Tehnica te doboară şi tot ea te ridică

Prin 1994 am m-am gândit că este momentul să pun bazele unui proiect digital de anvergură, în ciuda posibilităţilor destul de limitate avute la dispoziţie. Proiectul pe care mi l-am imaginat atunci avea ca obiectiv digitalizarea unei părţi cât mai însemnate din literatura filatelică care trata mărcile şi piesele filatelice româneşti şi din zona de interes a filateliei noastre, totul materializat în fişe organizate pe capitole, pe perioade şi pe emisiuni.

Pe vremea aceea utilizam Windows 3.11, iar singurul utilitar avut la dispoziţie era anticul Cardfile livrat odată cu sistemul de operare.

(Sursa)

După câţiva ani am descoperit un nou progrămel gratuit pe 16 biţi, un aşa-zis manager de note, pe un CD cumpărat împreună cu revista Computer Shopper (se găsea pe la chioşcurile de ziare pe atunci). L-am folosit mai mulţi ani, până am adoptat un sistemn de operare x64, pe care anticul x86 nu mai rula. Cu ceva greutate (din cauza lipsei de compatibilitate) am reuşit atunci să portez informaţia într-un manager nou, TreeDBNotes (varianta gratuită a unui soft shareware), pe care l-am ales datorită posibilităţii de a îngloba imagini într-o notă.

Toată "vorbăria" a constituit doar jumătate din proiectul imaginat în 1994. Cealaltă jumătate pe care mi-o imaginasem atunci era o bibliotecă de imagini care să acopere toată aria de interes a filateliei româneşti, un fel de memorie vizuală a pasiunii noastre.

Primele imagini ale bibliotecii au fost scanuri după mărci şi piese din propria colecţie. Îmi aduc aminte şi cu amuzament, şi cu nostalgie cum reuşeam să scanez imaginile pe un antic scanner flatbed făcut de o firmă care astăzi nu mai există, sub Windows-ul 3.11, cu numai 8 MB de memorie RAM (astăzi folosesc 32 BG!), manipulând un antic procesor de imagini, Paint Shop Pro (găsit tot pe un CD de la o revistă). În paralel am scanat piese găsite în cataloagele de licitaţie găsite prin cercurile filatelice sau pe care mi le-au dăruit unii colegi.

Cam prin 1998 am reuşit să mă conectez la internet şi am realizat ce deschidere nemaipomenită către lumea largă o făcea tehnologia. Am făcut multe nopţi albe copiind în neştire licitaţii, imagini, informaţii de pe portaluri şi de la diverşi negustori. Poveste a continuat ani buni, până când în 2005 a venit dezastrul. O defecţiune la fosta Electrica a indus în reţea o suprasarcină destul de mare ca să-mi prăjească aproape toată aparatura din casă, inclusiv amărâtul de Pentium pe care lucram atunci. PC-ul pur şi simplu mi-a luat foc, prăjindu-se inclusiv harddiskul. Mi-a venit să plâng de draci că toată munca mea se dusese pe apa sâmbetei.

A doua zi mi-am dat seama că baza de date cu "vorbăria" era salvată pentru că mi-o copiasem pe calculatorul de la serviciu (să mai lucrez la ea când aveam timp liber). Dar biblioteca de imagini se dusese... de suflet. Aveam nişte prieteni pe la câteva firme de IT şi am început să întreb care mă poate ajuta cu recuperarea datelor de pe harddisk-ul prăjit. L-am plimbat pe la vreo trei firme, toate spunându-mi că platanul fusese deteriorat şi nu se mai putea face nimic.

M-am resemnat şi mi-am luat munca aproape de la zero. Lăsasem hardul la un amic care îmi spusese că trebuia să le vină nuş'ce maşinărie din Germania şi poate că mă rezolvă. Timpul a trecut, m-am luat cu treaba şi în câteva luni am uitat complet de hardul nenorocit. Au trecut ani buni de atunci, cu ajutorul internetului (dar nu numai) am reuşit să-mi reconstruiesc biblioteca de imagini (ba chiar la standarde mai ridicate, pentru că odată cu creşterea vitezei internetului a crescut şi calitatea şi rezoluţia imaginilor postate pe te miri unde).

De Sărbători am avut mari necazuri cu o viroză nenorocită care aproape că m-a pus la pământ. Discuţii cu doctorul de familie şi cu doctora care mă are în evidenţa oncologică. Nu ştiu cum se face că mi-am adus aminte de tărăşenia din 2005 când stăteam la pat. Îl sun pe vechiul amic de la firma de IT pentru că nu mai ştiam nimic despre el, şi-mi spune că are ceva pentru mine, că dorea să mă sune şi - gând la gând cu bucurie - are un teanc de DVD-uri pe care reuşise să salveze ceva date de pe hardul prăjit. Mi le-a suit pe net pe un server FTP, eu le-am descărcat şi pe măsură ce dezarhivam pachetele am recunoscut vechile directoare al căror autor eram. S-au adunat vreo 67 GB de imagini şi informaţie, pe care n-am întârziat să le adaug bibliotecii refăcute începând cu 2005.

Să trăiască tehnologia, am început anul cu bine!

Morala: făceţi-vă backup-uri, băieţi, că nu e în zadar.

Despre metodica studiului (31)

Episoadele anterioare pot fi citite aici: episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4, episodul 5, episodul 6, episodul 7, episodul 8, episodul 9, episodul 10, episodul 11., episodul 12., episodul 13, episodul 14, episodul 15, episodul 16, episodul 17, episodul 18, episodul 19, episodul 20, episodul 21., episodul 22, episodul 23, episodul 24, episodul 25, episodul 26, episodul 27, episodul 28, episodul 29, episodul 30.

Despre corespondenţe

În articolele publicate până acum pe blog am abordat acest subiect în repetate rânduri. Iată însă că a venit rândul la identificarea unui răspuns la întrebarea: cum studiem corespondenţele circulate prin poştă? Care ar fi modul de abordare a subiectului din punctul de vedere al filateliei tradiţionale şi ce anume urmăreşte studiul istoriei poştale?

O parte a răspunsurilor le putem găsi dacă studiem regulamentele adoptate de Federaţia Internaţională de Filatelie (FIP) pentru expoziţiile pe care le patronează, acesta fiind şi cel mai înalt nivel expoziţional şi, deci, şi cerinţele pe care ar trebui să le îndeplinească expozanţii în tratarea subiectului ales sunt cele mai pretenţioase. Pentru cei interesaţi, regulamentele menţionate pot fi găsite aici:

- istorie poştală: http://www.f-i-p.ch/wp-content/uploads/Postal-History.pdf
- filatelie tradiţională: http://www.f-i-p.ch/wp-content/uploads/SREV_Traditional-Philately_EN.pdf

Deşi FIP le consideră clase competitive diferite (cu toate că ele ar intra în una dintre cele două categorii menţionate mai sus), există regulamente separate pentru:

- aerofilatelie: http://www.f-i-p.ch/wp-content/uploads/Aerophilately.pdf
- întreguri poştale: http://www.f-i-p.ch/wp-content/uploads/Postal-Stationery.pdf
- fiscalotelie: http://www.f-i-p.ch/wp-content/uploads/Revenues.pdf

Totuşi, regula nu ar fi, în opinia mea, copierea cerinţelor din regulamentele expoziţionale, deoarece cercetarea istorică urmăreşte identificarea unor probleme situate într-o altă structură logică decât cea uzuală în competiţii expoziţionale tocmai pentru corelarea mai judicioasă şi integrarea domeniilor în logica studiului istoric.

Aria de cuprindere

Cititorii ştiu la ce mă refer, bănuiesc, atunci când invoc aria de cuprindere. Subiectul studiului îl constituie corespondenţa circulată prin poşta oficială care îndeplinea în perioada abordată ceea ce se cheamă astăzi "serviciul universal", sau mai concret ceea ce figura în vechile instrucţiuni drept "poşta uşoară de scrisori", incluzând însă şi unele extinderi ale ariei de cuprindere şi asupra obiectelor de corespondenţă necuprinse în "poşta uşoară de scrisori", de exemplu obiectele de coletărie uşoară sau gropurile.

Problema ariei de cuprindere poate fi nuanţată prin extinderea subiectelor abordate, pentru acoperirea situaţiilor particulare, de exemplu:

- corespondenţele tranzitate prin poşte locale, în măsura în care acestea au fost ofical autorizate/acceptate de către operatorul poştal naţional;
- corespondenţele manipulate de poştele altor state pe actualul teritoriu românesc aflat în componenţa statelor respective (de exemplu poşta austriacă în Transilvania anterior anului 1867);
- corespondenţele expediate prin poştele consulare ale altor state care au funcţionat pe teritoriul naţional cu permisiunea autorităţilor de la data respectivă;
- corespondenţele poştelor străine de ocupaţie civile sau militare în România pe timpul conflagraţiilor mondiale;
- corespondenţele oficiilor/agenţiilor poştale româneşti aflate în străinătate etc., etc.

Pentru păstrarea unei structuri logice a studiului, cred că este de la sine înţeles că fiecare categorie dintre cele enumerate mai sus va trebui tratată împreună cu fondul categoriei din care face parte (adică alături de studiul mărcilor şi al ştampilografiei din categoria respectivă).

Ce urmăreşte studiul corespondenţelor?

Obiectivul final al studiului corespondenţelor îl constituie catalogarea lor potrivit unui set acceptat de reguli şi principii, catalogare urmată de evaluarea nivelului rarităţii relative, precum şi de întocmirea unui listing descriptiv care să aibă un grad suficient de utilitate atât pentru cercetători, cât şi pentru colecţionari.

Există modele utilizate deja în studii?

Desigur că există câteva modele, care sunt deja utilizate atât îm studii, cât şi în cataloagele specializate. Aşadar roata nu a fost inventată de autor, şi nici focul. Ideea este de a încerca o scurtă recenzie a modelelor utilizate deja şi de a încerca să înţelegem ce criterii anume reprezintă interes pentru studiul pieselor din aria românească de interes, cu aplicabilitate la specificul funcţionării serviciilor poştale pe teritoriul ţării.

Modelele mai serioase utilizate în studii şi cataloage urmăresc două caracteristici generale ale corespondenţelor:
- componenţa francaturii;
- tariful/categoria de trimitere din care face parte corespondenţa.
Dar ca să vă puteţi face o idee, cea mai bună soluţie pentru a vă face să înţelegeţi este să vă dau două exemple concrete.

Iată un scurt extras dintr-un catalog austriac mai vechi (click pentru mărire). În tabelele din imagine sunt catalogate combinaţiile cunoscute (la data respectivă) ale francaturilor din a doua emisiune austriacă (1858), separat pentru mărcile cu nominale în kreuzer şi separat pentru cele care au circulat în Lombardia - Veneţia, cu valori în soldi. Nu este aşa că vă surprinde bogăţia de informaţie prezentată DOAR pentru o singură emisiune? Ca precizări, la catalogare există anumite note întrucât ea nu a fost realizată ţinându-se cont de felul trimiterilor şi/sau tarifele în vigoare la acea dată.

Un al doilea exemplu prezintă un extras dintr-un listing al unui catalog suedez mai vechi, listing destinat catalogării francaturilor trimiterilor clasice. Aici se poate remarca utilizarea altor criterii: tariful corespunzător fiecărei destinaţii (listingul este destinat catalogării corespondenţei externe).

Având cele două exemple ilustrate, încercaţi acum vă rog să apreciaţi cam care este gradul de utilitate al cotelor din cataloagele româneşti (1974 şi 1984 de exemplu), ori a celor din cataloage internaţionale de genul Yvert-ului ori al Michel-ului: ele sunt doar simple aprecieri care au o foarte mică legătură cu studiul, în care nu prea poţi avea încredere din cauza gradului ridicat de generalizare/aproximare, precum şi din cauza trecerii totale sub tăcere a diferenţelor relative de raritate între combinaţiile cunoscute.

Din păcate, gradul ridicat de generalizare a fost adoptat şi de autori consacraţi şi experţi recunoscuţi atunci când aceştia au abordat evaluarea corespondenţelor clasice. În opinia mea această alegere a fost făcută nu pentru că cei menţionaţi nu ar fi dispus de cunoştinţele necesare, ci din cauze  mai puţin "ordodoxe", comerciale, mai exact din cauza interesului pe care l-au avut în achiziţionarea unor piese deosebite la preţuri acceptabile sau mult mai mici decât valoarea lor reală, dată de raritatea pe piaţa filatelică. Aici este un subiect fierbinte, de care mulţi se feresc să vorbească, dar cam acesta este adevărul. De altfel concluzia nu poate fi ocolită atunci când se compară pe o perioadă mai îndelungată evaluările publicate de persoanele/cataloagele menţionate cu realizările înregistrate de casele de licitaţii consacrate.

Despre ierarhizarea criteriilor

În opinia mea, cea mai bună catalogare a corespodneţelor româneşti s-ar putea realiza prin utilizarea combinată a criteriilor menţionate mai sus, respectându-se însă o anumită ierarhie, prezentată în schema de mai jos.

Odată stabilită schema, nu mai rămâne decât scormonitul în baza de date, alcătuirea listingurilor şi evaluarea fiecărei piese conform frecvenţei de apariţie pe piaţa filatelică şi mediei realizărilor obţinute în licitaţii ori pe piaţa liberă.

Ceea ce n-am menţionat până acum este că în listinguri este absolut necesară includerea şi a corespondenţelor prefilatelice (cu rezerva evaluărilor separate a ştampilelor pe birouri/oficii). Tot nemenţionate au rămas şi corespondenţele oficiale, care de regulă nu sunt francate (dar pe care, din păcate, nu s-a obosit nimeni până acum să le catalogheze/evalueze).

Corelaţiile perioadelor istorico-poştale

Despre acestea am mai scris în articolele mai vechi de pe blog. Subiectul se pare că a trezit un oarecare interes din partea câtorva colecţionari care mi-au adresat întrebări în repetate rânduri. Tocmai de aceea m-am decis să abordez problema încă o dată.

Pe parcursul evoluţiei administraţiilor poştale s-au produs modificări repetate ale tarifelor poştale, iar după introducerea mărcilor poştale acestea au avut perioade definite în care au beneficiat de putere de francare, fiind perioadic înlocuite de mărci sau emisiuni noi. Tocmai corelaţiile dintre aceste perioade istorico-poştale au stat la baza naşterii unui număr determinat de combinaţii posibile concretizate în apariţia diferitelor francaturi posibile sau potenţiale. Click pentru mărire.

Un număr mai restrâns de colecţionari nu cred că ar fi foarte fericiţi dacă s-ar publica un catalog specializat al francaturilor/corespondenţelor, deoarece acesta ar deveni relativ repede un instrument nepreţuit în mâna membrilor juriilor de tot felul din cadrul manifestărilor competiţionale, ori asta ar fi un lucru nu prea dorit de către expozanţi.

Pentru arhive şi arhivişti

În toate arhivele continuă să se păstreze un număr apreciabil de corespondenţe, mai ales dintre cele nefrancate, fără mărci. Ştiu că un număr şi mai mare de astfel de documente a luat în decursul anilor calea topitoriilor şi reciclatorilor de hârtie, în urma selecţionărilor periodice. Cu toate aceste îndepărtarea acestei categorii de documente din dosare ar trebui să înceteze şi să nu se mai facă înainte ca ele să fie verificate de un specialist în istorie poştală.

Mai mult ca probabil, studiul corespondenţelor din dosare după criteriile prezentate mai sus ar fi extrem de greoi de efectuat, mai ales în situaţia lipsei personalului calificat. De aceea, evidenţa lor ar putea fi redusă la cel mult două criterii/elemente (în afara numărului filei din dosarul curent):

1. Data expedierii, stabilită potrivit ştampilei de expediţie ori al conţinutului pe care îl însoţeşte;
2. Localităţile de expediţie şi de destinaţie.

Nu cred/nu cunosc cu exactitate că/dacă instrucţiunile arhivistice de specialitate conţin criterii de clasificare a corespondenţelor. În lipsa lor, cele două criterii/elemente de mai sus pot fi folosite, în opinia mea, până vând documentele respective ar putea fi verificate de un specialist.
De altfel, simpla examinare de către un cunoscător a inventarului cuprinzând cele două criterii/elemente menţionate poate uşura ori chiar poate elimina nevoia unei examinări suplimentare de către un specialist şi predarea la topit fără teamă că s-ar putea pierde documente importante din punct de vedere al istoriei poştale.

© 2011-2017 Max Peter. Preluarea acestui material nu se poate face decât după încheierea unui acord prealabil în formă scrisă.

Despre falsuri ale clasicelor româneşti cu poansonul "SIBIESCO" şi despre căutatul în arhivele digitale

Despre aceste falsuri am mai scris, le-am semnalat într-un articol mai vechi pe blog. Toate falsurile sunt relativ uşor de identificat pentru ochiul obişnuit cât de cât cu desenul mărcilor clasice, iar datorită acestui lucru ele nu prezintă riscuri, în opinia mea, decât pentru neiniţiaţi.

Recent, pe eBay a apărut din nou un lot de trei exemplare, oferite drept ceea ce sunt de fapt, falsuri (ce-i drept). Click pentru mărire.

Am avut ocazia să ţin în mână astfel de producţii: ele sunt imprimate în tipar înalt, nu prin litografiere, iar hârtia poate fi uşor identificată ca fiind diferită de cea a originalelor. Desenul prezintă inconsistenţă de la un fals la altul (cauza cred că a fost calitatea pieselor după care s-au realizat copiile).

Nu ştiu dacă aceste tipărituri au fost realizate ca facsimiluri sau cu intenţia de a escroca colecţionarii (mulţi tipografi cu stabilimente care funcţionau la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX au realizat copii după majoritatea mărcilor apărute până atunci, fie ele mai rare sau mai comune, cu scopul de a ajuta colecţionarii fără posibilităţi materiale adecvate să-şi completeze căsuţele goale din albume). Desigur, o parte din aceste producţii au fost oferite şi ca "originale" colecţionarilor neavizaţi. Presa filatelică (atât cea europeană, cât şi presa americană) din anii 1880-1910 conţine destule relatări privind acţiunile organelor de poliţie şi/sau de justiţie atât împotriva stabilimentelor grafice, cât şi a celor care ofereau copiile drept originale.

Ieri am avut pe un portal de socializare o discuţie cu un coleg colecţionar referitoare la numele "SIBIESCO" din poansonul aplicat pe spatele acestor falsuri. Am reuşit să-mi salvez pe calculator o arhivă filatelică (în format digital) destul de bogată, cuprinzând multe zeci de mii de pagini. Cele mai multe publicaţii au fost deja parcurse, iar informaţiile pe care le-am considerat utile le-am salvat separat pe fişe. M-am gândit că n-ar fi rău să caut în această arhivă numele SIBIESCO, descoperindu-l după vreo 30 de minute de căutare automată într-un număr din mai 1913 al revistei franţuzeşti Revue philatélique française:

Am găsit altceva decât credeam că voi găsi, dar orice sursă documentară este bună.

Povestea falsurilor mărcilor româneşti ajunse pe piaţa occidentală spre sfârşitul secolului al XIX-lea a constituit subiectul mai multor articole. În unele se dezvăluie faptul că un şarlatan din România (era vizat Moroiu)  s-a prezentat atât colecţionarilor, cât şi presei filatelice sub diverse nume inexistente, pentru a da credibilitate propriilor producţii. Numele vehiculate cuprindeau şi particula "-escu" şi nu mai ţineam minte dacă "Sibiescu" era sau nu printre ele. De aceea m-am hotărât să şi recurg la căutarea în arhiva digitală.

Arhiva digitală permite căutarea în cadrul textului din paginile scanate, precum şi manupularea informaţiei conţinute.

Părăsind subiectul falsurilor şi abordând problema arhivelor digitale (bănuiţi de ce), vreau să subliniez faptul că simpla scanare a unor reviste nu le face şi apte pentru a putea fi utilizate la căutarea de termeni şi/sau cuvinte cu ajutorul programelor specializate. Există mai multe standarde şi formate de fişiere utilizate de către profesionişti tocmai pentru a permite execuţia căutărilor. A poseda o sumă de imagini în format bitmap nu te ajută în niciul fel la căutări. Dacă vă interesează subiectul, rezolvarea poate fi găsită pe internet, nu dau detalii deoarece numărul persoanelor interesate este mic.

Revenind la falsuri, lotul prezentat mai sus a fost oferit de către un ID înregistrat în Canada (click pentru mărire):

Problema comercializării falsurilor unor mărci poştale sau piese filatelice nu a fost niciodată tratată în mod serios în cercurile colecţionarilor. Există câteva lucrări apărute pe acest subiect, dar ele nu fac decât să trimită la nişte articole dintr-o legislaţie prost făcută, neadaptată realităţii pieţei filatelice. În continuare cred că există situaţii şi poziţii de clarificat atât în legea penală, cât şi în legislaţia referitoare la obiectele de patrimoniu. Că ele s-au formulat şi adoptat fără a se consulta şi persoane avizate nu mai constituie un secret.

În opinia mea, orice formă de comercializare a oricărui tip de fals ori reproducere ar trebui interzisă prin lege. M-am săturat pur şi simplu să semnalez existenţa pe piaţă a falsurilor şi făcăturilor, articolele de pe blog din cei şase ani ai săi fiind o dovadă a încercărilor mele de a atenţiona colecţionarii de bună credinţă. Problema comercializării falsurilor "în scop de studiu" este una falsă (şi utilizată de regulă de profitori), deoarece numărul copiilor (facsimilelor) ori al falsurilor va fi unul nesfârşit, catalogarea completă a lor fiind o misiune cu şanse inexistente încă din start.

Despre arhive

Din timpuri străvechi arhivarea documentelor a constituit una dintre formele de păstrare şi de prezervare a informaţiei pentru preîntâmpinarea pierderii şi denaturării (ori rescrierii) istoricului unor evenimente. Nu mă apuc eu să fac filozofie pe marginea subiectului pentru că nu am pregătirea necesară, iar scopul articolului aste cu totul altul.

Pentru că există discuţii în unele instituţii (care desfăşoară o activitate de mare interes atât pentru istoria poştală, cât şi pentru istoria filateliei), discuţii referitoare la necesitatea păstrării unor documente conţinând anumite categorii de informaţie, afirm cu convingere că este necesară crearea unei arhive care să conţină mai mult decât contabilitatea (care oricum este reglementată printr-o lege organică dedicată). Din păcate practica demonstrează că legislaţia în vigoare referitoare la crearea şi păstrarea arhivelor nu este întotdeauna nici cunoscută, nici aplicată (mă refer la administraţia poştală şi la subunităţile sale desigur, deoarece nu se cunoaşte dacă o parte însemnată a arhivelor mai există şi dacă da, unde sunt ele păstrate).

Pentru cititorii care doresc să se informeze asupra acestui subiect recomand parcurgerea Legii nr. 16 din 2 aprilie 1996 (republicată) - legea Arhivelor Naţionale.

Titlul n-ar trebui să vă inducă în eroare, deoarece legea nu se referă numai la obligaţii care îi revin structurii specializate din cadrul MAI - Arhivele Naţionale, ci tututor creatorilor de arhivă, în fapt toate instituţiile, ONG-urile şi unităţile economice (de stat sau private, indiferent de forma de organizare), în măsura în care acestea sunt creatoare de documente care sunt susceptibile a face parte din Fondul Arhivistic Naţional al României. Legislaţia specifică poate fi consultată pe pagina dedicată a site-ului Arhivelor Naţionale.

La nivel naţional există organizat sistemul de arhive ale statului (pe plan central şi regional). Dar când vorbim de arhive, nu ne putem opri cu referirile numai la Arhivele Naţionale. Există numeroase alte arhive în ţară care sunt administrate şi păstrate de alte instituţii şi entităţi, există fondurile speciale ale bibliotecilor, există arhivele instituţiilor de cult etc., etc.

Încă dinainte de 1990 timbrele şi piesele filatelice au fost incluse (fără prea multe precizări şi nominalizări) în categoria obiectelor aparţinând patrimoniului cultural mobil, de aceea orice informaţie, sub orice formă fizică, referitoare la naşterea, imprimarea şi circulaţie timbrelor ar trebui considerată ca făcând parte din Fondul Arhivistic Naţional, indiferent de locul de păstrare/depozitare a acesteia.

Recent am avut o discuţie pe Facebook cu un prieten, confirmându-mi-se încă o dată că există lacune în legislaţie generate poate nu de reaua voinţă a specialiştilor, ci (pentru a nu ştiu câta oară) din cauza lipsei consultării celor care sunt direct implicaţi în cercetarea istorică şi studiul istoriei poştale. Legal nu există o asemenea obligaţie, dar odată ce timbrele şi piesele filatelice constituie obiecte nominalizate în legislaţia referitoare la patrimoniul cultural mobil, responsabilii ar fi trebuit, logic, să se gândească la acest lucru.

În ciuda acestei măsuri de protecţie acordată timbrelor prin legislaţie, legiuitorii au scăpat din vedere alte categorii de documente în afara timbrelor propriu-zise (care se păstrează în cadrul colecţiei naţionale, constituite conform prevederilor Convenţiei Uniunii Poştale Universale).

Am menţionat mai sus tipul documentelor de interes, care se referă la naşterea, imprimarea şi circulaţia timbrelor. În afara acestora însă constituie documente de interes şi cele care se referă la istoria poştală propriu-zisă: organizarea serviciilor poştale, încadrarea cu personal a acestora, organizarea şi executarea curselor poştale, legislaţia referitoare la poşta de scrisori, statistici şi dări de seamă privind funcţionarea serviciilor poştale, hărţi poştale, deschiderea, funcţionarea, aprovizionarea cu timbre, ştampile şi alte materiale, închiderea/desfiinţarea unităţilor poştale etc.

Toate aceste documente sunt deja grupate (din câte ştiu) în fonduri arhivistice realizate pe baza structurilor administrative din perioadele în cauză. Există însă o categorie de documente care se pot afla în orice dosare din orice fond din orice perioadă şi, din păcate, ea nu a prea fost luată în seamă de arhivişti cel mai probabil din cauza lipsei de cunoştinţe în domeniu: corespondenţele tranzitate prin poştă.

De ce prezintă corespondenţele (scrisori împăturite şi plicuri) importanţă şi semnificaţie istorică?
O scrisoare sau un plic (chiar atunci când sunt goale, fără conţinut) pot prezenta interes chiar dacă nu poartă timbre, deoarece ele sunt martore ale unui parcurs între cel puţin două unităţi poştale (eventual şi altele, de tranzit). Circulaţia corespondenţelor prin serviciul poştal este atestat de ştampilele poştale (de expediţie, de destinaţie şi eventual de tranzit), precum şi de diversele adnotări aplicate direct pe acestea de către funcţionarii poştelor (cel mai adesea adnotări privind tariful ori plata/taxa datorată, respectiv unele indicaţii de serviciu precum via de tranzit sau anumite ştampile de serviciu).

De ce sunt astfel de documente de interes potenţial? Aici este o problemă izvorâtă din neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de constituire a arhivelor de către Poştă. Neexistând centralizate aceste informaţii decât pentru o perioadă limitată - circa 1870-1872, informaţiile despre perioadele de funcţionare ale unităţilor poştale, tipurile de ştampile utilizate în anumite perioade şi caracteristicile amprentelor acestora, precum şi unele aspecte particulare privind modul de efectuare al serviciului abia se pot reconstitui pe baza corespondenţelor din epocă.

Din păcate suntem singura ţară europeană în care nu se dispune de un catalog şi un istoric complet al ştampilografiei şi sigilografiei poştale pentru perioada mai târzie de 1870. Dar chiar şi pentru perioada premergătoare acestui an există încă informaţii lipsă şi aspecte neclare privind perioadele de utilizare a unor ştampile şi sigilii.

Tot din păcate, o bună parte a scrisorilor şi plicurilor aflate în dosarele de arhivă au tot fost scoase din acestea cu ocazia selecţionării arhivelor. Din cauza volumului foarte mare de documente, marea lor majoritate nu au ajuns să fie consultate de cercetătorii istoriei poştale. Unele dintre ele au ajuns pe piaţa filatelică (nu mă pot pronunţa asupra caracterului legal). Există însă şi zvonuri că o parte a arhivelor (mai ales locale) au fost "pieptănate" de diverse persoane interesate de astfel de documente. Nu deţin informaţii concrete şi nu sunt în măsură să fac aprecieri, dar numărul relativ însemnat al corespondenţelor oficiale care circulă pe piaţa filatelică nu poate avea drept origine decât unele arhive.

A treia oară - din păcate, această categorie de documente nu a interesat pe nimeni, cu excepţia unui număr mic de cercetători filatelişti (care şi-au asumat munca). Astăzi sunt în situaţia de a arăta cu degetul două instituţii care ar fi trebuit să îşi manifeste interesul în cercetarea istoriei poştale, dar n-au făcut-o. Este vorba de instituţiile din structura Ministerului Culturii, respectiv de Academia Română.
Trebuie să arăt cu degetul şi spre responsabilii de la Arhivele Naţionale, despre care nu ştiu să fi solicitat vreodată ajutorul Federaţiei Filateliştilor în vederea identificării documentelor valoroase pentru istoria poştală naţională. Astăzi nu cred că poate cineva aprecia numărul documentelor poştale de interes care au fost pierdute pentru totdeauna.

P. S.
În rare ocazii, cu ocazia selecţionării arhivelor s-au descoperit şi scrisori care poartă mărci poştale vechi. Cu aceste ocazii s-au lansat în spaţiul public afirmaţii referitoare la importanţa istorică a descoperirilor în lipsa unei clasări propriu-zise a documentelor respective şi fără a se efectua vreo expertiză de către o persoană autorizată.
Despre acest subiect voi publica însă un articol separat.