Domnule ministru Gheorghiu, aveţi de gând să rezolvaţi vreodată problema experţilor? Când şi cum? În Ministerul Culturii legalitatea este opţională?

Draftul memoriului prezentat mai jos datează din luna februarie a.c., fiindu-vă prezentat nu numai cu scopul de a vă atrage atenţia asupra ilegalităţii proiectului de act normativ promovat de Ministerul Culturii, ci şi pentru a se rezolva, o dată pentru totdeauna, lipsa (intenţionată?) de reglementare a activităţii experţilor acreditaţi. Iar aceasta este strâns legată de nevoia de reformare a modului de clasare a obiectelor patrimoniului mobil şi de trecere la sistemul european de clasare pe baza treptelor valorice din legislaţia comunitară.

Probabil că memoriul a zăcut ceva timp prin cine ştie ce sertare, ori a fost "dat în lucru" exact aceloraşi experţi sau consilieri care se opun cu îndârjire oricărei reglementări a domeniului.

Domnule ministru, până la rezolvarea acestei probleme sunteţi părtaş la tot ceea ce fac experţii acreditaţi. Inclusiv la poten'ialele cazuri de evaziune fiscală.

FOLLOW THE MONEY!

 

 

 

 

 

Ministerul Culturii promovează un proiect de act normativ parţial ilegal

Proiectul de Ordonanță pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil poate fi consultat pe pagina Ministerului Culturii.

Am înaintat în termenul legal propriile observaţii la acest proiect de ordonanţă, care se referă la următoarele.

1. Pragul de 50 ani vechime propus la art. 35, alin. (5.1) încalcă pragurile de vechime şi valoare cuprinse în Anexa nr. 1 din Regulamentul (CE) nr. 116/2009 privind exportul bunurilor culturale. Bunurile culturale care nu îndeplinesc pragurile minime din anexa menţionată au regim de circulaţie liberă în afara teritoriului UE şi beneficiază implicit de acelaşi regim de liberă circulaţie şi înăuntrul teritoriului UE.

2. României îi este interzis să promoveze reglementări interne mai restrictive decât cele din legislaţia europeană, deoarece nu a primit aprobarea Consiliului Europei prevăzută la art. 114 din Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene.

3. Prin promovarea cu bună ştiinţă a unei reglementări interne care diferă de legislaţia Uniunii Europene se încalcă prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţia României, precum şi prevederile art. 22 din Legea nr.24/2000 (republicată) privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Promovarea unei astfel de propuneri legislative poate atrage răspunderea administrativă şi penală pentru iniţiator.

4. Afirmaţia "Nu se referă la acest aspect" înscrisă în Nota de fundamentare la Secţiunea a 5-a, pct. 3 poate constitui fals în acte publice.

Faţă de cele arătate, am propus retragere proiectului de ordonanţă şi refacerea acestuia în conformitate cu Constituţia României şi Dreptul comunitar.

Continuă războiul pe faţă împotriva Constituţiei şi a legislaţiei europene

Mai devreme unul dintre colaboratorii mei mi-a trimis o captură de ecran a unei postări cu un comentariu de pe un grup public de pe Facebook.
Un cetăţean cere lămuriri cu privire la o colecţie numismatică, iar un specialist (evident, fără cunoştinţe de legislaţie, sau poate rău intenţionat) îi răspunde.

Bineînţeles că se "scoate în faţă" Legea nr. 182/2000, despre care am scris de mai multe ori pe blog şi care are multe bube:

1. Este profund neconstituţională (împreună cu toată legislaţia subsecventă în materie de clasare şi circulaţie a bunurilor culturale mobile), deoarece contravine Tratatului de funcţionare a Uniunii Europene şi impune limitări ale drepturilor cetăţenilor care exced prevederilor constituţionale (de altfel, una dintre sursele mele crede că în 1999 - pe timpul parcursului legislativ al proiectului legii - un funcţionar parlamentar a semnat în fals că s-ar fi exercitat controlul de constituţionalitate; ulterior, cu ajutorul vechilor prieteni, ar fi trecut la "ştergerea urmelor" prin modificarea paginii de internet de pe site-ul Parlamentului; să sperăm că documentul cu pricina a fost doar şters de pe site, nu şi distrus - este cineva care se ocupă de acest lucru şi oricum se păstrează copii).

2. Anterior aderării la Uniunea Europeană, Legea nr. 182/2000 ar fi trebuit modificată (împreună cu reglementările subsecvente) pentru punerea de acord cu Tratatul de funcţionare a UE şi cu regulamentele europene. Prin minciună şi manipulare, acest lucru nu s-a întâmplat. Potrivit surselor mele, se conturează tot mai clar existenţa unui grup organizat care a acţionat în mod concertat pentru negarea legislaţiei europene şi păstrarea reglementărilor interne neconstituţionale.

Despre acest aspect am mai scris pe blog, vă invit să citiţi:
     România refuză de peste 12 ani să aplice legislaţia Uniunii Europene
    
Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, nu mai există un spaţiu economic intern şi unul extern, ci vorbim despre un spaţiu exonomic comunitar şi de unul extracomunitar.

3. Nu se înţelege - sau mai degrabă aş spune că intenţionat nu se înţelege - care este raportul dintre legislaţia europeană şi cea internă, deoarece indivizii de la Cultură şi-au creat o sinecură pe care nu o vor eliminată (aici este mai mult de discutat şi voi reveni asupra subiectului).

Problema este una logică, fiind stipulată atât în Tratatul de funcţionare a UE, cât şi în Constituţie. Există şi o practică judiciară în materie, materializată prin hotărâri ale Curţii Europene de Justiţie.

     a. Spre deosebire de cea mai mare parte a tratatelor internaţionale, dreptul comunitar nu angajează numai Statele membre în raport unele cu altele, ci conferă particularilor drepturi care pot, în anumite condiţii, să fie invocate în faţa instanţelor naţionale împotriva organismelor publice sau a altor particulari. Este ceea ce se numeşte efectul direct al dreptului comunitar. CEJ a impus pentru prima dată acest principiu în hotărîrea Van Gend en Loos din 5.2.1963, rămasă de referinţă.

     b. CEJ, printr-o altă hotărâre devenită celebră (Costa vs.Enel din 15.7.1964) a consacrat principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ, obiectivul integrării pe care îl urmăreşte Comunitatea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat şi interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel că, decurgând din natura proprie a Comunităţii, supremaţia dreptului comunitar asupra celui naţional este o condiţie sine qua non a integrării. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naţionale, chiar ulterioare şi - aspect deosebit de important -, indiferent de natura sau rangul textului naţional în cauză (constituţie, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).

     c. Actele juridice fundamentale (Tratatele constitutive, Actul Unic European, Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa, etc.) sunt obligatorii în integralitatea lor pentru statele membre şi au aplicabilitate directă.

     d. Regulamentele comunitare sunt norme juridice direct aplicabile în toate statele membre şi prezintă caracter obligatoriu în integralitatea dispoziţiilor pe care le conţin. Dispoziţiile lor prevalează asupra legislaţiei naţionale a statelor membre.
Regulamentele pot fi adoptate de Parlamentul şi Consiliul European (prin procedura de codecizie), doar de Consiliu, sau doar de Comisie. Regulamentele sunt părţi ale legislaţiei secundare care seamănă cel mai mult cu un statut intern şi sunt folosite atunci când asigurarea uniformităţii este de o importanţă crucială. Regulamentele intră în vigoare în termen de 20 de zile de la publicarea lor în Jurnalul Oficial sau la data menţionată în Regulament.

4. Când poate un stat membru al UE să adopte o legislaţie internă diferită faţă de cea europeană pe motiv de protejare a patrimoniului cultural naţional? Situaţia este prevăzută de art. 36 (fost 30) din Tratatul de funcţionare a UE, dar numai cu îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 114 din acelaşi tratat: statul membru trebuie să transmită CE o notificare în care să explice motivele pentru care intenţionează să adopte reglementări diferite de cele europene. Abia după primirea avizului afirmativ de la Comisia Europeană se poate proceda la adoptarea altor reglementări.

Din datele pe care le deţin, niciunul dintre cele 28 state membre ale UE nu a solicitat un astfel de aviz (incluzând aici şi România). Cu alte cuvinte aplicarea de către România a art. 36 din Tratatul de funcţionare a UE nu este legală.

Vă invit să citiţi:
     România refuză de peste 12 ani să aplice legislaţia Uniunii Europene
    
5. Care sunt reglementările europene în materie de circulaţie a bunurilor culturale mobile?

- Regulamentul (CE) 116-2009 privind exportul bunurilor culturale;
- Regulamentul de punere în aplicare (UE) 1081-2012 ptr Regulamentul (CE) 116-2009;
- Regulamentul (UE) 2019-880 privind introducerea şi importul bunurilor culturale.

6. Care sunt principiile potrivit cărora sunt departajate bunurile culturale mobile?

     a. Vechime, în ani.
     b. Valoare, în euro.

Restricţiile se aplică dacă cele două principii SUNT ÎNDEPLINITE CUMULAT.
Motivele pentru care reglementările interne încalcă principiile europene sunt următoarele:
     - exportul nu priveşte graniţa naţională, ci spaţiul comunitar;
     - nu există restricţii de circulaţie în exteriorul spaţiului UE decât pentru bunurile culturale care se încadrează în condiţiile de vechime şi de valoare minimă în euro; circulaţia bunurilor culturale în interiorul UE nu este restricţionată în niciun fel;
     - normele interne de clasare a bunurilor culturale şi Legea nr. 182/2000 exced principiilor europene bazate pe vechime şi valoare, impunând protecţie nejustificată pentru obiecte produse în serie, care au o valoare de piaţă nesemnifictivă ori a căror valoare culturală este nesemnificativă şi pentru care nu se justifică nicio măsură de protecţie deoarece constituie o povară pentru proprietar şi induce cheltuieli aberante dacă sunt comparate cu valoarea de piaţă a obiectelor respective.

De aceea consider că o parte din comentariul făcut pe Facebook de către dl. Chiper Cristian referitor la moneda de 3 lei din 1963 este total deplasat şi (poate) chiar unul interesat. Citiţi mai jos cum stă treaba cu experţii acreditaţi.

6. Câteva articole importante din Constituţia României

Art. 44 – Dreptul de proprietate privată
(...) (8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se
prezumă.

Art. 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
     (Observaţie: Restângerea drepturilor pe motiv de protecţie a patrimoniului cultural excede prevederilor constituţionale. Consiltaţi şi Legea nr. 51/1991 - republicată - privind securitatea naţională a României, art. 1 la 4).

Art. 57 – Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor
Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Art. 148 – Integrarea în Uniunea Europeană
(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

7. Problema experţilor acreditaţi

Am tot scris despre acest subiect. Puteţi citi şi:
     Cultură: fuga de răspundere este sport naţional
    
Ceea ce nu am scris până acum este lipsa totală de reglementare a activităţii experţilor acreditaţi din punct de vedere fiscal.

În folosul cui pot experţii să îşi desfăşoare activitatea?
     a. Ca îndatorire de serviciu cuprinsă în fişa postului, în folosul instituţiei care i-a angajat; în această situaţie expertul nu are obligaţii de depunere a unei declaraţii fiscale;
     b. În folosul unui terţ, persoană juridică sau fizică; actuala legislaţie privind patrimoniul nu stabileşte în niciun fel obligaţiile expertului acreditat, acesta putând face orice îi trece prin cap (pentru că nu există nicio sancţiune explicită); în mod normal, acreditarea expertului ar trebui condiţionată de existenţa unor documente de evidenţă a expertizelor, clasărilor, eliberării certificatelor, a onorariilor percepute, precum şi de declararea la organul fiscal competent ca plătitor de impozit pe venit şi de contribuţii sociale.

Pe surse am aflat că există în lucru o acţiune de verificare a existenţei declaraţiilor fiscale pentru persoanele înscrise în tabloul experţilor acreditaţi. Vom vedea care va fi rezultatul.

8. Pentru colecţionarii de tot felul

Nu le mai permiteţi funcţionarilor publici să îşi bată joc de voi! Înarmaţi-vă cu legislaţia enumerată mai sus şi, la nevoie, chemaţi-i în instanţă explicând justiţiabililor cum a fost încălcată legislaţia europeană. Nu uitaţi că aceşti funcţionari sunt plătiţi din bani publici (probabil şi din banii voştri) pentru a vă servi interesele conform legislaţiei şi nu pentru a-şi face ei propria lege. Ei nu sunt stat în stat! Apăraţi-vă drepturile!

România refuză de peste 12 ani să aplice legislaţia Uniunii Europene

    Încă din anul 2000 România se află fără încetare într-o situaţie curioasă, în care un lung şir de funcţionari publici au făcut tot ce le-a fost în putere să-şi facă propriile legi, în dispreţul şi cu încălcarea Constituţiei României şi a Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene, în numele unei aşa-zise protecţii a patrimoniului cultural mobil.
   
    Avertizez de la început cititorii că nu am făcut, nu fac şi nu am de gând să fac comerţ cu obiecte culturale, nici direct şi nici prin interpuşi, nici acum şi nici în viitor. De aceea, orice acuzaţie mi s-ar aduce cu privire la interse ascunse care m-ar fi determinat să public prezentul material sunt neavenite şi fără nicio bază reală.
    Deşi unora nu le este pe plac, bunurile culturale constituie mărfuri. Negarea acestui fapt nu face decât să submineze valoarea obiectelor culturale pe care le administrează (diminuând valoarea activului din bilanţul contabil al instituţiilor) şi să aducă prejudicii colecţionarilor particulari prin menţinerea în vigoare a unor prevederi abuzive şi nejustificate.
    Articolul de faţă are în vedere ÎN EXCLUSIVITATE circulaţia timbrelor şi a obiectelor de interes filatelic.

Un foarte scurt istoric

    Pe 15 februarie 2000 a avut loc lansarea oficială a negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană. Începând cu anul 2002, România a deschis negocierile privind adoptarea aquis-ului comunitar (Conferinţa de aderare din 21 martie) vizând Capitolul 1 (Libera circulaţie a mărfurilor). Oficialii români nu scot o vorbă despre vreun potenţial dezacord privind funcţionarea pieţei unice europene în domeniul cultural. Aceste negocieri au fost închise provizoriu pe 2 iunie 2003, România acceptând integral aquis-ul comunitar privind Capitolul 1.
    Doar pe hârtie însă.
    Pe 27 octombrie 2000 a fost publicată În Monitorul Oficial, partea I-a, Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional mobil, document adoptat fără niciun fel de dezbatere publică (deşi pe 31 martie în acelaşi an intrase în vigoare Legea nr. 24 privind normele de tehnică legislativă, care instituia obligaţia dezbaterilor publice). Legea nr. 182 a introdus unele limitări ale dreptului de proprietate pentru care nu s-a efectuat niciodată un real control de constituţionalitate. Totodată autorii actului legislativ, respectiv specialiştii din Ministerul Culturii de la acea dată au trecut sub totală tăcere existenţa Regulamentului Conliliului European Nr. 3911/92.
    Deşi România acceptase integral aquis-ul comunitar privind libera circulaţie a mărfurilor, după închiderea provizorie a negocierilor din iunie 2003 funcţionarii publici români nu au luat nicio măsură pentru implementarea pieţei unice europene prin modificarea legislaţiei interne. Este vorba de Regulamentul CE mai sus menţionat, care împărţea bunurile în funcţie de două criterii necesare a se îndeplini cumulat: vechimea obiectelor, respectiv valoarea lor. Legislaţia românească a continuat să impună o aşa-zisă protecţie implicită, la grămadă, după criterii mult discutabile. În fapt, legea din 2000 încalcă principiul proporţionalităţii, enunţat în art. 53 din Constituţia României. Pentru deţinătorii de obiecte culturale (în speţă timbre) au fost instituite obligaţii care sunt mai costisitoare decât valoarea acestora, ceea ce este ilogic şi ridicol.
    De altfel în mai 2002 sunt adoptate Normele de clasare ale bunurilor culturale, care ocolesc principiile europene de departajare a bunurilor culturale în funcţie atât de vechime, cât şi de valoare, cumulat.
    În decembrie 2003 sunt adoptate Normele privind comerţul cu bunuri culturale, care introduc restricţii ale dreptului de proprietate pentru deţinătorii de bunuri, obligându-i să îşi înstrăineze bunurile numai prin anumiţi agenţi economici, introducând în acest fel în formă mascată un impozit asupra transferului de proprietate pentru bunurile din patrimoniul personal, în contradicţie evidentă atât cu prevederile Codului fiscal, cât şi cu libertatea acordată prin Regulamentul CE 3911/92 de a exporta în afara teritoriului UE bunurile culturale care nu îndeplinesc pragurile minime valorice.
    În aprilie 2004 sunt adoptate Normele metodologice privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale, care ignoră cu desăvârşire piaţa unică europeană, instituind o separare a teritoriului naţional de cel comun european (chiar dacă România acceptase integral auqis-ul comunitar şi se angajase să pună de acord legislaţia internă cu cea comunitară).
    Pe 21 iunie 2005, într-un număr special al Jurnalului oficial al UE a fost publicat Tratatul de aderare al României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, care urma să intre în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007 şi prin care erau stabilite un şir lung de cerinţe celor două ţări candidate. La art. 53, alin. 1 din Protocolul anexat la Tratatul de aderare se menţiona expres:
    "1. Bulgaria şi România pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma, de la data aderării, dispoziţiilor legilor cadru europene şi ale acelor regulamente europene care sunt obligatorii în ce priveşte rezultatul care trebuie obţinut (...)."
    La câteva luni după intrarea în vigoare a Tratatului de aderare a României la UE a fost semnat Tratatul de la Lisabona, care stabileşte printre altele competenţele Uniunii. La art. 2B, alin. (1) lit. (a) şi (c) (Jurnalul Oficial al UE C 306 din 17.12.2007) se stabileşte competenţa exclusivă a Uniunii în ceea ce priveşte uniunea vamală, respectiv politica comercială comună. Despre această competenţă exclusivă a UE, toţi oficialii români din cultură tac mâlc de ani de zile. Mai mult. de câţiva ani mai multe persoane au declanşat atacuri la adresa colecţionarilor, incluzând şi acţiuni coordonate de bulying în mediul online.

De ce momentul aderării la UE nu a fost şi momentul zero al adaptării legislaţiei interne

    Dacă funcţionarii Ministerului Culturii ar fi dat dovadă de loialitate faţă de ideea europeană şi dacă nu ar fi desconsiderat votul majoritar pro aderare acordat de cetăţenii României la referendumul care a precedat momentul de la 1 ianuarie 2007, Legea nr. 182/2000 ar fi trebuit modificată în sensul eliminării bazaconiei cu infracţiunea de export ilegal pentru bunurile care părăsesc teritoriul ţării, în condiţiile în care Regulamentul CE 3911/92 spunea cu totul altceva. Astfel s-a creat o situaţie ilogică, pentru scoaterea din ţară a oricărui gunoi fără valoare posesorul acestuia putând deveni infractor conform legislaţiei interne.
    S-a ocolit cu bună ştiinţă modificarea reglementărilor interne care erau neconforme cu principiul urmărit în întreaga Uniune Europeană, aceea de încadrare a bunurilor culturale în situaţiile prevăzute de regulamentul citat cumulându-se condiţii minime atât de vechime, cât şi de valoare.
    În fapt, Ministerul Culturii a apelat la o diversiune şi la o minciună prin omisiune, stabilind ca "obligaţie" pentru ducerea la îndeplinire a programului legislativ prioritar, capitolul 1 (libera circulaţie a mărfurilor) din Capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru al UE, transpunerea unei directive europene care nu avea legătură cu sarcina asumată de România pe timpul tratativelor de aderare.



    Diversiunea este evidentă în prezentarea făcută de un oficial al Ministerului Culturii în faţa şedinţei Camerei Deputaţilor din 16 mai 2006. Evidentă este şi minciuna prin omisiune, trecându-se sub tăcere problema reală a liberei circulaţii a mărfurilor. Puteţi citi stenograma şedinţei:

http://www.cdep.ro/pls/steno/steno2015.stenograma?ids=6099&idm=10

    O a doua minciună şi încă o diversiune evidentă a apărut chiar la tranpunerea Directivei CEE 93/7. Directiva are o anexă care cuprinde categoriile de bunuri care ar putea fi restituite ţărilor de origine. Pentru filatelişti, Spre ştiinţă, timbrele şi obiectele filatelice lipsesc din această listă.
    Dar anexa mai conţine ceva, nepreluat prin Legea nr. 488/2006, şi anume pragurile valorice, citez din anexa la directivă:
    "Bunurile culturale menționate la categoriile A.1 – A.14 nu intră sub incidența prezentei directive decât în cazul în care valoarea lor este egală sau superioară pragurilor financiare menționate la litera B."
    Prin nepreluarea pragurilor financiare s-a creat posibilitatea ca statul român să poată fi dat în judecată pentru orice gunoi care i-ar fi făcut cuiva cu ochiul, dar asta nu a contat pentru cei din MCC. Ei au urmărit cu înverşunare să nu apară nimic legat de praguri valorice în legislaţia internă, pentru că altfel ar fi fost obligaţi să rescrie normele de clasare a bunurilor culturale mobile şi implicit să oblige muzeele să facă evaluarea bunurilor din patrimoniu.
    Diversiunea a continuat şi pe timpul şedinţei Camerei Deputaţilor din 13 decembrie 2006, care a reexaminat, la cererea preşedintelui României, proiectul de lege. Şi în acest moment s-a "sărit" peste includerea pragurilor valorice. Stenograma şedinţei poate fi urmărită aici:

http://www.cdep.ro/pls/steno/steno2015.stenograma?ids=6212&idm=13

Legenda articolului 30 din Tratatul de Funcţionare a UE

    Pentru a putea justifica menţinerea în legislaţia internă a unor dispoziţii contrare Regulamentului CE 3911/92, mai mulţi funcţionari publici invocă libertatea de decizie care se poate acorda statelor membre prin fostul articol 30 din TCE, renumerotat ca art. 36 prin versiunile consolidate din 2012 (Jurnalul oficial C 326 din 26 octombrie 2012) şi din 2016 (Jurnalul oficial C 202 din 7 iunie 2016).
    Cu toate acestea, la art. 114 din Tratat (ex-art. 95) există trei alineate (1, 4 şi 6) care stabilesc o procedură de urmat pentru a se realiza apropierea legislaţiilor naţionale prevăzută la Capitolul 3 din Tratat. Le redau integral:

"(1) Cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel, dispozițiile următoare se aplică în vederea realizării obiectivelor enunțate la articolul 26 (măsurile pentru instituirea/funcţionarea pieţei interne - n.a.). Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsurile privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea și funcționarea pieței interne.
 (4) În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară menținerea dispozițiilor de drept intern justificate de cerințele importante prevăzute la articolul 36 sau referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menținerii acestor dispoziții.
(6) În termen de șase luni de la notificările prevăzute la alineatele (4) și (5), Comisia aprobă sau respinge dispozițiile respective de drept intern, după ce a verificat dacă acestea constituie sau nu un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre și dacă acestea constituie sau nu un obstacol în funcționarea pieței interne."

    Măsura de armonizare menţionată la alin. (4) o constituie Regulamentul CE 3911/1992 privind exportul bunurilor culturale, înlocuit mai târziu prin Regulamentul CE 116/2009. Cu alte cuvinte, pentru a putea adopta dispoziţii interne diferite de cele cuprinse în Regulamnt, România ar fi trebuit să transmită o notificare Comisiei, notificare ce ar fi trebuit să fie aprobată de Consiliu. În fapt, România nu a transmis niciodată nicio notificare, ea fiind obligată să aplice direct Regulamentul CE 116/2009.
    Obligativitatea aplicării regulamentelor europene este menţionată expres de art. 288 din Tratat, iar alin. (1) al art. 291 prevede că "Statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii."
    Penru cititorii care nu ştiu, regulamentele europene sunt acte legislative care se aplică obligatoriu de către statele membre, fără a fi transpuse în legislaţiile interne.

    Ce a făcut România până în prezent? NIMIC! Funcţionarii publici cu atribuţii pe linia patrimoniului cultural continuă să mintă cetăţenii, să îi dezinformeze şi să-i manipuleze în sensul acceptării ideii de restrângere a unor drepturi, chiar dacă acestea contravin prevederilor constituţionale şi reglementărilor europene.

    Fără a ne ascunde după deget şi vorbind deschis, fără perdea, funcţionarii publici (sau plătiţi din bani publici) care au contribuit la această stare de lucruri s-au aflat/se află în două situaţii:
    - ori nu cunosc prevederile legale obligatorii, deşi sunt plătiţi tocmai pentru acest lucru, fiind de fapt nişte incompetenţi;
    - ori cunosc prevederile legale, dar în ciuda obligaţiilor pe care le au înscrise în fişele posturilor au acţionat şi acţionează în mod continuu pentru adoptarea şi menţinerea unei legislaţii interne contrare celei europene, apelând la orice mijloace de care dispun (incluzând minciuna, manupularea şi diversiunea); concomitent ei au îndemnat şi îndeamnă alţi funcţionari la nerespectarea legislaţiei europene, în dispreţul Constituţiei şi al obligaţiilor ce le revin.

    S-a ajuns până şi la ameninţări directe, unii colecţionari fiind acuzaţi de export ilegal de obiecte, deşi legislaţia europeană (menţionată mai sus) şi Constituţia României spun cu totul altceva. Iată ce prevede Constituţia (care este pusă la spate de unii funcţionari):

    Titlul VI, Integrarea euroatlantică, Art. 148 alin. (2): "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."
    Idem, Art. 148 alin. (4):
    "Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)."

La final

    Există un grup de funcţionari publici (sau plătiţi de la buget) care se opun cu înverşunare includerii în legislaţia internă a normelor europene. S-a ajuns până acolo încât unii dintre ei susţin în spaţiul public adoptarea unor prevederi care urmăresc restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, având ori nostalgia vremurilor apuse (ca urmare a educaţiei comuniste), ori concepţii ce par o migraţie a concepţiilor de sorginte sovietică. Dezinformarea feroce şi minciuna neruşinată din spaţiul public îi vizează tot pe colecţionari, ei fiind de fapt cei care profită de "găurile" din legislaţie şi ei fiind de fapt cei care fac legile, ca să vezi:

    Halucinant! Colecţionarii sunt nişte bandiţi!
    Culmea este că cei plătiţi din banul public au fără excepţie, ca atribuţie principală, respectarea legalităţii, dar sunt primii care pun Constituţia la spate. Ce mai caută ei în posturile plătite de la buget? Ce mai caută în astfel de posturi şefii lor, care răspund de modul în care îşi îndeplinesc serviciul subalternii? Poate că ar trebui să li se adreseze câte o interpelare publică celor doi miniştri care îi au ca subalterni pe respectivii funcţionari, să vedem ce poziţie au şi ce măsuri iau. Prea se cred unii mici Dumnezei pentru care cetăţeanul reprezintă ceva nesemnificativ.
    Şi toate aceste se petrec în condiţiile în care în instituţiile de stat există tone de probleme pentru a căror rezolvare nu face nimeni nimic şi nimeni nu este tras la răspundere. Aveţi aici o (scurtă) listă a lor (care este departe de a fi epuizată):

https://romanianstampnews.blogspot.com/2019/05/cultura-fuga-de-raspundere-este-sport.html

    Vă mai atrag atenţia asupra unui lucru, care demonstrează premeditarea în ceea ce priveşte intenţia de eludare a legislaţiei europene: urmăriţi bibliografia concursurilor pentru diverse posturi din MCIN şi din instituţiile sunordonate şi veţi vedea că regulamentele europene lipsesc cu desăvârşire sau sunt amintite la modul general, şi nu explicit.

    Mai nou, există un colectiv de experţi angajaţi pe perioadă determinată care lucrează (în cadrul unui proiect finanţat cu fonduri europene) la realizarea Codului patrimoniului. Aştept cu mare interes momentul dezbaterii publice, fără să îmi fac speranţe că nu ar putea exista destule bazaconii în acest cod. În perioada următoare voi scrie şi pe marginea acestui subiect.

Bomboana de pe colivă

    Am început să scriu articolul de faţă la începutul săptămânii trecute, pe baza unor fişe realizate în urma consultării cu mai mulţi colegi. Tot discutând cu ei, a apărut o informaţie pe surse: recent, o mare firmă dintr-o ţară vest-europeană a avut intenţia deschiderii unei sucursale în România, cu intenţia de a-şi valorifica stocurile de timbre pe piaţa românească (adică să aducă timbre în România, nu să le exporte).

    Ceea ce au constatat directorii firmei înainte de a demara procedurile de înregistrare a sucursalei i-a determinat să-şi ia adio de la propriul plan de afaceri, deoarece în fapt nu au putut îndeplini condiţiile necesare autorizării. Astfel:
    - nu a putut identifica un expert autorizat de MC pe care să îl poată angaja, conform Normelor privind comercializarea bunurilor culturale, deoarece nu pregăteşte nimeni o astfel de specialitate;
    - au constatat cu stupoare că ar trebui să dipună de un atelier de conservare/restaurare; aşa ceva nu este nicăieri în UE necesar sau cerut, deoarece timbrele nu se restaurează (intervenţiile asupra lor sunt asimilate în toată lumea cu operaţiunile de falsificare); în plus, nu există pe piaţa muncii specialişti pregătiţi pentru restaurarea timbrelor pentru că nu pregăteşte nimeni această specialitate în România.

    Cu alte cuvinte, comerciantului i se solicită îndeplinirea unor condiţii de autorizare imposibile de realizat, situaţie care nu se mai întâlneşte nicăieri în lume!
    Comerciantul a declarat, potrivit surselor, că are de gând să se adreseze CJUE, deoarece în România există cerinţe de autorizare care nu se regăsesc în legislaţia europeană şi care crează condiţii diferite faţă de cele existente în celelalte state membre ale UE, încălcându-se una din prevederile art. 36 din Tratatul de funcţionare a UE:
    "(...) interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre."

    Ştiţi ce mai lipsea României acum? Un infringement pe Cultură!

Cultură: fuga de răspundere este sport naţional

Pe 19 aprilie a.c. au fost publicate în Monitorul Oficial partea I-a, nr. 307, Normele privind reevaluarea bunurilor culturale mobile deținute de instituții publice de drept public, în vederea asigurării unei juste reflectări a acestora în contabilitate din 09.04.2019.
Pentru cei interesaţi, Normele pot fi lecturate aici.

Aceste norme trebuiau adoptate de foarte mult timp (probabil odată cu Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil). Sau cel puţin aşa ar fi trebuit să se întâmple într-o societate normală, în care funcţionarii publici ar fi fost persoane cu scaun la cap, responsabile. Mai ales că instrucţiunile emise periodic de Ministerul Finanţelor fac referiri la valorile care ar trebui cuprinse în contabilitatea instituţiilor publice.

În mod normal, evaluarea/reevaluarea ar fi trebuit legată de operaţiunea de clasare a obiectelor de natura patrimoniului cultural mobil. Acest lucru nu s-a întâmplat însă. Gurile rele (citeşte surse din MC şi instituţiile subordonate) spun că au existat întotdeauna presiuni din partea deţinătorilor de astfel de obiecte (mai ales din zona muzeelor) pentru a nu se adopta niciun fel de reglementare în acest sens, din două cauze principale: gestiunile să aibă o valoare contabilă cât mai redusă, respectiv diminuarea/diluarea răspunderii deţinătorilor de bunuri proporţional cu valoarea neactualizată din contabilitate.

Marea majoritate a inventarului instituţiilor de cultură (dar nu numai) cuprind bunuri evaluate în propria contabilitate la preţuri derizorii, chiar şi în cazul unor obiecte vechi, cu valoare pe piaţa liberă. Apoi a venit denominarea leului, în 2005. Iar valorile obiectelor au devenit şi mai "interesante", odată ce leul nou a luat locul celor 10.000 lei vechi. Credeţi că i-a păsat cuiva? Au fost câteva voci care au fost acoperite de "masa" funcţionarilor publici.

Legea nr. 182/2000 nu conţine nicio prevedere referitoare la evaluarea/reevaluarea bunurilor culturale mobile, şi nici vreo sancţiune legată de aceasta. Aşadar fericire pe linie!

La trei ani după adoptarea acestei legi a fost adoptat un alt act normativ, Ordonanţa Guvernului nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice (publicată în Monitorul Oficial nr. 624 din 31 august 2003. Suntem în 2019, iar ceea ce scria în această OG nu s-a făcut. Ba că nu a fost timp, ba că OG nu se referă la caracterul specific al instituţiilor de cultură, ba că nu ajunge personalul la volumul de muncă impus etc., etc. Nu s-a făcut iar nimic, din nou fericire pe linie!

Există opinii (inclusiv din zona societăţii civile) potrivit cărora subevaluarea patrimoniului ar fi fost de mult timp o acţiune premeditată, care să vină în întâmpinarea anumitor acţini. Multe dintre acestea (concretizate în furturi de obiecte de valoare, dispariţii misterioase şi altele asemenea) au constituit subiecte ale unor materiale publicate de mass-media. Pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba, recomand articolele publicate pe blogul Ştiinţa pentru toţi, în seria de articole intitulate "Cum dispare patrimoniul României". Urmăriţi toate episoadele şi vă veţi cruci!

Revin la ultimele norme privind reevaluarea. Proiectul acestora a fost publicat în 22 noiembrie 2018 pe pagina de internet a Ministerului Culturii, (aici) fiind supuse dezbaterii publice. La data respectivă mi-am permis să înaintez prin email compartimentului legislativ din Ministerul Culturii propuneri concrete referitoare la sancţiuni, astfel:

Normele trebuie să includă sancţiuni pentru:

- neconstituirea comisiei permanente prevăzute la art. 3 alin. (1);
- efectuarea cu rea credinţă a reevaluării prin stabilirea de către comisii a unor valori vădit diferite faţă de valorile de piaţă ale bunurilor culturale mobile;
- neînscrierea în contabilitate a rezultatelor reevaluării la termenele prevăzute pentru întocmirea bilanţurilor contabile.

Propunerea mea a rămas fără niciun rezultat. Am reuşit totuşi să-mi mai fac câţiva "prieteni". Şi am mai aflat că există adversari înverşunaţi ai evaluării/reevalurii, unii susţinând chiar şi aberaţii de genul eliminării obligaţiei de înscriere în contabilitate a bunurilor!!! Nu cumva sunt aruncaţi pe fereastră alţi bani publici drept salarii pentru astfel de angajaţi?

Eludarea răspunderii - o acţiune premeditată (scuzaţi repetiţia)

Cum te-apuci să citeşti Legea nr. 182/2000 parcurgându-i capitolele, iei la cunoştinţă de o serie întreagă de atribuţii a căror încălcare/neîndeplinire nu este sancţionată în niciun fel.

Una din principalele prevederi este statuată la art. 9 (Activitatea de cercetare, desfășurată de cercetătorii științifici în instituții publice specializate, deținătoare de bunuri care fac parte din patrimoniul cultural național mobil, are ca obiect cercetarea, dezvoltarea și valorificarea științifică a patrimoniului cultural național mobil, în principal a celui deținut de instituția respectivă.). Ei bine, statul ca momâia timp de zeci de ani nu este sancţionată în niciun fel, iar acest lucru este frecvent în instituţile de cultură (sunt funcţionari publici care n-au dat societăţii nimic, utilitatea lor în posturile pe care le ocupă fiind mai mult decât discutabilă, dacă nu chiar inutilă, adică bani publici aruncaţi degeaba!).
Să vă dau un exemplu. Anul trecut, un prieten care are un mare respect pentru patrimoniu mi-a trimis imagini ale unei forme de tipar (matriţe) de la o serie de timbre din 1891 care s-ar păstra în colecţia naţională de timbre (şi care ar fi făcut obiectul unui împrumut în urmă cu aproape 50 de ani). Lungul şir de salariaţi angajaţi acolo nu au scris în ultima sută de ani nici măcar trei rânduri despre bunurile peste care s-au aşezat cu fundul, nepricepând importanţa şi valoarea lor istorică. Ei bine, matriţa la care am făcut referire mai sus infirmă tot ce se cunoştea legat de tehnica de multiplicare a clişeelor, modificând o parte a istoriei poligrafiei româneşti.
Statul "cu fundul" pe patrimoniu şi ţinerea "la secret" a obiectelor din colecţie a generat de-a lungul anilor multe discuţii, suspiciuni, acuze de furt, ba chiar şi un dosar penal pentru aşa-zise furturi/înlocuiri cu falsuri, la sesizarea Curţii de conturi (că de fapt a fost altfel, citiţi aici).
Credeţi că s-a întâmplat ceva, că s-a găsit vreun vinovat pentru situaţia creată? Nu.

Povestea este însă mult mai lungă şi problema nu este specifică fostului Muzeu Filatelic, ci mai tuturor instituţiilor deţinătoare de obiecte vechi. Sunt (încă) angajaţi care ţin la secret existenţa anumitor obiecte/artefacte crezând că aceasta ar fi un fel de garanţie că nu-şi pierd posturile, în timp ce altora le este frică (la propriu) că valorizarea obiectelor de către alte persoane le-ar face mari deservicii pe plan profesional.

Una peste alta, legislaţia ar trebui să facă în mod explicit legătura obligatorie între protecţia bunurilor şi valorizarea lor din punct de vedere istoric, artistic, cultural etc., interzicându-se orice formă de protecţie în absenţa acestei valorizări.
Şi poate că n-ar fi prea mult să existe şi posibilitatea transferului patrimoniului neexploatat către alte instituţii care doresc să facă acest lucru. Ştiu că multora le sună anormal, dar expropierea pentru utilitate publică ar trebui să poată fi aplicată şi instituţiilor bugetare care nu îşi îndeplinesc atribuţiile.

Cât despre cei care stau de ani de zile, cugetând la nemurirea sufletului în loc să-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi, exită soluţii. Aceste soluţii ar trebui să fie specifice pentru trei nivele: pentru instituţie, pentru managerul acesteia şi pentru salariat.

La nivel de instituţie ar trebui să existe o normă privind evaluarea activităţii acesteia, dar şi atribuţii de verificare şi control (pe linie de specialitate) pentru instituţia ierarhic superioară. Normal, ar trebui să existe şi cercetări administrative şi sancţiuni pentru cazurile în care atribuţiile instituţiei nu sunt îndeplinite. Şi poate că nu ar fi deloc rău să se mai renunţe la activităţile de tip circotecă organizate de mai toate instituţiile, în favoarea activităţii de valorizare a patrimoniului.

La nivelul managerului, măsurile ar trebui să vizeze tot gradul de îndeplinire a atribuţiilor, numai că planurule de management ar trebui să cuprindă sarcini concrete, cu termene şi responsabili dintre viitorii subordonaţi, nu poveşti şi filozofii. În opinia mea, se resimte lipsa managerilor de profesie, cu studii de specialitate, din cauza inventării aşa-zisei meserii de manager cultural (să fim serioşi: un absolvent de istorie se uită la un bilanţ sau la un plan de afaceri precum râma la crocodil!).

La nivelul salariatului există posibilitatea reorganizării postului (dacă ar exista şi manageri competenţi, desigur). Astfel, posturile cu studii superioare ocupate de salariaţi care stau şi nu valorizează gestiunea ar trebui reorganizate în posturi cu studii medii, de gestionar simplu. În acest mod se şi pot reduce cheltuielile inutile.

Nu în ultimul rând ar trebui luaţi la întrebări cei care ar fi trebuit să găsească soluţii pentru eliminarea acestui fenomen şi n-au făcut nimic ani de zile şi care aplică nestingheriţi zicala "timpul trece, leafa merge".

Să fim bine înţeleşi: toate cele de mai sus vizează bunuri aflate în proprietatea statului, gestionate de funcţionari publici. Controlul public în acest domeniu este normal. Desigur că cei vizaţi pot să-şi demonstreze nestingheriţi capacitatea în mediul privat, pe banii proprii.

Povestea clasării bunurilor culturale mobile

Legea nr. 182/2000 are o prevedere foarte clară: declanşarea procedurii de clasare se face din oficiu pentru bunurile culturale mobile aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale și administrate de instituții publice, regii autonome, companii naționale, societăți naționale sau alte societăți la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar (art. 11, pct. 1, litera a). Nu există niciun dacă şi niciun parcă. Ei bine, după mai bine de 18 ani, nu au fost clasate decât în jur de 6-7% din totalul bunurilor din evidenţe (potrivit afirmaţiilor celor din domeniu). Nu există nicio sancţiune, iar toată lumea este din nou fericită pe linie.
Mai mult, nu există nicio evidenţă pentru obiectele la care s-a declanşat procedura de clasare şi nu au fost propuse pentru clasare (art. 12, pct. 6 din lege), neexistând practic niciun control asupra acestei activităţi. Dă cu capul tot cel care centrează, fără posibilitatea de control (nu că ar fi cineva dornic să facă acest lucru).

O altă problemă la care legea face referire (art. 13, pct. 1) este arhiva imagistică, care ar fi trebuit realizată odată cu inventarierea patrimoniului. În prezent nu se ştie cam în ce stadiu ar fi digitizarea obiectelor/documentelor, ce se întâmplă dacă ea nu s-a făcut, care ar fi termenul limită mai concret vorbind şi care ar fi sancţiunile pentru neefectuarea digitizării. În mod normal ar fi trebuit de mult timp să existe planuri cu termene întocmite la nivel de instituţie. Aceeaşi debandadă. Deci... iar fericire pe linie!

Un caz special îl constituie clasarea bunurilor culturale mobile confiscate. Legislaţia nu prevede nicio sancţiune pentru situaţiile în care obiectele confiscate nu sunt clasate, deşi procedura a fost declanşată (deci confiscarea nu a fost necesară). Există cazuri în care problema confiscării s-a disputat în justiţie, angajându-se cheltuieli din bani publici fără niciun beneficiu pentru societate. Mai mult, unele acţiuni au vizat obiecte comune, care n-aveau nicio legătură cu patrimoniul decât pentru câteva minţi înfierbântate. Mai concret, pentru obiecte evaluate pe piaţa liberă la doi-trei poli s-au angajat cheltuieli de mii sau zeci de mii de lei (gândiţi-vă numai la salariile justiţiabililor şi la sumele percepute drept cheltuieli de judecată, başca resursele consumate cu urmărirea unor persoane şi percheziţiile care au dus la confiscări). Aceste cheltuieli sunt în mod clar inoportune şi ar trebui recuperate (imputate), pentru că nu este nimeni pe propria moşie şi este vorba despre fonduri publice.

Povestea experţilor (atestare, activitate, expertiză) şi a Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor

De la început aş caracteriza povestea experţilor drept un fel de colcăială, o debandadă organizată cauzată de mari pete albe în legislaţia care (în opinia mea) a fost intenţionat creată şi întreţinută, spre beneficiul unor funcţionari din instituţii publice.

Normele de acreditare a experţilor au fost emise în baza Legii nr. 182/2000 prin ordin al ministrului. Varianta iniţială a fot publicată în Monitorul Oficial nr. 114 din 06.03.2001 (Ordinul ministrului nr. 2009/2001). Ordinul a suferit ulterior modificări minore printr-un alt ordin, nr. 2498/2010, fiind publicat în Mon. Oficial nr. 640 din 13.09.2010.

Normele cuprind o înşiruire de condiţii şi punctaje, fără nimic altceva, dar care indică în mod clar că au fost întocmite exclusiv pentru salariaţi din instituţii de stat. Lista condiţiilor este deschisă de existenţa studiilor de specialitate (criteriu obligatoriu), care în cazul filateliei este ceva imposibil, nefiind niciodată organizate cursuri pentru aşa ceva de nicio instituţie din România. Păi dacă s-au inclus timbrele în aria patrimoniului cultural mobil, de ce nu s-a dus problema până la capăt? Sau de ce se cer studii de săecialitate, dacă aşa ceva nu există? Opinia mea este că avem de-a face cu o golănie ieftină. Cei mai mari experţi filatelici din lume, recunoscuţi de comunitatea internaţională de pe cele cinci continente, nu s-ar încadra criteriilor solicitate de minţile luminate din Bucureşti. Miroase clar a obstrucţie pe piaţa muncii creată în mod inteţionat. Dar nu exclud să fie vorba doar despre prostie şi diletantism.

Aşadar, de mai bine de 18 ani nu există niciun fel de reglementări care să vizeze:
- parcurgerea unui concurs pentru accederea la calitatea de expert;
- activitatea de expertiză, respectiv norme privind expertizarea bunurilor culturale; documente şi registre de evidenţă;
- atribuţiile experţilor, drepturile şi obligaţiile lor;
- abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni;
- statutul experţilor care sunt şi salariaţi ai unor instituţii de stat; definirea situaţiilor de incompatibilitate şi sancţiunile aferente;
- remunerarea activităţii de expertiză şi aspectele fiscale aferente; situaţiile în care activitatea de expertiză este inclusă în fişa postului (pentru salariaţii din instituţiile de stat).

Repet, această lipsă de reglementare pare a fi intenţionat menţinută, pentru interese obscure. În opinia mea este vorba de cel puţin abuz în serviciu, care ar trebui cercetat, respectiv sancţionat potrivit legii. Dacă nu cumva este vorba de corupţie în toată regula.

O situaţie întâlnită la experţii atestaţi pentru domeniul filatelie este lipsa cu desăvârşire a expertizei, studiilor şi lucrărilor publicate la unele persoane atestate. Nu se cunoaşte conţinutul dosarelor depuse de aceste persoane în calitate de solicitanţi, dar lipsa expertizei (cunoştinţelor de specialitate) este mai mult decât evidentă. Adevăraţii specialişti sunt aşa de rari, încât sunt cunoscuţi de comunitate foarte bine. Nu se poate spune acest lucru despre cei în cauză. Există exemple concrete:

- Hancu (Lăpuşcă) Ana, muzeograf la Muzeul Judeţean Mureş, Reg. R1/288 din 17.12.2003.
- Uyy Sorian, muzeograf la MNIR, Reg. R1/1009 din 29.01.2019.

Simpla ocupare a unui post de muzeograf nu îi califică pe respectivii cu nimic. Tocmai de aceea orice persoană cu scaun la cap se întreabă cum au fost respectate normele de acreditare şi cum a evaluat dosarele Comisia Naţională a Colecţiilor şi Muzeelor. Cum a fost respectată legea?

Mai există un fenomen, semnalat de numismaţi: există persoane cu expertiză, studii (şi eventual doctorate) în anumite domenii, dar care au fost atestate ca experţi pentru numismatică, deşi cei care activează în domeniu reclamă că respectivii nu au experiza şi cunoştinţele minime necesare (şi cine ştie câte astfel de situaţii ar mai exista pentru alte domenii). Şi dn nou apare întrebarea: cum a fost respectată legea şi cu de la cine putere se face echivalarea activităţii într-un domeniu cu un altul mult diferit?

Aceste situaţii miros urât de tot. Şi nu oricum, ci miros a fraudă, în opinia mea. Poate că tocmai de aceea există persoane care susţin în spaţiul public că nu este nevoie să se publice ordinul de ministru care stabileşte componenţa Comisiei Națională a Muzeelor și Colecțiilor (invocând o prevedere legală mai obscură), poate chiar se urmăreşte ascunderea anumitor lucruri. De parcă ar fi vorba de comisia care face achiziţii de hârtie igienică şi agrafe de birou, nu de ditamai comisia cu atribuţii şi responsabilităţi de importanţă deosebită.

Câteva acţiuni sunt clare, necesare şi ar trebui parcurse cât mai curând posibil:
- cercetarea situaţiilor reclamate şi identificarea cazurilor în care actuala legislaţie (deşi prostă şi incompletă) a fost încălcată, cu luarea măsurilor legale care se impun;
- actualizarea legislaţiei referitoare la experţi, concomitent cu declanşarea unei noi proceduri de atestare a experţilor, pe baza unui examen profesional real;
- actualizarea legislaţiei care vizează activitatea Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi publicarea proceselor verbale (ori a înregistrărilor audio sau video) ale şedinţelor acestui organism specializat;
- sancţionarea oricărei încercări de ascundere de ochii publici a activităţii din domeniu; când este vorba de bani publici şi de bunuri din patrimoniul public şobolănismele nu au ce căuta.

În rest, numai de bine. Dar nu uitaţi, vorba neamţului: Follow the money! (şi nu veţi înceta să aveţi surprize). N-am spus nimic de fisc.
Aş mai fi avut câteva probleme de scris, dar nu a intrat lumea în sac.

Nu vreau să termin fără să spun că nu am nicio afacere cu vreo instituţie de stat (nici n-am avut şi nici nu sunt interesat de aşa ceva), nefiind interesat nici de calitatea de expert (acest lucru l-am afirmat încă de acum mai bine de şapte ani, puteţi citi aici).

Ministerul Culturii: reevaluarea obiectelor de patrimoniu, în dezbatere publică

Pe pagina MCIN a fost publicat un proiect de ordin al ministrului referitor la reevaluarea bunurilor culturale mobile deţinute de instituţiile publice. Aducă, în limba română, bunurile din categoriile specificate Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, care se află în gestiunea instituţiilor bugetare (de exemplu muzeele, dar nu numai).

Pentru cei interesaţi, detaliile pot fi accesate aici. La aceeaşi adresă se află şi linkurile pentru descărcarea proiectului de ordin şi a anexei la acesta. Orice persoană interesată care are propuneri, sugestii şi reclamaţii, acestea le poate trimite prin poşta clasică  sau prin email la adresa specificată în link până la data de 5 decembrie a.c.

Mi-am formulat deja unele observaţii la anexa ordinului pe care am de gând să le înaintez ministerului, dar (ca să nu fiu înjurat în zi de sărbătoare) las treaba aceasta pe săptămâna viitoare.

De ce ar fi de interes acest ordin pentru colecţionari? Pentru că ar urma să se aplice şi bunurilor de genul timbrelor, dar şi al monedelor şi bancnotelor.

Există o problemă însă legată de această reevaluare, care tot este băgată sub preş de MCIN, precum şi de cei care ar trebui să urmărească aplicarea legii (vorba aia: nimeni nu-i mai presus de lege, nu?). Reevaluarea obiectelor de patrimoniu este reglementată de o ordonanţă a Guvernului din... 2003!!!

Ce au făcut însă salariaţii plătiţi din bani publici pentru a avea grijă de bunurile de patrimoniu? Nimic! Timp de 15 ani s-au opus şi au propovăduit nerespectarea legislaţiei, iar în acest timp o serie de obiecte de valoare însemnată (şi materială, şi istorică) au tot dispărut din muzee. A dat cine dovadă de iniţiativă propunând măsuri de prevenirea furturilor? Nu!

Poate că toată tărăşenia ar interesa anumite instituţii.

Răspunsul domnului Lucian Romaşcanu, ministrul Culturii, la adresa Federaţiei Filatelice Române referitoare la proiectul Normelor privind circulaţia bunurilor culturale

Pentru că am fost una dintre persoanele fizice care au înaintat Ministerului Culturii observaţii la proiectul Normelor, FFR a avut amabilitatea de a-mi remite copia răspunsului dlui ministru Lucian Romaşcanu la observaţiile înaintate de Federaţie. Click pe imaginile de mai jos pentru mărire.

Nu am decât o singură observaţie de făcut pe marginea documentului. Invocarea termenelor de adoptare a reglementării nu ar trebui să intervină în niciun fel, deoarece nu i-a împiedicat nimeni pe funcţionarii din MCID şi pe membrii Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor să se încadreze în termenul prevăzut în Legea nr. 123/2017. Având destulă experienţă cu funcţionarii din alte ministere, ştiu cum se lucrează: abia atunci când se apropie termenele şi ajunge cuţitul la os.
Poate că a venit momentul "primenirii" unor salariaţi de pe acolo. Şi poate că nu ar strica să se facă şi un control pe probleme de management folosindu-se specialişti din afara ministerului.

Vă reamintesc faptul că pe marginea proiectului Normelor am înaintat prin e-mail MCID propunerile şi observaţiile publicate aici.

Ministerul Culturii: dezbatere publică a proiectului de hotărâre de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice privind regimul circulaţiei bunurilor culturale mobile

Ca să vedeţi ce chestie: proiectul actului normativ a fost postat pe site-ul ministerului exact când societatea "fierbe" din cauza modificărilor făcute de Parlament la legile justiţiei şi exact la două zile după decesul MS Regelui Mihai I. Poate doar-doar vor fi mai puţine persoane care să vadă despre ce este vorba şi care să înainteze ministerului opinii şi propuneri.

Să trecem însă peste asta şi să revenim la miezul problemei.

În vara acestui an (cu întârziere şi sub ameninţarea intrării României în infringement) s-a procedat la implementarea în legislaţia naţională a Directivei 2014/60/UE privind restituirea obiectelor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru. Pentru cei interesaţi, Directiva se poate descărca de la această adresă:

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32014L0060&from=RO

Implementarea Directivei în legislaţia românească s-a făcut prin adoptarea de către Parlament a Legii nr. 123/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național. Această lege poate fi  parcursă la următorul link:

https://lege5.ro/Gratuit/ge3denjzg43a/legea-nr-123-2017-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-182-2000-privind-protejarea-patrimoniului-cultural-national-mobil

Această lege prevede ca în termen de 90 de zile de la intrarea ei în vigoare să se elaboreze normele despre care este vorba în consultarea publică (cele 90 de zile au cam trecut de mult, impresia publică este că responsabilii din MCID nu sunt preocupaţi de termenele stabilite în legislaţie).

Am mai abordat problema modului în care a stabilit Legea nr. 182/2000 că se face clasarea, comercializarea şi circulaţia bunurilor culturale mobile. Pentru cei care au uitat, găsiţi mai jos linkurile articolelor (citiţi şi comentariile, ca să vedeţi cum îşi bat joc de cetăţeni nişte funcţionari plătiţi din bani publici):

1) https://romanianstampnews.blogspot.ro/2016/02/cum-reusit-statul-roman-sa-devina-co.html

2) https://romanianstampnews.blogspot.ro/search?q=cum+a+reu%C5%9Fit+statul

3) https://romanianstampnews.blogspot.ro/2016/02/cum-reusit-statul-roman-sa-devina-co_16.html

Ce a fost prezentat în vederea dezbaterii publice? Proiectul hotărârii de Guvern se poate consulta pe pagina Ministerului Culturii, la următorul link:

http://www.cultura.ro/proiect-de-hotarare-4

Ca să nu ne trezim cu surprize mai târziu, am transformat documentele în PDF-uri şi le-am urcat pe un server unde le poate consulta oricine, oricând doreşte (click pe denumirea documentului):

- proiectul hotărârii de Guvern;
- anexa proiectului de HG;
- nota de fundamentare.

După parcurgerea celor trei documente (la care nu aveam niciun fel de aşteptări "de bine") am constatat că în continuare cei care se află la butoanele culturii (vorba vine) doresc neapărat să transforme România nu într-o insulă de cultură, ci într-una de prostie, având de gând să impună reglementări unice în lume (remarca se referă în exclusivitate la timbre şi la filatelie).

Concluziile la care am ajuns (şi pe care le.am transmis şi în rezumat prin mail către Ministerul Culturii) sunt următoarele:

1. Proiectul hotărârii de Guvern şi Normele trebuie retrase şi refăcute, întrucât nu s-a respectat parcursul normal de elaborare (potrivit Legii nr. 24/2000) şi conţin prevederi care sunt inaplicabile din punct de vedere tehnic.

Din nota de fundamentare am constatat că sunt elemente ignorate (cu bună ştiinţă?) de autori:
- implementarea normelor (potrivit secţiunii a 4-a) nu ar avea niciun impact financiar, ceea ce este fals (prezint argumente mai jos);
- la secţiunea a 6-a a notei de fundamentare se arată că "Proiectul de act normativ nu se referă la acest subiect" în dreptul punctului "Informaţii privind procesul de consultare cu organizaţii neguvernamentale, institute de cercetare şi alte organisme implicate"; strict referitor la timbre şi filatelie, la niciun nivel central sau local, în instituţiile de cultură nu există niciun specialist, dar autorii proiectului nu au nevoie de aşa ceva, pentru că le ştiu pe toate de acasă (sic!);
- potrivit notei, nu rezultă că s-ar fi făcut vreun studiu de impact pentru a se identifica eventualele probleme ce pot apărea după implementarea proiectului.
Ca urmare, sunt necesare alte două măsuri:

2. Luarea măsurilor pentru organizarea şi desfăşurarea discuţiilor publice ale autorităţilor cu asociaţiile şi federaţiile specialiştilor şi colecţionarilor de artă plastică, filatelie şi numismatică.

3. Realizarea în cel mai scurt timp a studiului de impact care ar rezulta din aplicarea normelor, cu punerea accentului pe cheltuielile făcute din bani publici, precum şi pe sarcinile administrative ce revin administraţiei publice centrale şi locale, firmelor şi persoanelor fizice.

Revenind la impactul financiar care ar rezulta din adoptarea şi aplicarea normelor, consider că este necesar să atrag foarte serios atenţia asupra unui element pur şi simplu trecut cu vederea de autorii proiectului: statutul şi cantitatea obiectelor aşa-zise "produse în serie".

Numai pentru timbrele româneşti, cantităţile existente la colecţionarii particulari sunt apreciate la circa 200.000.000 milioane de exemplare. Normele şi Legea nr. 182/2000 se referă la modul general la "timbre" şi "filatelie". Numai că aici intră şi timbrele poştale străine, precum şi timbrele fiscale româneşti şi străine. Ele însumează alte circa 300.000.000 exemplare, cu alte cuvinte ar putea exista în ţară peste jumătate de miliard de timbre!!!

Spre comparaţie, totalul bunurilor culturale deţinute de toate muzeele din România nu ar trece (după estimări ale persoanelor din zona culturii) de circa 20 de milioane de obiecte.

Nu cumva prevederile din proiectul normelor implică cheltuieli foarte mari şi un volum de muncă fantastic? Cine plăteşte atâta muncă şi din ce fonduri? Başca munca şi obligaţiile impuse DJC-urilor: încercaţi să vă imaginaţi că într-un judeţ ar putea fi în jur de zece cazuri pe lună, pentru care trebuie să primească ditamai ceasloavele cu fotografii ale timbrelor în cauză; după vreo doi-trei ani direcţia judeţeană va fi obligată să se descurce cu depozitarea dosarelor, başca evidenţa şi munca izvorâtă din obligaţiile de raportare.

În opinia mea, de aici rezultă încă o observaţie:

4. Stabilirea statutului obiectelor care au fost produse în serie şi modificarea în consecinţă a legislaţiei privind bunurile culturale mobile.

Este un lucru pe care nu vor să-l priceapă funcţionarii de la Cultură (şi nu numai): nu vechimea este caracteristica din care rezultă raritatea timbrelor şi a pieselor filatelice, ci tirajul în care acestea au fost puse în circulaţie. Există timbre uzuale care au avut un tiraj de zeci de milioane de exemplare, multe dintre ele cu o vechime mai mare de 50 de ani. Este pur şi simplu o utopie şi o prostie să faci protecţie la milioane de timbre identice, deoarece nu aduci niciun aport nici culturii, nici societăţii, şi mai angajezi fără rost şi cheltuieli din bani publici. Caracterul ilogic al măsurii de protecţie mai rezultă şi din altă situaţie.

Colecţia naţională de timbre conţine deja absolut toate timbrele româneşti (cu excepţia mărcior de 81 şi 108 parale din prima emisiune a Moldovei, care se pot achiziţiona de pe piaţa liberă cu mai puţin de 20.000 de euro/dolari). Care este rostul să faci protecţie milioane de timbre identice atunci când le ai deja într-o colecţie a statului?

În 2016 s-au pus în discuţie publică tezele premergătoare ale Codului Patrimoniului. Eu am formulat o întrebare în sensul numărului de colecţii de timbre (seturi de timbre identice, desigur) care s-ar intenţiona să se realizeze şi ce se urmăreşte de fapt prin acest cod. Mi s-a răspuns la mişto de către cineva că rezultatul urmărit este "Aceleaşi care operează la nivel de principii = transmiterea autentică şi nealterată a resursei culturale către generaţiile următoare". (Vedeţi documentul de la această adresă, la pagina 50).

Dintre toţi deştepţii culturii nu vrea nimeni să explice cum se poate transmite mai autentic şi mai nealterat resursa culturală cu 10 în loc de 5 exemplare identice, sau cu 100 în loc de 10 sau cu 500.000 de exemplare identice. Ulterior mi-am dat seama că cel care mi-a răspuns la mişto nici măcar n-are habar despre ce am întrebat onorata comisie (dar nu cred că ar avea o scuză pentru asta, pentru că este plătit să cunoască şi să ştie, nu ca să doarmă pe banii statului).

În România există un grup de indivizi care vor neapărat să reinventeze roata, focul şi coada la greblă. Să mă explic: protecţia bunurilor culturale se face peste tot în lume, dar pentru timbre există o particularitate (izvorâtă exact din caracterul de obiecte produse în serie, precum şi din inutilitatea angajării de cheltuieli din bani publici pentru obiecte cu caracteristici identice). De aceea protecţia bunurilor de importanţă filatelică se face prin colecţiile şi muzeele naţionale organizate (în ţările mai dezvoltate) încă de la începutul secolului al XX-lea. Timbrele şi colecţiile aflate în afara acestor colecţii pulbice şi muzee nu beneficiază de niciun regim de protecţie, ele putând circula liber atât în interiorul graniţelor naţionale, cât şi în oricare alte ţări.

Această situaţie este izvorâtă dinpunere în aplicare în cadrul politicilor publice a unui principiu de bază: caracterului limitat al resurselor, respectiv al bugetelor publice. Tocmai de aceea în aproape toate ţările lumii, în cadrul măsurilor de protejare a bunurilor culturale mobile acestea beneficiază de două criterii principale de evaluare:
- principiul vechimii obiectului (aşa cum este şi în România), dar şi
- principiul pragului valoric (exprimat în bani).
Mai pe scurt, pentru un obiect, să zicem, vechi de 80 de ani nu se ia în calcul numai vechimea, ci şi pragul valoric; dacă valoarea exprimată în bani a obiectului se încadrează sub pragul valoric stabilit în legislaţia naţională, atunci acesta nu beneficiază de nicio măsură de protecţie, deoarece s-ar genera cheltuieli inutile.

Acesta este şi cazul Regulamentului (CE) nr. 116/2009 privind exportul bunurilor culturale al Consiliului privind exportul bunurilor culturale. Cine doreşte să-l parcurgă, îl găseşte la acest link.

Vă invit să vedeţi cam ce prevede el referitor la pragurile valorice (click pe imagini pentru mărire):

Dacă parcurgeţi anexa, în afara pragurilor valorice s-ar putea să observaţi şi că timbrele nu apar pe nicăieri! De ce? Din motivul pe care l-am arătat mai sus: există colecţii naţionale pe care oficalităţile nu le "multiplică" deoarece ar genera consum de resurse şi costuri nejustificate. De aici rezultă următoarea observaţie.

5. Introducerea în normele privind circulaţia bunurilor culturale a pragurilor valorice în conformitate cu cele din Regulamentul (CE) nr. 116/2009.

De ce nu există astfel de praguri valorice şi în legislaţia românească? Oficial se invocă dreptul fiecărui stat membru de a aplica măsuri mai restrictive faţă de cele prevăzute de Regulamentul nr. 116/2009. Neoficial sunt mai multe cauze, printre care precaritatea pregătirii profesionale în domeniul evaluării bunurilor, lipsa cunoştinţelor de bază privind preţurile practicate pe piaţa liberă, cât şi fuga teribilă de răspundere a gestionarilor/custozilor (sau cum le-or mai spune) de a-şi valoriza obiectele pe care le au în primire. Se mai invocă şi faptul că bunurile aflate în muzee/depozite nu sunt destinate circulaţiei publice.

Totuşi, obiecte culturale mobile se găsesc nu numai în proprietatea instituţiilor de stat, ci şi în cea a persoanelor fizice, iar acest principiu al inexistenţei circulaţiei bunurilor mobile din patrimoniul persoanelor fizice nu mai este logică şi devine inaplicabilă.

Din absenţa unor criterii clare şi precise de încadrare a obiectelor culturale mobile a rezultat un set de probleme pe care de multe ori nici salariaţii din Cultură nu sunt capabili să le rezolve, ori care generează luarea de către autorităţi a unorunor măsuri arbitrare, care nu au la bază niciun fel de cuantificare. În loc de a încerca rezolvarea acestor probleme, salariaţii din instituţiile de stat au "moşit" ideea că pentru orice gunoi produs în serie este permisă restrângerea dreptului de proprietate al persoanelor fizice, fără a se mai ţine cont de condiţionarea explicită din Constituţia României, art. 53. De aici rezultă următoarea observaţie:

6. Luarea urgentă a măsurilor necesare pentru modificarea legislaţiei referitoare la patrimoniul cultural, în vederea punerii de acord a acesteia cu Constituţia României.

Funcţionarii din domeniul culturii o tot ţin pe-a lor, una şi bună: sunt necesare măsuri de protecţie. Nu ştiu însă cine nu le dă voie organelor abilitate să-şi facă treaba respectându-se prevederile Constituţiei.

Problema care rezultă din observaţia cu numărul 5 de mai sus este necesitatea modificării în cascadă a legislaţiei specifice. Luându-le pe rând ajung la următoarea observaţie:

7. Refacerea normelor privind clasarea bunurilor culturale mobile, ţinându-se cont de pragurile valorice din Regulamentul (CE) nr. 115/2009.

În observaţia cu numărul 1 de mai sus am afirmat că normele conţin prevederi inaplicabile din punct de vedere tehnic. Afirmaţia se bazează pe obligaţia de la art. 3, alin (4) din proiectul Normelor.
Întrebare: cum reuşesc doi (DOI!!!) experţi atestaţi de către MC pentru filatelie să acopere toate necesităţile de clasare la nivel naţional? Situaţia a mai fost adusă la cunoştinţa oficalilor din MC, dar aceştia au ales să nu facă nimic!

Mă simt obligat să atrag atenţia opiniei publice şi tuturor autorităţilor abilitate că această situaţie reprezintă o bătaie de joc (în cel mai grosolan mod cu putinţă) la adresa cetăţeanului deţinător de timbre şi piese filatelice. Din această cauză formulez următoarea observaţie:

8. Luarea măsurilor de pregătire a experţilor pe principiul acoperirii teritoriale. Până la realizarea acestui obiectiv sunt necesare soluţii legislative alternative care să permită cetăţenilor respectarea prevederilor în vigoare. Concomitent solicit identificarea salariaţilor din MC şi din instituţiile subordonate care se fac vinovaţi de inexistenţa formelor specifice de pregătire profesională şi de neatestarea experţilor din domeniul filatelic şi luarea împotriva acestora a măsurilor de sancţionare legale (disciplinare, contravenţionale sau penale, după caz), precum şi comunicarea opiniei publice a măsurilor luate.

Pentru ştiinţa cititorilor neavizaţi, indolenţa şi indiferenţa autorităţilor durează de (numai) 17 ani, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 182/2000. Cred că cetăţenii sunt îndreptăţiţi să se întrebe dacă nu au de-a face cu neglijenţă gravă în serviciu, ori chiar cu îndeplinirea cu rea credinţă a atribuţiilor de către salariaţii din Direcţia patrimoniu mobil din MC, de cei din Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor şi de cei din Institutul de formare culturală.

Problema experţilor nu se opreşte aici. Deşi sunt numeroase semnale că actualul sistem de acreditare pune experţii în conflict cu statutul de funcţionar public, că legislaţia nu prevede obligaţii şi drepturi pentru experţi, că aceştia nu au stabilite niciun fel de răspunderi, responsabilii din MC au decis să adopte şi să menţină actuala formă de numire/acreditare pe cale administrativă (ocolindu-se forma concursului). În acest fel, experţii atestaţi se află "la mâna" celor care i-au numit, neexistând o independenţă reală a procesului de elaborare a rapoartelor de expertiză, valoarea lor juridică devenind discutabilă.

Vă dau şi un exemplu. Pentru cine nu ştie, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-a aflat un dosar având ca obiect săvârșirea infracțiunii de conflict de interese în formă continuată, expertul învinuit fiind pedepsit în şedinţa publică din 4 aprilie 2017 (după respingerea apelului) la 1 an și 3 luni închisoare în baza art. 301 al.1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod penal (activitatea inculpatului s-a concretizat în expertizarea unor tablouri). Dacă ar fi existat o legislaţie adecvată, conflictul de interese nu s-ar fi săvârşit.

Aşa cum am menţionat mai sus, există obiecte de resortul patrimoniului mobil atât în posesia instituţiilor de stat, cât şi în cea a persoanelor fizice. Experţii din cadrul muzeelor refuză efectuarea expertizelor pentru obiectele aparţinând persoanelor fizice (există semnalări suficiente). La această situaţie au contribuit din plin normele de acreditare a experţilor, care prevăd condiţii de şcolarizare şi trepte profesionale ce nu pot fi îndeplinite de exemplu de către potenţialii experţi filatelici pentru simplul motiv că nu există niciun fel de formă de şcolarizare/pregătire profesională atestată şi autorizată pentru această specialitate. 

Ce au vrut de fapt să facă responsabilii de la Cultură? Să dirijeze efectuarea rapoartelor de expertiză numai către salariaţii din propriul sistem, transformând sistemul de acreditare a experţilor într-o sinecură pentru funcţionarii publici.

Mai este o problemă care priveşte sistemul de acreditare a experţilor. În orice ţară europeană aceştia îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi concurenţial, fără niciun fel de subordonare faţă de vreo autoritate publică, supunându-se obligaţiilor din coduri deontologice specifice şi beneficiind de drepturi potrivit aceloraşi coduri. Cu ani în urmă mi-am exprimat opinia referitoare la experţi, arătând că acest titlu se câştigă, nu se acordă! (puteţi citi articolul aici). Îmi menţin opţiunea de acum şase ani, personal nu sunt interesat de obţinerea titlului de expert.

Experţii ar trebui să fie liber profesionişti şi să îşi desfăşoare activitatea în sistem concurenţial (pentru că obiectele de patrimoniu mobil nu se află numai în proprietatea statului), în concordanţă cu normele adoptate de organizaţiile profesionale. Sistemul actual reprezintă o încălcare a prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996, deoarece instituie un monopol nemeritat al salariaţilor din sistemul public în defavoarea specialiştilor din afara sistemului bugetar. Consider de aceea că este necesară şi implicarea Consiliului Concurenţei.

Din toată povestea aceasta rezultă următoarea observaţie:

9. Este necesară înlocuirea actualelor norme privind acreditarea experţilor cu norme care să permită asocierea liberă a experţilor în organizaţii profesionale nesubordonate niciunei autorităţi publice. Organizaţiile vor decide singure asupra codului deontologic şi regulamentului de funcţionare, adoptând norme de expertizare proprii şi stabilind cooptarea specialiştilor pe bază de concurs.

Până la urmă asocierea este liberă, conform Constituţiei.

Problemele existente în sectorul cultural sunt multe, dar oficialii încearcă să bage toată mizeria sub preş. Am să vă prezint câteva citate din articole publicate pe portalul Universul juridic de către un fost director din Ministerul Culturii.

"Îngrădirea inutilă, fără finalitate practică, a circuitului civil al bunurilor culturale și a dreptului de proprietate asupra acestor bunuri, atâta timp cât nu există programe publice sau private de punere în valoare în mod educativ, cultural și social, nu servește protejării patrimoniului cultural național nici prin conștientizarea de către societate a valorii economice a acestuia, nici prin promovarea valorilor naționale peste hotare".

"Stabilirea unui statut al experților în domeniul patrimoniului cultural, care să prevadă remunerarea unitară, precum și drepturile și obligațiile acestora, alături de măsuri de profesionalizare a activităților de expertizare, respectiv de atestarea experților în urma promovării unui concurs național periodic care să certifice cunoștințe procedurale și legislative, în completarea celor de specialitate, membrii Comisiilor Naționale urmând a fi numiți în urma promovării unui concurs similar sau recrutați din corpul experților deja atestați."

Cele două fraze fac parte dintr-un articol publicat pe 26 august 2016.

Probleme ar fi ele mult mai multe, dar nu doresc să-mi pierd timpul în lipsa (deocamdată) unui dialog decent cu reprezentanţii instituţiilor de cultură.

Vă propun şi parcurgerea următoarelor articole pe care le-am publicat pe blog în cursul anului 2016:

https://romanianstampnews.blogspot.ro/2016/03/colectionarii-particulari-propun.html

https://romanianstampnews.blogspot.ro/2016/12/iresponsabilii-sunt-pe-cale-sa-distruga.html

În urmă cu numai câteva zile Ionică Pârvu, Managing Director al Sinaptica, a publicat pe unul dintre blogurile sale un articol extrem de interesant şi extrem de tranşant totodată, referitor la managerii din domeniul Culturii. Citiţi-l ca să nu vă pară rău:

http://io68.blogspot.ro/2017/12/manageri-salarii-si-alte-fineturi.html

Chiar mă întrebam în urmă cu vreo două săptămâni de ce nu există nicio instituţie de cultură (mă rog, din ce-am văzut pe net) care să posede o certificare ISO a managementului.