"Scrie în catalog!"

Aceasta este una din replicile care mă fac să scot ceva porcos printre buze, atunci când o aud. O pun pe acelaşi picior cu remarca făcută de oamenii mai fără şcoală de pe la ţară, de genul "a spus la televizor, maică!". Ori replica "a scris în ziar!", ce contează că era un tabloid care mai inventează şi el, pe ici, pe colo, ca să-i crească numărul de cititori...

Întotdeauna atunci când aud această replică, îl "plasez" pe emitent în tagma diletanţilor sau a începătorilor. O să spuneţi că mă dau mare. Nu am această intenţie, doresc numai să subliniez câteva idei.

Ca filatelist, este greu să te descurci fără niscai cataloage. Depinde însă domeniul în care te specializezi, deoarece literatură există, slavă Domnului, berechet. Ce-i drept, nu se găseşte la tarabele care vând tabloide, dar în condiţiile actuale orice persoană care deţine un card (de credit sau de debit) îşi poate comanda de pe internet aproape orice catalog sau volum de specialitate. Era mai greu acum 10 sau 20 de ani.
Pe măsură ce îţi trec prin mână din ce în ce mai multe mărci, piese, scrisori, cărţi poştale etc. începi să capeţi experienţă. Bineînţeles că la început lucrezi cu catalogul alături, la îndemână (aşa făceam şi eu) şi începi să constaţi destul de repede că există informaţii care nu concordă, că dantelura pe care o ai tu la o marcă nu e cea din catalog, că data din ştampilă este mai timpurie cu cea a emiterii ei în catalog, că nuanţa nu se potriveşte, şi tot aşa.
Partea interesantă apare atunci când, din dorinţa de a învăţa, îţi completezi biblioteca filatelică cu un număr din ce în ce mai mare de lucrări. Dacă le mai şi studiezi (şi nu le-ai achiziţionat numai ca să te dai "mare" la cunoscuţi) ajungi destul de repede la concluzia că e posibil ca în trei cataloage diferite să dai peste descrieri diferite la aceleaşi piese. E normal? Desigur că nu e, dar fiecare editură are propria "politică". Care politică se transpune câteodată într-un listing de te-apucă durerea de dinţi atunci când îl vezi (şi ştii despre ce este vorba, desigur).

Ca idee, cam peste tot în lume au "prins" mai bine anumite cataloage. La noi, în biata Românică, cele mai utilizate sunt cataloagele germane Michel. Pentru România, catalogarea generală (necesară pentru realizarea/întreţinerea/completarea unei colecţii generale, ori pentru "pescuirea" anumitor mărci care se încadrează în anumite tematici) este satisfăcută în cea mai mare parte. Mai rău este dacă doreşti să te specializezi. La România, cel puţin, nu o poţi face după catalogul Michel, deoarece este depăşit.

Cred că acum un an, cu ocazia unui târg organizat la Braşov am achiziţionat un catalog Michel specializat pentru mărcile clasice europene. Acesta:

De achiziţionat am făcut-o nu pentru mărcile româneşti, ci pentru cele germane, plus pentru alte câteva ţări. Catalogul este foarte bun pentru Germania veche, pentru Rusia clasică şi relativ bun pentru Austria, slăbuţ pentru Turcia. Pentru statele nordice, este cu mult sub catalogul suedez Facit. Pentru Anglia, nu se poate compara cu volumul specializat Stanley Gibbons (perioada reginei Victoria). Pentru Franţa este acceptabil (dar se situează sub Yvert, aşa cum era de aşteptat). Pentru Ungaria este slăbuţ. Are însă şi Michelul părţile lui bune. Faţă de alte cataloage specializate care au cotele exprimate tot în euro (Ferchenbauer, de pildă) ajungi să-ţi pui o întrebare: de ce aceeaşi marcă are cote mult diferite în cele două lucrări?

Ajungem şi la România. Nu e nicio brânză, să nu credeţi că este ceva nemaipomenit. Faţă de catalogul normal, are în plus cote pentru piese pe scrisoare, pentru perechi, ştraifuri şi blocuri (dar nu la toate mărcile). Cotele de bază corespund cu cele din Michelul standard. Dacă încerci să priveşti însă ceva mai critic cotele atribuite scrisorilor şi multiplelor, îţi dai seama imediat că sunt realizate de un diletant în ale istorie poştale româneşti.

Ce doresc să spun este faptul că (în general) catalogul este bun dacă există alte cataloage care să ofere informaţii în plus. Dacă nu există (cum este cazul mărcilor româneşti), nivelul informaţiei este sărac. Este dovada perfectă a faptului că volumul este realizat prin preluarea informaţiilor din alte lucrări (vorba provervului: "cărţile din cărţi se fac"), nerespectându-se o minimă consecvenţă (specializarea catalogată la o ţară lipseşte cu desăvârşire la altă ţară).

Pentru România, la catalogarea emisiunii a doua editorii îşi dau bine cu stângul în dreptul, postând ca imagini reproducerea a două falsuri grosolane, din categoria caricaturilor pe care le tot prezint de aproape trei ani (click pentru mărire):

Totuşi, coordonatorul lucrării nu a uitat să scrie pe coperta IV cine a participat la realizarea ei:

Aşa o fi, dar vrem să ştim şi noi care sunt aceia, nu de alta dar s-ar putea să le fi mâncat nemţilor banii de pomană.

Mă întorc la ideea enunţată în titlul articolului. Dacă ţii să-mi spui că "scrie în Michel" despre o chestiune aiurea (cunoscută de colecţionarii mai destupaţi, cum este de exemplu cazul aşa-zisei ocupaţii de la Odesa), eu nu pot să cred decât că ori vrei să mă iei de prost, ori eşti complet pe dinafara problemei.