Ce mi-a plăcut la alte cataloage

În postarea anterioară am enumerat unele cataloage pe care le-am examinat în timp. Cred însă că ar trebui să împărtăşesc cititorilor şi ce mi-a plăcut în cuprinsul acestor lucrări. Să le enumerăm şi să dicutăm puţin.

1. Prefilatelia. Aproape toate cataloagele mai serioase includ catalogarea ştampilelor şi cotarea lor. Din păcate, în filatelia românească nu avem aşa ceva până în prezent, în ciuda faptului că avem colecţionari care s-au specializat în acest domeniu. Ceea ce nu este însă acoperit de aceste cataloage: legătura dintre partea de catalogare propriuzisă a ştampilelor, cu elementele referitoare la istoria poştală a epocii. Ecepţia o constituie unul din cataloagele maghiare destinat perioadei prefilatelice (îl voi nominaliza mai târziu), dar şi lucrarea de ştampilografie a lui Edwin Müller dedicată prefilateliei fostului Imperiu Habsburgic. În filatelia românească nu avem, ca lucrare de referinţă, decât volumul de ştampilografie editat de Kiriac Dragomir, care are însă elemente de catalogare şi de evaluare.
2. Studiul tradiţional al emisiunilor de mărci. Excelează, prin bogăţia de informaţii şi aprofundarea problemelor mai multe cataloage. Ceea ce nu s-a realizat de niciunul dintre autorii români este fundamentarea catalogării pe baza caracteristicilor determinate de procedeele de imprimare. În acest sens, sunt catalogate planşele (sau cilindrii), tipurile de clişee, componenţa planşelor (cilindrilor) de tipar, varietăţile de hârtie şi poziţiile de filigran, dantelurile utilizate, defectele tipice de clişeu (erorile, cum le denumeşte colegul nostru Găbureac) şi cele mai importante varietăţi de tipar, hârtie şi dantelură. Majoritatea lucrărilor serioase menţionează variaţiile înregistrate la semnele marginale care apar pe coli (semne care apar şi la majoritatea emisiunilor româneşti, dar care au fost total ignorate de către cercetătorii români). La acest capitol, stăm foarte prost. Există semnalări numeroare de planşe şi tipuri diferite, dar studiul nu este aprofundat şi constant, nici coerent. Aceasta este o problemă asupra căreia voi reveni într-o postare viitoare.
3. Eseurile. Aproape toate cataloagele specializate urmăresc catalogarea şi evaluarea eseurilor şi probelor de tipar. Cataloagele româneşti apărute până acum nu au tratat acest capitol decât cel mult tangenţial, fără a exista o coerenţă. Poate că este momentul să ne gândim şi la acest capitol.
4. Ştampilografia. Aproape toate cataloagele specializate cotează ştampilele obliterante. Şi catalogul din 1974 face acest lucru, dar numai pentru valoarea comună a emisiunilor clasice. Poate că este momentul ca acest capitol să fie puţin extins, măcar până la Marea Unire (pentru România), poate ceva mai extins pentru poştele străine care au funcţionat în Principate, respectiv pentru poşta română în străinătate. Există informaţii şi există şi această posibilitate. Concomitent, se poate dezvolta (concurent) şi un catalog pentru ştampile.
5. Istoria poştală. Cele mai multe cataloage specializate cotează francaturile, ba mai mult, unele dintre ele (Facit, de exemplu) fac inventare ale corespondenţei în funcţie de francaturi, tarife şi destinaţii. Cum stăm noi la acest capitol? Prost! Şi pentru acest subiect mi-am propus să dedic o viitoare postare.

Aş putea scrie despre acest subiect cât pentru o broşură cu câteva zeci de pagini. Importantă însă este percepţia colecţionarilor români asupra acestor cinci probleme. Sunt ele o necesitate, sau nu?