Trecut-a trenul!

Mie toamna îmi induce tristeţe. Văd că a mai trecut un an, văd cum ne trecem.

Rămân zbateri târzii de zumzet şi culoare.

La fel sunt şi aceste minuni: doar simpli trecători.

Un bondar se chinuie să îmbrace un trening galben, de nectar.

Trecătoare sunt şi ele, frunze care urcă treptele chamois, uitând de verde. C-aşa e treaba lor.

Lor nu le prieşte bruma, le simţi tremurul revoltei.

Nici albul nu mai stă treaz, bruma îl înfurie, prinde o roşeaţă.

"Pe vremuri, floare fost-am!...", şopti în treacăt.

"Ştiu, soro, nu-mi mai spune".

Noroc cu un biet trepied. Invidia este şi ea dusă.

Lor le-a venit sfârşitul.

Ce bine! Raze târzii, raze zglobii!...

"Eu nu vreau totul maro!"

Am păstrat amintirea micuţei Hera, plecate de la noi cu un alt tren.

Doar joacă de cuvinte? Nu, e o duzină! În cinstea celor care iubesc scrisul.

O duzină de cuvinte pe-o duzină de gânduri

Trece vremea şi ne îndreptăm spre marele nimic. Trăim speranţele precum filele unui jurnal şi scriem mereu întâmplări pe treptele unei scări din care cea mai mare parte se ascunde în întunericul viitorului. Totdeauna colecţionează fiecare un şir de gânduri, de speranţe, aspiraţii şi obiecte. Unele ne inspiră şi ne ţin aproape de drumul drept. În centru fiecare încearcă să-şi construiască propria intimitate. Şi să gândească... pentru a deveni o conştiinţă prin pură cunoaştere.

E bine să gândeşti, te dezvolţi, parcurgi etape, câştigi experienţă şi afli lucruri noi.
Există însă ziduri ridicate de semeni. Apare câte o barieră care te obligă să iei decizii. Din nou trebuie să gândeşti, pentru a nu fi ţinut pe loc de piroanele bătute de cei care exact asta nu vor să faci, să gândeşti!

Şi atunci ajungi să înţelegi cum e cu prefăcătoria, cu minciuna, cu făţărnicia, cu manipularea.

Mai multe duzini puteţi descperi la © psi.

O duzină în grădină

Alaltăseară îmi era cald şi sete. Să vă povestesc de ce!
Ai mei au fost la pescuit, la nu ştiu ce gârlă de pe lângă Bucureşti şi, ca să nu spună că au dat o căruţă de bani de pomană pentru taxa "de baltă", au venit cu nişte crap românesc care, desigur, a beneficiat de libertatea de a-şi alege viitorul: saramură sau prăjit. Vorba vine! Nu mai era el în postura de a lua decizii, aşa că a mea doamnă l-a meşterit cum i-a venit mai la-ndemână.

Când am venit de la birou, în aer plutea o mireasmă de usturoi. Mi-am dat seama imediat că e rost de un război scurt, aşa că mi-am luat armele (tacâmurile de peşte şi lingura pentru mujdei), armura (trebuia să-mi pun un prosopel la gât), i-am mulţumit lui Dumnezeu că n-a fost nevoie să muncesc eu pentru acest minunat dar, iar după ce mi-am văzut farfuria plină, îmi luciră ochii precum unui copil. Mai mult chestie de poftă, normal! Poate că şi datorită mujdeiului, făcut cu pulpă de roşie perpelită puţin pe plită şi amestecat bine cu ceva verdeţuri (nu mă întrebaţi cu ce, că nu ştiu reţeta). Fără lămâie, chiar dacă lumea mai obişnuieşte. Îi "fură" din gust cărnii albe şi grase.

Toată ziua a fost cald şi un soare tocmai bun de făcut insolaţie. Numai că soarele şi căldura nu se prea potrivesc cu peştele. Aşa că ai mei l-au înecat în sare. Nu ştiu ceilalţi ce-au făcut cu peştele, dar a mea doamnă a avut grijă să-l săreze până a ajuns acasă. Puţină sare a mai rămas pe el, axect atât să-i dea gustul potrivit. Ce te faci însă că sarea-ţi face sete! Mai ales când e cald şi mai ales după ce-ai mâcat! Şi uite-aşa se vede de ce le-a dat oamenilor prin cap o idee neînsemnată, desigur! După ce mănânci peşte, trebuie să-l laşi să înoate! Aşa e regula, nu? Mai trebuie doar să cauţi izvorul potrivit. Eu mi-am găsit repede izvorul în frigider. Un şpriţ de vară, cu vin alb.

Afară începuse să se întunece. Am ieşit în grădină să iau câteva guri de aer şi să cercetez norii care anunţau o aversă cam nervoasă. Sub un tuia înalt am zărit o mică gingăşie, pe care am vrut imediat să o "prind", temându-mă că bâzdâcii atmosferici s-ar putea să o frângă.

Lângă ea, la câţiva metri, apăruse o altă minune mică.

Mi-a atras atenţia şi roşul altui bobocel care s-a ivit sub viţă.

Ploile căzute în ultimele două săptămâni le-a prins bine "gălbenelelor" (nu ştiu cum le spune, dar sunt frumoase, au crescut într-un strat des).

Pe partea cealaltă  a aleii, în mica "pădurice" de petunii s-a înălţat o "Regina nopţii".

N-am mai zăbovit, că a început să plouă. Şi vântul şuieră! N-au fost decât câteva rafale scurte şi nervoase, exact atât cât să răcorească puţin atmosfera după căderea întunericului.

Mai doriţi poveşti cu duzina de cuvinte? Mergeţi la psi, găsiţi acolo linkuri către pasionaţii slovelor.

Dărnicie

Fireşte, fiecare încearcă să-şi construiască propriul univers, să-şi găsească în lume acel locşor pe care să-l poată denumi "acasă". E locul acela pe care îl iubeşti, pe care îl simţi cum te protejează şi care înseamnă pentru tine altceva. E locul care nu se compară cu nimic altceva pe lume, care te îmbie în propriul fel la odihnă sufletească. E locul în care simţi că se ridică arcul peste timp, în care timpul se dilată şi nu mai ţine cont de minute, de secunde.
Există însă un anume "ceva" asemuit cu un continuu izvor de uimire: dărnicia locului. Zilele trecute am fost din nou surprins, când am trecut pe lângă pervazul pe care de obicei nu-l prea bag în seamă. Într-unul din ghivece a apărut ceva ce merită toată atenţia, un mănunchi de gingăşie.

Nu ştiu cum de n-am băgat până acum în seamă frumuşelul co-locatar. Nu m-am putut abţine să nu mângâi o floare mov şi cu privirea, şi cu sufletul.

Ca un făcut, dărnicia locului, prin al lui ciudat fel de comunicare, ne-a dăruit o perfectă "pereche" a florii din ghiveci, echilibrând culoarea fără greşeli.

Am stat minute bune cu ochii aţintiţi pe minunata împerechere de culori, dând curs îndemnului lăuntric spre lauda adusă dărniciei.

În imnul celor douăsprezece cuvinte de la psi s-au prins în cor şi Alma Nahe, Scorpio, Ioana Soglu, Dana Lalici, Vero, motanul Pandalie, cita.

Duzina de cuvinte: un arc peste timp

Vremuri tulburi şi ciocnirea dintre civilizaţii: aşa ajunge la noi, ca un tremur, trecutul unui mare popor, momentele de la îngemănarea secolelor XIX şi XX. Cui i-a plăcut istoria nu poate să nu-şi aducă aminte de "răscoala boxerilor". A fost un amestec de nemulţumiri, un strigăt al sărăciei şi o mişcare de protest la adresa civilizaţiei occidentale, dar şi a misionarilor şi a creştinilor, fie ei chiar şi chinezi.
De când mă ştiu istoria m-a pasionat, cărţile m-au ajutat să fac trecerile printre veacuri, să-i urc pe trepte. Aşa am ajuns şi la strânsul vechilor misive, peticele de hârtie acoperite cu scris mărunt cu cerneală sau creion umblate prin cine ştie ce colţ de lume.
De data aceasta, ochii mi-au căzut pe o carte poştală trimisă acasă de un român aflat tocmai în China frământată încă de urmările evenimentelor petrecute cu doar doi ani înainte.

Era un român, un regăţean din Turnu Măgurele, care apucase drumul Orientului poate din datoria faţă de o breaslă, sau poate din dragoste pentru o creolă, nu vom afla. A fost cu siguranţă însă un suflet plin de aventură, care nu s-a ferit să facă acea breşă în neştiinţă, avid de cunoaşterea lumii largi. El n-a făcut grevă la scris, păstrându-se, iată, rândurile trimise celor dragi.

"Dragii mei,
Vă trimit câteva rânduri ca să ştiţi că sunt bine şi că mi-e tare dor de voi.
Pe aici timpurile sunt cam turburi (sic!) - probail că a-ţi şi auzit despre asta (sic!) - aşa că voi căuta să plec cât mai repede spre Singapore.
Vaporul trebuie să-l iau de la Şanghai şi călătoria cu trenul este şi ea în sine o aventură (...)".

Cred că multe lucruri interesante i-au văzut ochii. Chiar admiţând pericolul călătoriei şi al vremurilor "turburi", parcă îl invidiez puţin.
E ceva greşit în asta? Cred că nu. Îmi aduc aminte însă de lecţia de istorie din şcoala primară, când profesoara ne-a scris cu cretă  albă pe tabla proaspăt ştearsă: Răscoala boxerilor. A urmat apoi povestea teribilelor vremuri.

Dacă vreţi să citiţi şi alte duzini de cuvinte, le găsiţi la psi, dar şi la Sonia, Călin, Dana Lalici, Scorpio, Alma Nahe, Carmen Pricop, anacondele, Dictatura Justiţiei.

O duzină de cuvinte pe-o duzină de petale

Vremea îşi face de cap. Sfârşitul de "primăvară" (aia cu 32 de grade la prânz) s-a supărat şi şi-a vărsat în capetele muritorilor găleţile cu apă, apăsând în acelaşi timp pe foale, trimiţându-le şi câteva "adieri" ţâfnoase, lăsate cu crenguţe jumulite de frunze şi floricele scuturate care abia mai stau singure în picioare.

Verdeaţa noastră se poate considera norocoasă. Cartierul de case pare mai la adăpost, nefiind blocuri cenuşii cu turbioane de curent pe lângă ele. Chiar în inima grădinii e un locuşor ferit, în care un singur cuib de trandafiri s-a gândit să se dea el în spectacol...

Deasupra are o viţă care îl protejează. Drăgălăşeniile ţepoase se simt bine însă.

După mintea mea, le merge bine. Chiar dacă te uiţi ţi la ceilalţi ţepoşi, nu poţi să-ţi schimbi părerea.

Minunea asta stă aproape lipită de rădăcina unui butuc de viţă. Cine trece pe lângă el se uită la petalele catifelate. Parcă ar repeta lecţia învăţată înainte de examen...

Minunea sângerie a scăpat de ploaie şi de vânt, deschizându-se abia spre dimineaţă. E singura crenguţă din tufa ei rămasă în picioare şi se uită în jur ca nimeni alta! "Cine mai e ca mine?"

"Cum cine? Mai sunt şi alţii, nu arunca cuvinte de pomană!...", îi răspunse o altă minune catifelată, îmbăţoşându-se în strat.

N-am stat mai mult s-ascult gâlceava dintre ţepoşii catifelaţi. În lumea lor pare că orice-i posibil!
M-a dus gândul la nişte virtuoşi peste care-am dat mai de curând pe "undele" măreţului internet. Nu încercaţi să-i ascultaţi de două ori, pentru că s-ar putea să vă placă, v-am spus!


Dacă n-aţi aflat până acum, de "duzină" vinovată-i Camelia! Au mai însăilat folosind cele douăsprezece cuvinte şi Scorpio, carmen pricop, Vero, cammely, cita, Gabriela, Dana Lalici, tibi, Sonia, O fata.

Te-a sărutat primăvara pe tâmplă

Dăduse o raită, dar firea capricioasă îi făcea mereu pe ceilalţi să se întrebe ce-avea de gând. Prima boare a mângâiat rămurelele caisului cu gesturi tandre, făcându-l să devină conştient de misiunea sa: el trebuia să fie întotdeauna primul! Zis şi făcut, numai că nehotărâta făcu stânga-mprejur, lăsând-o pe soră-sa, cea cu mantia albă, să mai zăbovească o vreme, atât cât să-şi trimită trei rânduri de lacrimi reci peste abia-nfoiatele petale de un alb curat ale caisului, care se spulberaseră mai să izbucnească-n plâns: "De ce m-ai păcălit?!"
N-a lăsat-o inima să mai întârzie până la urmă. Jos o aşteptau şirurile de vişini, în pământul jilav din grădini auzea scâncetele bulbilor de lalele care ardeau de nerăbdare să-şi trimită-n sus tijele îmbobocite. Simţea că avea să-nceapă adevăratul regal de iubire adevărată...

În micuţa asta se gândi să arunce o baghetă precum cea a zânei Fló, stropind cu roşu acel alb fin.

Îi plăcea să se joace. Oare ce-ar ieşi dacă amestecă albul cu mov?

Văzuse dincolo, la intrarea în straturi, două fete cu pielea mai închisă. "Să le dăruiesc puţină catifea", îşi zise, apoi simţi cum o cuprinde un surâs plin de fericire.

"Ce joc plăcut!...", îşi spuse-n gând. Dădu o roată şi suflă în bucăţica de vată cu pretenţie de nor: "Pleacă!..." Dorea din tot sufletul să fie singură, numai ea, cu tătucul cel de sus, din paşii căruia răsăreau săgeţile de lumină, pline de căldură.
"Dar dacă pun şi puţin roşu-n alb?!..."

Hotărât lucru, se simţea tare mândră! Se gândi iar la blânda prinţesă Fló. Movul îi plăcea tare mult şi trebuia să-i dea prilejul aşteptat de bucurie sinceră.

Îşi aminti că dorea să-i facă un dar: un strop de ciocolată peste linguriţa de şofran! Da...

Îşi aminti de ramuri... Trebuia să le-mpodobească cu puţină hârtie creponată, punându-le o etichetă şcolărească jos, în strat: "Eu sunt un pui de măr". Tot ce-şi doreşte e să-i placă prinţesei Fló.

Alături este şi o tufă înaltă, plină de vrăbii certăreţe, care se zbenguiau ca nişte zgâtii. Mai las-o, fată...mai bine să nu amestecăm aroma mărului cu iasomia...

"Uite!... Verdele-ăsta-i deja împlinit!", îşi spuse fericită, mângâind cu un sărut nevinovat ciorchinele.

"Şi totuşi, culoarea de lemn matur lipseşte, unde-am pus bagheta?"

"Parcă lipseşte ceva...", îşi spuse. "Aa... trebuie să-mi pun în păr o floare! Poate-un liliac?"

Dar simţi că lipseşte ceva, da... unde-s gâzele?

Hotărî să ia o pauză. Se aşeză în şezlongul de lângă perete, îşi trase măsuţa mai aproape, îşi muie peniţa în cerneala de nectar a unei lăcrămioare şi se apucă de scris: "Dragă soro cu voaluri albe, să ştii că am avut grijă de brăduţul la care ştiu că ţii atât de mult! I-am dat să bea puţină sevă şi mi-a mulţumit deja. Ştii cum? Uite-aşa!:"

Vinovata de serviciu-i psi. Iar încântaţi de primăvară cred că sunt şi Scorpio, Tibi, Vero, Some Words, Dictatura Justiţiei, psi (partea a doua). Ni s-a alăturat şi Alma Nahe. lili3d, vantdetoamna.

Duzina de cuvinte

– Până la urmă te-ai hotărât? Hai, spune-mi, se face târziu şi nu ştiu ce voi face...
– Nu te grăbi, că n-ai nimic de câştigat. Trebuie să te gândeşti bine ce-ai de făcut înainte să te apuci de treabă. Ştii vorba aia... ca la cooperativa "Munca în zadar"...
– Ai şi tu dreptate... Am chef de muncă şi nu vreau să-mi dispară, hi hi... Lasă că am mai început eu de câteva ori şi... m-ai făcut praf!
– Nu, n-o lua aşa, am încercat numai să-ţi explic unde-ai greşit.
– Bine, mă duc acasă şi-mi las mintea să viseze. E mai bine când eşti singur, ai alte condiţii în intimitate. Numai că m-am lăsat de fumat şi parcă am mâncărici, nu ştiu ce să fac cu mâinile...
– Am remarcat stimabile, când te întâlneşti cu vreun cunoscut fumător văd că stai la distanţă faţă de el. Să nu cumva să ţi se facă rău. Dar să ştii că până la urmă hăţurile sunt în mâna ta, tu decizi. Te temi prea mult, parcă n-ai şti ce să faci.
– Nu..., alta e problema! Parcă toţi sunt montaţi pe vechiul model. Dacă te-apuci să schimbi ceva în sistem atât îţi trebuie, îţi sar ceilalţi în cap, parcă ar fi atinşi de dogmă şi n-au propriul neuron, ha ha!...
– Păi aşa a fost întotdeauna în cercetare. Atunci când vine cineva cu ceva nou, toţi se simt datori să se gândească la ce-ar fi făcut ei dacă ar fi observat problema înaintea ta. Parcă ai auzi mereu zgomotul de fond, chestia aia ca o voce de pe o placă de patefon zgâriată. Uite, ia lupa de aici şi mai uită-te o dată la ea!

– Da... Pentru mine e clar. La început parcă eram puţin nesigur, dar văd că ce spui tu capătă mereu acea greutate dată de siguranţă. Cum reuşeşti să faci asta?
– Nu ştiu, nu-mi propun aşa ceva. Pur şi simplu mă uit la ele şi le compar cu ce-am găsit înainte. Nu mă apuc să inventez sau să însăilez tot felul de prejudecăţi, pun pe hârtie ceea ce văd în realitate.
– Ştii, altora le pari un tip puternic, dornic să-şi impună întotdeauna voinţa...
– Nu mi-am propus asta niciodată! Mă rog, poate uneori... Dar scopul meu a fost să nu-i las pe alţii să bată câmpii, a greşi este tare simplu!
– Da..., mi-ai povestit, tu şi metoda ta... Vorbeşte prima piesa, apoi literatura veche. Ai dreptate şi tu, prea multe năzbâtii s-au scris şi multe n-au niciun suport real. Dar te vor înjura toţi.
– Şi eu ce-ar trebui să zic? Ba pe-a lu' mumă-ta? Nu-mi stă în fire. Gura lumii-i slobodă...

Timbrul din imagine (care a şi inspirat textul de mai sus) va fi oferit la o licitaţie austriacă în cursul lunii mai a.c. Nu este un timbru propriu-zis, ci o probă de tipar într-o culoare neaprobată, fiind foarte rară datorită acestui lucru. Definiţia apărută în catalogul licitaţiei (asta-i pentru specialişti) glăsuieşte cam aşa: "1950, Tag der Briefmarke 60+15 Gr., seltene Farbprobe in Dunkelgraublau mit LZ 14 1/2, ungummiert wie hergestellt, Fotoattest Soecknick".

Duzina de cuvinte, jocul nostru literar din fiecare sâmbătă, este găzduit de psi. Vă invit să-i citiţi şi pe ceilalţi membri ai clubului: anacondele, psi, Gara pentru doi, dor, lili3d, alma nahe, Dictatura Justiţiei.

Duzina de cuvinte

Sunt bosumflat! Aproape că a trecut o zi din acest minunat anotimp fără să pot să miros boarea de vânt călduţ şi să ascult gâzele cum foşnesc prin iarba crudă.
Ce să-i fac, datoria înainte de toate. Am făcut hârtii. Multe, muncite cu migală, exact ca un prizonier al nesfârşitei birocraţii autohtone.
Dimineaţă am avut totuşi o bucurie. Mi-a înflorit un crin, o frumuseţe suavă, zveltă, dezmierdată de a mea doamnă. N-am putut să mă abţin, am făcut involuntar o mică plecăciune în faţa lui, mângâindu-l cu palma şi cu vorba.

Când munceşti şi n-ai chef de ceea ce faci parcă nu te împaci cu niciun chip cu obligaţiile aruncate-n doi peri prin cine ştie ce "docoment".
"Na! Aic am greşit! Rupe foai şi ia-o de la capăt!", îţi spui adoptând uitătura hipnotică în manualul de conţopist.
"Gata, trebuie să iau o pauză".

Afară, lângă alee, mă întâmpină zgâtiile galbene, aliniate frumos, unduitoare datorită curentului cald.
Mă las în genunchi şi dau firele de iarbă la o parte. "Ia uite ce-i aici! Au înflorit şi micuţele astea!".

"Gata! Am lenevit destul, înapoi la muncă!".
Mai luăm noi o pauză după un ceas. Şi uite-aşa, luat cu treaba, nici n-am observat cum ziua aproape că a trecut. Soarele e aproape de apus, dar se uită vioi în urmă. Poate că-i pare rău că pleacă, aşa cum îmi pare şi mie rău că am pierdut o zi frumoasă.
Ies la aer. Respir rar, mi-aduc aminte că m-am lăsat de fumat. Ieri s-au împlinit exact trei luni. Nu vreu să mă apuc iar de fumat.
Mă uit în gol, gândindu-mă la ceva frumos. Mi-ar plăcea să avem cu toţii câte un dar izvorât din destin. Cum ar fi să ne bucurăm de minunate seri în grădini cu caişi în floare...

În grădina celor douăsprezece cuvinte îngrijită de psi au făcut o plimbare Scorpio, dor, vavaly, lili3d, alma nahe, psi, La Fée, Abisurile, anacondele, Dia na, tibi, roxana, Dictatura Justiţiei, Some Words, Silving.