor subţieri sau "ferestre" ale hârtiei, acoperirea unor rupturi, completarea unor colţuri lipsă, "redesenarea" unei ştampile neclare, modificarea culorii hârtiei prin decolorare sau prin colorarea acesteia etc., etc., în această categorie intră enorm de multe situaţii particulare).

Ar mai exista şi o a treia categorie de aşa-zise falsuri: crearea unor mărci "noi", care nu au existat în realitate (producţii fanteziste atribuite unei administraţii poştale reale sau inexistente), ori crearea unor aşa-zise emisiuni "locale", prin aplicarea unor "supratipare" care nu au avut niciodată nicio legătură nici cu istoria locală, nici cu activitatea poştală.

Desigur, cele mai periculoase falsuri sunt cele integrale. Unele au fost realizate la numai câţiva ani după punerea în circulaţie a mărcilor originale, încercând să acopere cererea în creştere pe piaţa filatelică pentru anumite mărci puse în circulaţie în tiraje mult mai reduse în comparaţie cu marea masă a mărcilor poştale cu care acestea au fost contemporane. Până spre sfârşitul secolului XIX, reproducerea mărcilor poştale destinate colecţionarilor nu a fost pedepsită de justiţia din cele mai multe ţări, spre deosebire de falsificarea mărcilor în scopul fraudării administraţiei poştale, care a fost încadrată în mai toate ţările lumii în categoria de atentat la însemnele statului - "falsificarea de monedă şi timbre".

Cum se pot identifica falsurile în dauna colecţionarilor?

Am să fac o figură de stil ca să fiu mai bine înţeles: te duci acasă şi te întâmpină nevasta în prag; ei bine, cum ştii că e Nuţica, nevasta ta (numele este ales întâmplător) şi nu Mărioara, vecina? Păi o vezi, nu seamănă cu Mărioara, ci cu Nuţica, nevasta ta!
Aşa este şi cu mărcile poştale. Prin anumite caracteristici, falsurile nu seamănă cu originalele prin execuţie. Există şi falsuri periculoase, care se apropie de caracteristicile originalelor, dar falsuri perfecte nu există. Există numai colecţionari sau experţi care nu reuşesc să le identifice.

Cam aceasta este treaba cu falsurile. Cele mai multe pot fi identificate relativ uşor de către colecţionarii experimentaţi, deoarece aceştia au avut ocazia să ţină în mână şi să examineze mărcile originale. Este o calitate care se dobândeşte în timp, uneori perfecţionarea deprinderilor în identificarea lor făcându-se pe parcursul a zeci de ani.

Unii colecţionari se prezintă (mai ales în faţa celor care nu le cunosc abilităţile) drept experţi. Colecţionarii cu adevărat experţi sunt foarte puţini. Toţi experţii au o arie foarte limitată de expertiză (o perioadă de la o ţară sau un grup restrâns de ţări, uneori numai câteva emisiuni sau chiar o singură emisiune).
Dacă vă spune vreun individ că el este expert pentru timbrele din orice ţară, vă minte mai mult ca sigur. Nu există o asemenea persoană din cel puţin următoarele motive:
     - nu se pot strânge într-o singură colecţie toate mărcile din lume, deoarece o viaţă de om este prea scurtă pentru realizarea unui asemenea obiectiv;
     - nu există pe Pământ la această oră persoana care să dispună de asemenea fonduri care să-i permită realizarea unei asemenea colecţii;
     - cantitatea de informaţii pe care ar trebui să o reţină persoana respectivă ar depăşi capacităţile mentale ale oricărui individ.

În România nu există un sistem de atestare a experţilor (ceea ce scrie prin legislaţia referitoare la patrimoniu este doar o glumă. Nici nu ştiu cum să-i explici unui funcţonăraş de la cultură că atestările lor n-au nicio valoare, dar aceasta este realitatea.
Dacă vă interesează, am mai publicat şi acum aproape doi ani un articol referitori la experţi, expertize şi certificate.