Despre metodica studiului (26)

Episoadele anterioare pot fi citite aici: episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4, episodul 5, episodul 6, episodul 7, episodul 8, episodul 9, episodul 10, episodul 11., episodul 12., episodul 13, episodul 14, episodul 15, episodul 16, episodul 17, episodul 18, episodul 19, episodul 20, episodul 21., episodul 22, episodul 23, episodul 24, episodul 25.

Planşa, ca noţiune abstractă şi ca element activ al imprimării

Poate că vi s-a părut cam brusc finalul episodului precedent, dar am vrut să văd dacă are cineva vreo propunere sau idee. Se pare că puteam continua liniştit, fără să mai împart subiectul în episoade distincte.

Arătam în episodul precedent că planşa (în noţiunea de formă de imprimare) poate fi monobloc (confecţionată dintr-o singură bucată, nedetaşabilă) sau realizată din elemente detaşabile. Pentru a fi înţeleasă această noţiune, ar trebui să dăm şi câteva exemple:

- planşa mărcilor litografiate este monobloc, deoarece este realizată pe o bucată unică de piatră litografică; desenul tuturor blocurilor de report (de transfer) se găsesc pe aceeaşi suprafaţă a aceleiaşi pietre;
- planşa mărcilor Principatele Unite din tirajul 1864 este monobloc, toate cele 40 de clişee ale fiecăreia din cele trei valori se găsesc înglobate în aceeaşi bucată de metal.

Este necesar să dăm şi exemple ale unor planşe realizate din elemente detaşabile. Ei bine, aproape toate planşele emisiunilor timpurii realizate în tipar înalt sunt confecţionate prin gruparea unor elemente detaşabile.
Această metodă a fost utilizată şi la planşele mărcilor propriu-zise, şi la planşele  unor supratipare. Haideţi să vedem cum vine treaba asta.

Imaginaţi-vă că aveţi o pungă plină cu caramele. O deşertaţi pe masă, apoi începeţi să aranjaţi caramelele una lângă alta, lipindu-le laturile ordonat, pe rânduri, aşezând rândurile unul sub altul până când terminaţi toate caramelele. Să presupunem că aveţi o sută de caramele pe care le-aţi aranjat în zece rânduri, fiecare rând conţinând câte zece caramele. După ce aranjaţi rândurile unul sub altul, aţi realizat un dreptunghi.

Cam aşa stă treaba cu planşele primelor mărci postclasice româneşti. Fiecare caramea reprezintă clişeul unei mărci. Clişeele se aranjează unul lângă altul, pe rânduri, apoi rândurile se aşează unul sub altul, până când se realizează un dreptunghi care să acopere optim dimensiunile colii de hârtie care urmează a fi imprimate. Apoi ansamblul se fixează cu ajutorul unui colier şi se pune pe o poliţă de aşteptare, până când va fi introdusă în maşina de imprimare. Dacă mărcile care urmează să fie imprimate au două culori (cum este cazul valorilor de 1 leu şi 2 lei de la Spic de grâu), există dăuă rânduri de "caramele" (adică de clişee): unul pentru cadru, şi unul pentru efigie.

Această tehnică de realizare a formei de tipar a fost utilizată la toate emisiunile postclasice (Paris, Bucureşti I şi II, Perle, Vulturi, Cifra în patru colţuri, 25 ani de domnie, Spic de grâu). Mostre de astfel de clişee pot fi vizionate la Muzeul Filatelic, fiind expuse în vitrine.

Aceeaşi tehnică a fost utilizată şi pentru realizarea planşelor de supratipare, de exemplu la emisiunile Cluj şi Oradea din 1919, dar şi la emisiunea Oradea din 1944. Cu unele particularităţi, pe care le voi descrie puţin mai târziu.

Să ne întoarcem acum la al doilea sens al noţiunii de planşă, cel generic. Definiţie: planşă - ansamblul formei de tipar, monobloc sau realizată din elemente detaşabile, care cuprinde clişeele mărcilor, semnele şi inscripţiile marginale şi care se distinge prin proprietăţi specifice, unice.

Abia acum intervine specialistul sau cercetătorul cu explicaţiile necesare. Unei planşe îi sunt caracteristice:
- un număr finit de clişee, aparţinând unui număr determinat de tipuri, aşezate într-o anumită ordine;
- o distanţă tip (caracteristică) între clişeele alăturate;
- un set constant de semne marginale şi inscripţii.
Modificarea unuia dintre elementele de mai sus duce automat şi la modificarea planşei, aşadar reconstrucţia unei planşe (chiar din aceleaşi elemente) poate genera o planşă nouă. Asemenea situaţii s-a demonstrat că există (de pildă la planşele mărcilor Bucureşti II), şi nu numai. Mai explicit, clişee care au defecte caracteristice (erori) s-a constatat că ocupă locuri diferite în coală, la tiraje diferite.

Problema planşelor supratiparelor.

De fapt această problemă a şi generat subiectul referitor la planşe, plecând de la planşele de supratipar de la emisiunile Cluj şi Oradea 1919.
Autorii care au publicat articole după apariţia lucrării lui Szalay nu au ţinut cont de această noţiune de "planşă", făcând confuzie cu termenul de "placă" (aşa cum am arătat citându-l, în episodul anterior, pe Marcel Şapira). O planşă de supratipare era constituită din:
- o sută de clişee individuale reprezentând monograma;
- câte o sută de seturi de caractere pentru fiecare literă din cuvintele BANI/LEU/LEI/Bani/Leu/Lei;
- un număr nedefinit de spaţii tipografice (blocuri metalice oarbe, care nu se imprimă şi care asigură poziţionarea distanţată a două elemente imprimabile alăturate - mai concret este vorba de spaţiile între monograme şi texte).
Acest lucru este explicat şi de Szalay, în monografia sa, dar într-o modalitate sugerată, nu directă (în plus, problema a fost dificil de înţeles de către cerctătorii români atât din cauza barierei de limbă, cât şi din cauza lipsei unor cunoştinţe minime de tehnologie poligrafică).

Plecând de la aceste elemente, mă văd nevoit să afirm că în prezent nu există un catalog românesc actualizat, care să conţină descrierea exactă a planşelor de supratipar utilizate/cunoscute la emisiunile Cluj şi Oradea, el rămânând un deziderat pentru autorii/cercetătorii care (încă) mai există în filatelia românească. Acesta cred că este un obiectiv mult mai concret şi mai potrivit pentru un catalog specializat, decât înşirarea de păreri şi supoziţii.

©2011-2013 Max Peter. Preluarea prezentului articol nu se poate face decât în baza unui acord scris.