Cum e lumea, cum e viaţa

Astăzi am stat cu ochii în timbre, dar n-am putut să fac nimic. Mi-am mai salvat doar câteva imagini pentru baza mea de date - colecţia digitală.
Asta este doar urmarea de ieri. Toată ziua am fost întors, m-am înfipt în treburile zilnice ca să mai uit.
Alaltăieri am stat de vorbă cu o persoană care mi-a povestit câteva întâmplări la care a participat o cunoştinţă, fără să ştie că nu suntem străini. Din vorbă în vorbă mi-am dat seama de existenţa unor situaţii neplăcute create cu bună ştinţă de cunoscutul meu şi am realizat (cu multă amărăciune) că m-a minţit ani de zile.
Nimănui cred că nu îi este bine să se trezească într-o situaţie de acest gen. Nu îmi dau seama de ce a făcut-o (de fapt presupun de ce, dar natura relaţiilor dintre noi nu a evoluat în direcţii care s-ar fi putut solda cu necazuri mai mari).
E un sentiment puţin amestecat. Pe de o parte este mâhnirea, supărarea că "te-a tradus". Şi asta după ce au trecut destui ani care să te facă să îi acorzi încredere. Pe de altă parte este scârba pentru specimenele de acest fel, care te fac să te întrebi mereu "Doamne, oare ce ar avea de câştigat?"
Plecând de la toate acestea, realizez că se minte în spaţiul public. Mult! Şi cu o nesimţire aproape maladivă. Asta are o cauză pe care o intuiesc: imposibilitatea de a-i vedea pe cei din jur altfel decât propria persoană. "Păi dacă eu aş fi făcut aşa, atunci neapărat trebuie să o fi făcut şi ăla!" Ei, nu mai spune! Uite că nu toţi sunt croiţi după calapodul tău!

Tot alaltăieri am aflat despre (încă) un coleg de facultate care ne-a păsăsit. Nu ne-am mai văzut de mulţi ani, dar asta nu m-a împiedicat să îmi amintesc momentele plăcute avute împreună.
Astăzi, ceva mai devreme, am aflat că unul dintre bloggerii preţuiţi într-o comunitate micuţă a jucătorilor cu slovele ("duzinarii", cum îşi spun, şi care au avut bunătatea să mă primească printre ei) a trecut şi el în rândul drepţilor.
Of, Doamne, ai grijă de sufletele lor!

Astăzi am aprins o lumânare.