Domnule ministru Gheorghiu, aveţi de gând să rezolvaţi vreodată problema experţilor? Când şi cum? În Ministerul Culturii legalitatea este opţională?

Draftul memoriului prezentat mai jos datează din luna februarie a.c., fiindu-vă prezentat nu numai cu scopul de a vă atrage atenţia asupra ilegalităţii proiectului de act normativ promovat de Ministerul Culturii, ci şi pentru a se rezolva, o dată pentru totdeauna, lipsa (intenţionată?) de reglementare a activităţii experţilor acreditaţi. Iar aceasta este strâns legată de nevoia de reformare a modului de clasare a obiectelor patrimoniului mobil şi de trecere la sistemul european de clasare pe baza treptelor valorice din legislaţia comunitară.

Probabil că memoriul a zăcut ceva timp prin cine ştie ce sertare, ori a fost "dat în lucru" exact aceloraşi experţi sau consilieri care se opun cu îndârjire oricărei reglementări a domeniului.

Domnule ministru, până la rezolvarea acestei probleme sunteţi părtaş la tot ceea ce fac experţii acreditaţi. Inclusiv la poten'ialele cazuri de evaziune fiscală.

FOLLOW THE MONEY!

 

 

 

 

 

Cultură: fuga de răspundere este sport naţional

Pe 19 aprilie a.c. au fost publicate în Monitorul Oficial partea I-a, nr. 307, Normele privind reevaluarea bunurilor culturale mobile deținute de instituții publice de drept public, în vederea asigurării unei juste reflectări a acestora în contabilitate din 09.04.2019.
Pentru cei interesaţi, Normele pot fi lecturate aici.

Aceste norme trebuiau adoptate de foarte mult timp (probabil odată cu Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil). Sau cel puţin aşa ar fi trebuit să se întâmple într-o societate normală, în care funcţionarii publici ar fi fost persoane cu scaun la cap, responsabile. Mai ales că instrucţiunile emise periodic de Ministerul Finanţelor fac referiri la valorile care ar trebui cuprinse în contabilitatea instituţiilor publice.

În mod normal, evaluarea/reevaluarea ar fi trebuit legată de operaţiunea de clasare a obiectelor de natura patrimoniului cultural mobil. Acest lucru nu s-a întâmplat însă. Gurile rele (citeşte surse din MC şi instituţiile subordonate) spun că au existat întotdeauna presiuni din partea deţinătorilor de astfel de obiecte (mai ales din zona muzeelor) pentru a nu se adopta niciun fel de reglementare în acest sens, din două cauze principale: gestiunile să aibă o valoare contabilă cât mai redusă, respectiv diminuarea/diluarea răspunderii deţinătorilor de bunuri proporţional cu valoarea neactualizată din contabilitate.

Marea majoritate a inventarului instituţiilor de cultură (dar nu numai) cuprind bunuri evaluate în propria contabilitate la preţuri derizorii, chiar şi în cazul unor obiecte vechi, cu valoare pe piaţa liberă. Apoi a venit denominarea leului, în 2005. Iar valorile obiectelor au devenit şi mai "interesante", odată ce leul nou a luat locul celor 10.000 lei vechi. Credeţi că i-a păsat cuiva? Au fost câteva voci care au fost acoperite de "masa" funcţionarilor publici.

Legea nr. 182/2000 nu conţine nicio prevedere referitoare la evaluarea/reevaluarea bunurilor culturale mobile, şi nici vreo sancţiune legată de aceasta. Aşadar fericire pe linie!

La trei ani după adoptarea acestei legi a fost adoptat un alt act normativ, Ordonanţa Guvernului nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice (publicată în Monitorul Oficial nr. 624 din 31 august 2003. Suntem în 2019, iar ceea ce scria în această OG nu s-a făcut. Ba că nu a fost timp, ba că OG nu se referă la caracterul specific al instituţiilor de cultură, ba că nu ajunge personalul la volumul de muncă impus etc., etc. Nu s-a făcut iar nimic, din nou fericire pe linie!

Există opinii (inclusiv din zona societăţii civile) potrivit cărora subevaluarea patrimoniului ar fi fost de mult timp o acţiune premeditată, care să vină în întâmpinarea anumitor acţini. Multe dintre acestea (concretizate în furturi de obiecte de valoare, dispariţii misterioase şi altele asemenea) au constituit subiecte ale unor materiale publicate de mass-media. Pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba, recomand articolele publicate pe blogul Ştiinţa pentru toţi, în seria de articole intitulate "Cum dispare patrimoniul României". Urmăriţi toate episoadele şi vă veţi cruci!

Revin la ultimele norme privind reevaluarea. Proiectul acestora a fost publicat în 22 noiembrie 2018 pe pagina de internet a Ministerului Culturii, (aici) fiind supuse dezbaterii publice. La data respectivă mi-am permis să înaintez prin email compartimentului legislativ din Ministerul Culturii propuneri concrete referitoare la sancţiuni, astfel:

Normele trebuie să includă sancţiuni pentru:

- neconstituirea comisiei permanente prevăzute la art. 3 alin. (1);
- efectuarea cu rea credinţă a reevaluării prin stabilirea de către comisii a unor valori vădit diferite faţă de valorile de piaţă ale bunurilor culturale mobile;
- neînscrierea în contabilitate a rezultatelor reevaluării la termenele prevăzute pentru întocmirea bilanţurilor contabile.

Propunerea mea a rămas fără niciun rezultat. Am reuşit totuşi să-mi mai fac câţiva "prieteni". Şi am mai aflat că există adversari înverşunaţi ai evaluării/reevalurii, unii susţinând chiar şi aberaţii de genul eliminării obligaţiei de înscriere în contabilitate a bunurilor!!! Nu cumva sunt aruncaţi pe fereastră alţi bani publici drept salarii pentru astfel de angajaţi?

Eludarea răspunderii - o acţiune premeditată (scuzaţi repetiţia)

Cum te-apuci să citeşti Legea nr. 182/2000 parcurgându-i capitolele, iei la cunoştinţă de o serie întreagă de atribuţii a căror încălcare/neîndeplinire nu este sancţionată în niciun fel.

Una din principalele prevederi este statuată la art. 9 (Activitatea de cercetare, desfășurată de cercetătorii științifici în instituții publice specializate, deținătoare de bunuri care fac parte din patrimoniul cultural național mobil, are ca obiect cercetarea, dezvoltarea și valorificarea științifică a patrimoniului cultural național mobil, în principal a celui deținut de instituția respectivă.). Ei bine, statul ca momâia timp de zeci de ani nu este sancţionată în niciun fel, iar acest lucru este frecvent în instituţile de cultură (sunt funcţionari publici care n-au dat societăţii nimic, utilitatea lor în posturile pe care le ocupă fiind mai mult decât discutabilă, dacă nu chiar inutilă, adică bani publici aruncaţi degeaba!).
Să vă dau un exemplu. Anul trecut, un prieten care are un mare respect pentru patrimoniu mi-a trimis imagini ale unei forme de tipar (matriţe) de la o serie de timbre din 1891 care s-ar păstra în colecţia naţională de timbre (şi care ar fi făcut obiectul unui împrumut în urmă cu aproape 50 de ani). Lungul şir de salariaţi angajaţi acolo nu au scris în ultima sută de ani nici măcar trei rânduri despre bunurile peste care s-au aşezat cu fundul, nepricepând importanţa şi valoarea lor istorică. Ei bine, matriţa la care am făcut referire mai sus infirmă tot ce se cunoştea legat de tehnica de multiplicare a clişeelor, modificând o parte a istoriei poligrafiei româneşti.
Statul "cu fundul" pe patrimoniu şi ţinerea "la secret" a obiectelor din colecţie a generat de-a lungul anilor multe discuţii, suspiciuni, acuze de furt, ba chiar şi un dosar penal pentru aşa-zise furturi/înlocuiri cu falsuri, la sesizarea Curţii de conturi (că de fapt a fost altfel, citiţi aici).
Credeţi că s-a întâmplat ceva, că s-a găsit vreun vinovat pentru situaţia creată? Nu.

Povestea este însă mult mai lungă şi problema nu este specifică fostului Muzeu Filatelic, ci mai tuturor instituţiilor deţinătoare de obiecte vechi. Sunt (încă) angajaţi care ţin la secret existenţa anumitor obiecte/artefacte crezând că aceasta ar fi un fel de garanţie că nu-şi pierd posturile, în timp ce altora le este frică (la propriu) că valorizarea obiectelor de către alte persoane le-ar face mari deservicii pe plan profesional.

Una peste alta, legislaţia ar trebui să facă în mod explicit legătura obligatorie între protecţia bunurilor şi valorizarea lor din punct de vedere istoric, artistic, cultural etc., interzicându-se orice formă de protecţie în absenţa acestei valorizări.
Şi poate că n-ar fi prea mult să existe şi posibilitatea transferului patrimoniului neexploatat către alte instituţii care doresc să facă acest lucru. Ştiu că multora le sună anormal, dar expropierea pentru utilitate publică ar trebui să poată fi aplicată şi instituţiilor bugetare care nu îşi îndeplinesc atribuţiile.

Cât despre cei care stau de ani de zile, cugetând la nemurirea sufletului în loc să-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi, exită soluţii. Aceste soluţii ar trebui să fie specifice pentru trei nivele: pentru instituţie, pentru managerul acesteia şi pentru salariat.

La nivel de instituţie ar trebui să existe o normă privind evaluarea activităţii acesteia, dar şi atribuţii de verificare şi control (pe linie de specialitate) pentru instituţia ierarhic superioară. Normal, ar trebui să existe şi cercetări administrative şi sancţiuni pentru cazurile în care atribuţiile instituţiei nu sunt îndeplinite. Şi poate că nu ar fi deloc rău să se mai renunţe la activităţile de tip circotecă organizate de mai toate instituţiile, în favoarea activităţii de valorizare a patrimoniului.

La nivelul managerului, măsurile ar trebui să vizeze tot gradul de îndeplinire a atribuţiilor, numai că planurule de management ar trebui să cuprindă sarcini concrete, cu termene şi responsabili dintre viitorii subordonaţi, nu poveşti şi filozofii. În opinia mea, se resimte lipsa managerilor de profesie, cu studii de specialitate, din cauza inventării aşa-zisei meserii de manager cultural (să fim serioşi: un absolvent de istorie se uită la un bilanţ sau la un plan de afaceri precum râma la crocodil!).

La nivelul salariatului există posibilitatea reorganizării postului (dacă ar exista şi manageri competenţi, desigur). Astfel, posturile cu studii superioare ocupate de salariaţi care stau şi nu valorizează gestiunea ar trebui reorganizate în posturi cu studii medii, de gestionar simplu. În acest mod se şi pot reduce cheltuielile inutile.

Nu în ultimul rând ar trebui luaţi la întrebări cei care ar fi trebuit să găsească soluţii pentru eliminarea acestui fenomen şi n-au făcut nimic ani de zile şi care aplică nestingheriţi zicala "timpul trece, leafa merge".

Să fim bine înţeleşi: toate cele de mai sus vizează bunuri aflate în proprietatea statului, gestionate de funcţionari publici. Controlul public în acest domeniu este normal. Desigur că cei vizaţi pot să-şi demonstreze nestingheriţi capacitatea în mediul privat, pe banii proprii.

Povestea clasării bunurilor culturale mobile

Legea nr. 182/2000 are o prevedere foarte clară: declanşarea procedurii de clasare se face din oficiu pentru bunurile culturale mobile aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale și administrate de instituții publice, regii autonome, companii naționale, societăți naționale sau alte societăți la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar (art. 11, pct. 1, litera a). Nu există niciun dacă şi niciun parcă. Ei bine, după mai bine de 18 ani, nu au fost clasate decât în jur de 6-7% din totalul bunurilor din evidenţe (potrivit afirmaţiilor celor din domeniu). Nu există nicio sancţiune, iar toată lumea este din nou fericită pe linie.
Mai mult, nu există nicio evidenţă pentru obiectele la care s-a declanşat procedura de clasare şi nu au fost propuse pentru clasare (art. 12, pct. 6 din lege), neexistând practic niciun control asupra acestei activităţi. Dă cu capul tot cel care centrează, fără posibilitatea de control (nu că ar fi cineva dornic să facă acest lucru).

O altă problemă la care legea face referire (art. 13, pct. 1) este arhiva imagistică, care ar fi trebuit realizată odată cu inventarierea patrimoniului. În prezent nu se ştie cam în ce stadiu ar fi digitizarea obiectelor/documentelor, ce se întâmplă dacă ea nu s-a făcut, care ar fi termenul limită mai concret vorbind şi care ar fi sancţiunile pentru neefectuarea digitizării. În mod normal ar fi trebuit de mult timp să existe planuri cu termene întocmite la nivel de instituţie. Aceeaşi debandadă. Deci... iar fericire pe linie!

Un caz special îl constituie clasarea bunurilor culturale mobile confiscate. Legislaţia nu prevede nicio sancţiune pentru situaţiile în care obiectele confiscate nu sunt clasate, deşi procedura a fost declanşată (deci confiscarea nu a fost necesară). Există cazuri în care problema confiscării s-a disputat în justiţie, angajându-se cheltuieli din bani publici fără niciun beneficiu pentru societate. Mai mult, unele acţiuni au vizat obiecte comune, care n-aveau nicio legătură cu patrimoniul decât pentru câteva minţi înfierbântate. Mai concret, pentru obiecte evaluate pe piaţa liberă la doi-trei poli s-au angajat cheltuieli de mii sau zeci de mii de lei (gândiţi-vă numai la salariile justiţiabililor şi la sumele percepute drept cheltuieli de judecată, başca resursele consumate cu urmărirea unor persoane şi percheziţiile care au dus la confiscări). Aceste cheltuieli sunt în mod clar inoportune şi ar trebui recuperate (imputate), pentru că nu este nimeni pe propria moşie şi este vorba despre fonduri publice.

Povestea experţilor (atestare, activitate, expertiză) şi a Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor

De la început aş caracteriza povestea experţilor drept un fel de colcăială, o debandadă organizată cauzată de mari pete albe în legislaţia care (în opinia mea) a fost intenţionat creată şi întreţinută, spre beneficiul unor funcţionari din instituţii publice.

Normele de acreditare a experţilor au fost emise în baza Legii nr. 182/2000 prin ordin al ministrului. Varianta iniţială a fot publicată în Monitorul Oficial nr. 114 din 06.03.2001 (Ordinul ministrului nr. 2009/2001). Ordinul a suferit ulterior modificări minore printr-un alt ordin, nr. 2498/2010, fiind publicat în Mon. Oficial nr. 640 din 13.09.2010.

Normele cuprind o înşiruire de condiţii şi punctaje, fără nimic altceva, dar care indică în mod clar că au fost întocmite exclusiv pentru salariaţi din instituţii de stat. Lista condiţiilor este deschisă de existenţa studiilor de specialitate (criteriu obligatoriu), care în cazul filateliei este ceva imposibil, nefiind niciodată organizate cursuri pentru aşa ceva de nicio instituţie din România. Păi dacă s-au inclus timbrele în aria patrimoniului cultural mobil, de ce nu s-a dus problema până la capăt? Sau de ce se cer studii de săecialitate, dacă aşa ceva nu există? Opinia mea este că avem de-a face cu o golănie ieftină. Cei mai mari experţi filatelici din lume, recunoscuţi de comunitatea internaţională de pe cele cinci continente, nu s-ar încadra criteriilor solicitate de minţile luminate din Bucureşti. Miroase clar a obstrucţie pe piaţa muncii creată în mod inteţionat. Dar nu exclud să fie vorba doar despre prostie şi diletantism.

Aşadar, de mai bine de 18 ani nu există niciun fel de reglementări care să vizeze:
- parcurgerea unui concurs pentru accederea la calitatea de expert;
- activitatea de expertiză, respectiv norme privind expertizarea bunurilor culturale; documente şi registre de evidenţă;
- atribuţiile experţilor, drepturile şi obligaţiile lor;
- abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni;
- statutul experţilor care sunt şi salariaţi ai unor instituţii de stat; definirea situaţiilor de incompatibilitate şi sancţiunile aferente;
- remunerarea activităţii de expertiză şi aspectele fiscale aferente; situaţiile în care activitatea de expertiză este inclusă în fişa postului (pentru salariaţii din instituţiile de stat).

Repet, această lipsă de reglementare pare a fi intenţionat menţinută, pentru interese obscure. În opinia mea este vorba de cel puţin abuz în serviciu, care ar trebui cercetat, respectiv sancţionat potrivit legii. Dacă nu cumva este vorba de corupţie în toată regula.

O situaţie întâlnită la experţii atestaţi pentru domeniul filatelie este lipsa cu desăvârşire a expertizei, studiilor şi lucrărilor publicate la unele persoane atestate. Nu se cunoaşte conţinutul dosarelor depuse de aceste persoane în calitate de solicitanţi, dar lipsa expertizei (cunoştinţelor de specialitate) este mai mult decât evidentă. Adevăraţii specialişti sunt aşa de rari, încât sunt cunoscuţi de comunitate foarte bine. Nu se poate spune acest lucru despre cei în cauză. Există exemple concrete:

- Hancu (Lăpuşcă) Ana, muzeograf la Muzeul Judeţean Mureş, Reg. R1/288 din 17.12.2003.
- Uyy Sorian, muzeograf la MNIR, Reg. R1/1009 din 29.01.2019.

Simpla ocupare a unui post de muzeograf nu îi califică pe respectivii cu nimic. Tocmai de aceea orice persoană cu scaun la cap se întreabă cum au fost respectate normele de acreditare şi cum a evaluat dosarele Comisia Naţională a Colecţiilor şi Muzeelor. Cum a fost respectată legea?

Mai există un fenomen, semnalat de numismaţi: există persoane cu expertiză, studii (şi eventual doctorate) în anumite domenii, dar care au fost atestate ca experţi pentru numismatică, deşi cei care activează în domeniu reclamă că respectivii nu au experiza şi cunoştinţele minime necesare (şi cine ştie câte astfel de situaţii ar mai exista pentru alte domenii). Şi dn nou apare întrebarea: cum a fost respectată legea şi cu de la cine putere se face echivalarea activităţii într-un domeniu cu un altul mult diferit?

Aceste situaţii miros urât de tot. Şi nu oricum, ci miros a fraudă, în opinia mea. Poate că tocmai de aceea există persoane care susţin în spaţiul public că nu este nevoie să se publice ordinul de ministru care stabileşte componenţa Comisiei Națională a Muzeelor și Colecțiilor (invocând o prevedere legală mai obscură), poate chiar se urmăreşte ascunderea anumitor lucruri. De parcă ar fi vorba de comisia care face achiziţii de hârtie igienică şi agrafe de birou, nu de ditamai comisia cu atribuţii şi responsabilităţi de importanţă deosebită.

Câteva acţiuni sunt clare, necesare şi ar trebui parcurse cât mai curând posibil:
- cercetarea situaţiilor reclamate şi identificarea cazurilor în care actuala legislaţie (deşi prostă şi incompletă) a fost încălcată, cu luarea măsurilor legale care se impun;
- actualizarea legislaţiei referitoare la experţi, concomitent cu declanşarea unei noi proceduri de atestare a experţilor, pe baza unui examen profesional real;
- actualizarea legislaţiei care vizează activitatea Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi publicarea proceselor verbale (ori a înregistrărilor audio sau video) ale şedinţelor acestui organism specializat;
- sancţionarea oricărei încercări de ascundere de ochii publici a activităţii din domeniu; când este vorba de bani publici şi de bunuri din patrimoniul public şobolănismele nu au ce căuta.

În rest, numai de bine. Dar nu uitaţi, vorba neamţului: Follow the money! (şi nu veţi înceta să aveţi surprize). N-am spus nimic de fisc.
Aş mai fi avut câteva probleme de scris, dar nu a intrat lumea în sac.

Nu vreau să termin fără să spun că nu am nicio afacere cu vreo instituţie de stat (nici n-am avut şi nici nu sunt interesat de aşa ceva), nefiind interesat nici de calitatea de expert (acest lucru l-am afirmat încă de acum mai bine de şapte ani, puteţi citi aici).

S-a făcut o semnalare "bombă" la o marcă din perioada RPR. Plus câteva observaţii şi amintiri. Ce urmează după aceea? Filatelia şi deontologia

Colegul nostru, dl Sergiu Găbureac a făcut pe Facebook o semnalare "bombă", aşa cum am menţionat şi în titlu.
Despre ce este vorba? Cu mulţi ani în urmă, în revista Filatelia a fost semnalată la valoarea de 55 bani din emisiunea Aviaţia sportivă, 1953, un exemplar cu centrul răsturnat. La data semnalării, aceasta i-a determinat pe mai toţi colecţionarii să ia la verificat clasoarele, plicurile şi pacheţelele (deoarece marca normală făcea parte atunci printre mărcile comune). Aceiaşi colecţionari au făcut imediat legătura cu eroarea similară înregistrată la valoarea de 1,75 lei din emisiunea Recensământul din 1956).

Aceasta este imaginea postată de dl Găbureac pe timeline-ul dânsului de pe Facebook, ea reprezintă semnalarea amintită făcută în revista Filatelia (postarea poate fi văzută doar de către cei care deţin un cont activ pe Facebook).

Ulterior, a apărut semnalarea unei piese noi având, de asemenea, centrul răsturnat, făcută de asemenea de dl Găbureac (click pentru mărire):

Imaginea (făcută nu chiar în cele mai bune condiţii) a fost publicată pe Facebook în postarea amintită mai sus, cu menţiunea că este puţin prelucrată de mine pentru a o "aduce" la culorile mai apropiate. După cum se poate observa, exemplarul cu pricina pare circulat efectiv prin poştă, purtând o ştampilă de zi din Târgovişte.

Cred că vă daţi seama că o astfel de semnalare ar face ca pe lista rarităţilor filatelice din perioada Republicii să apară una nouă, necunoscută până acum. Numai simpla comparaţie cu cealaltă varietate celebră - Recensământul din 1956 - ar desena destul de clar pe ce poziţie s-ar afla noua descoperire. În timp ce din "Recensământul" cu centrul răsturnat numărul de exemplare cunoscute este destul de mare (incluzând în lista pieselor cunoscute un bloc neuzat de 40 de exemplare, mai multe blocuri de patru neuzate şi destule unicate atât neuzate, cât şi obliterate), din "Aviaţia sportivă" din 1953 nu s-ar cunoaşte decât cele două exemplare obliterate, sus-ilustrate. Cu o condiţie importantă însă!

Pe Facebook mi-am exprimat punctul de vedere în această privinţă. O semnalare de o asemenea importanţă nu ar trebui luată ca atare şi varietatea considerată drept una bună până când un expert sau o altă autoritate recunoscută atestă faptul că piesa respectivă este originală şi nu una contrafăcută.

Problema nu este una gratuită sau exagerată, aşa cum ar putea crede unii colecţionari şi am să vă zic o mică poveste. În tinereţe căutam mărci vechi din toată lumea, cu scopul de a completa căsuţele rămase libere în nişte albume splendide care au aparţinut unui bunic. În acele albume am descoperit două mărci americane (2 cenţi şi 4 cenţi din emisiunea Expoziţia pan-americană din 1901, ambele cu centrul răsturnat), dar şi câteva fiscale americane care aveau, de asemenea, centrul răsturnat. Când am văzut ce cotă imensă au mărcile de 2 şi de 4 cenţi din 1901 m-a apucat ameţeala. Le-am întors pe toate părţile, dar pe vremea aceea nu aveam tehnica de care dispun astăzi şi nu mi-am putut da seama de faptul că cele două erori erau de fapt falsificate. Mi-au spus-o alte două persoane din cercul filatelic (care se ţinea atunci în fiecare seară pe fosta 13 Decembrie, fostă Regală, sub terasa de la Palatul Telefoanelor). Atunci am crezut că cei doi vor să mă păcălească. Mai târziu am înţeles însă că aveau dreptate.

Câţiva ani mai târziu m-a apucat dragostea de uzualele româneşti Spic de grâu, iar un şmecher din cercul de la 11 Iunie a încercat să-mi vândă două mărci de 2 lei portocaliu şi brun care aveau centrul răsturnat (cercul filatelic îşi ţinea şedinţele săptămânale duminica, în curtea fostei case de cultură Nicolae Bălcescu). Mărcile aveau filigran PR, iar cel care "fabricase" centrele răsturnate nu ţinuse cont de acest "amănunt", iar filigranele centrelor nu se potriveau cu cele vizibile la cadre. Decupajele centrelor şi lipirea lor în poziţie inversată fuseseră făcute nemaipomenit de bine, tăieturile fiind lipite probabil cu pastă de hârtie, deoarece nu erau vizibile cu ochiul liber nici pe faţă, nici pe verso. Dar au devenit imediat vizibile când un cunoscut m-a ajutat cu o lampă cu UV (pe vremea aceea dădeai cu tunul şi tot nu puteai achiziţiona aşa ceva, în ţară nu se găseau, iar cele câteva lămpi existente fuseseră aduse din străinătate).

Având aceste experienţe, revin la afirmaţia că orice semnalare de o asemenea importanţă trebuie verificată de către o persoană competentă. Motivul principal pentru aceasta nu este cel de valorizare a varietăţii în cauză, ci ţine de deontologia filatelistului avansat, care atrage atenţia asupra oricărei semnalări care nu corespunde adevărului ori nu se verifică.
Din păcate, necesitatea existenţei acestei deontologii a fost ignorată ori din nepăsare, ori cu bună ştiinţă de către multe persoane pasagere în istoria filateliei româneşti.

Cei care au făcut-o din nepăsare, au făcut-o pentru că nu au avut un nivel suficient de pregătire, care să îi facă să "li se aprindă beculeţul" şi să dea dovadă de suficient discernământ pentru a nu valida orice gogoaşă.

Cei care au făcut-o cu bună ştiinţă au fost determinaţi ori să spună/scrie pentru "a creşte în ochii celorlalţi şi ai lui" drept un cercetător care aduce contribuţii "importante" în domeniu, ori au fost determinaţi din motive foarte... lumeşti: să poată trage cuiva vreo ţeapă cu prostii neoficiale sau chiar cu falsuri ori făcături. Din păcate unele persoane din această a doua categorie au impresia că filatelia a început şi se va termina cu ele, iar toţi ceilalţi pasionaţi nu sunt decât o adunătură de fraieri. Am la îndemână un exemplu, dar vreau să mă abţin pentru că m-am săturat de scandaluri şi certuri (declanşate aproape întotdeauna pentru a se abate atenţia de la chestii sau de la principii mult mai importante). Acum câteva luni îi şi mărturiseam unui ziarist că m-am săturat până peste cap de certurile purtate de unii şi de alţii, de râca permanentă care ne înveninează viaţa de colecţionari.
Poate că nu realizăm acum, dar e foarte probabil ca asemenea exemplare să moară pe mâna lor, după ce lumea va realiza cu cine are de fapt de-a face.

Treaba aceasta cu menţinerea deontologiei în semnalarea unor varietăţi şi erori este deosebit de importantă, deoarece cataloagele mai vechi sau mai noi, atât româneşti, cât şi străine sunt pline de tot felul de "chifle" şi minciuni pe care autorii le-au luat de bune la vremea respectivă (fără să le pese de acea deontologie menţionată mai sus). De exemplu, acum vreo două săptămâni la cercul din Dorobanţi un vechi colecţionar m-a întrebat dacă am văzut vreodată vreo pereche tête-bêche la vreo valoare taxa de plată postclasică de culoare brun, varietate care este trecută în mai multe cataloage, dar pe care nu a văzut-o nimeni (ajuns acasă am încercat să merg direct la sursă - vechea revistă editată în limba franceză de Moens unde apare pentru prima dată această semnalare; textul este ambiguu şi poate fi interpretat în mai multe feluri de un cititor nu prea avizat, ceea ce s-a şi întâmplat ulterior prin introducerea varietăţii în cataloagele mai vechi Konrad, CMPR 1959, CMPR 1964 etc.). După 130 de ani de la această semnalare nu ştiu ca varietatea să existe în vreo colecţie din ţară  sau din străinătate, nu ştiu ca ea să fi apărut în vreo licitaţie şi nu ştiu pe cineva care să afirme că a ţinut în mână aşa ceva şi care să fi avut posibilitatea să o examineze. Care ar fi concluzia?

Nu ştiu dacă sunt prea mulţi filatelişti care ştiu ce se întâmplă în lumea academică atunci când un cercetător se apucă şi îşi publică rezultatele studiilor şi cercetărilor, rezultate sau concluzii care se dovedesc apoi inexacte, denaturate sau chiar bazate pe măsurători falsificate. Ei bine, acele persoane îşi pot pune cruce activităţii în domeniul respectiv. E o treabă care ţine de deontologie, de respectarea adevărului.

Numai la noi, din păcate, mai este câte unul care ştie să se bată cu pumnul în piept în faţa celorlalţi, dar nu ezită să ofere spre vânzare în diverse medii (fără niciun fel de scrupule) tot felul de făcături şi de falsuri. Şi aici ar fi două situaţii: dacă o face fără să ştie despre ce este vorba, atunci nu este decât un individ care îşi asumă cu mult tupeu merite care nu i se cuvin sub nicio formă; iar dacă o face cu bună ştinţă, atunci respectivul nu este decât o puşlama care vrea să bage în buzunar câţiva biştari prin înşelarea celor de bună credinţă.
De aceea cred că ai noştri colegi ar trebui să ia în seamă, la evaluarea unei persoane, şi profilul moral al acesteia.

Aş fi interesat să aflu părerea voastră: ar trebui sau nu să existe în activitatea noastră un anumit set de principii, o anume deontologie?

"Care este preţul mărcilor poştale?" - o broşură gratuită în sprijinul colecţionarilor

Pentru că am urmărit mereu să vin în sprijinul filateliştilor, dar şi colecţionarilor în general, am hotărât să adun o parte dintre articolele publicate pe blog, împreună cu o serie de revizuiri şi adăugiri, între copertele unei broşuri.

Intenţionez ca în timp să îmbogăţesc cuprinsul scurtei lucrări cu noi capitole, ba chiar să analizez cât se poate de serios orice propunere sau sugestie primită din partea voastră privind abordarea unor subiecte cu aceeaşi temă.

Broşura este gratuită şi poate fi descărcată de oricine dispune de o conexiune de internet.
Nu este gratuită şi nici permisă republicarea lucrării ori a oricărui pasaj, pentru aceasta fiind necesară încheierea unui acord prealabil. De asemenea, îi sfătuiesc pe negustori să nu încerce vânzarea sub nicio formă a broşurii, deoarece pot suferi rigorile legislaţiei referitoare la protecţia drepturilor de autor.

Desigur, sunt interesat de feedback-ul vostru, pentru a îmbunătăţi versiunile viitoare ale broşurii.

Ca să nu o mai lungesc, broşura poate fi descărcată de aici. Vă doresc lectură plăcută şi vă aştept opiniile.

Ne vedem mâine la Braşov şi discutăm!

După ce am pus pe blog cele două clipuri cu discuţia de pe Money Channel la care a participat directorul Muzeului Filatelic, Ioan Cristescu, m-am pomenit cu un maldăr de mesaje atât de la cunoscuţi, cât şi de la cititori care mi-au scris acum pentru prima oară.
Se pare că afirmaţiile deplasate ale acestui angajat la statul român la adresa colecţionarilor (care ar avea propriile lor interese, netrebuind "amestecaţi" cu experţii) şi-au găsit un răspuns nu prea "dulce".

"Acest individ ar trebui să părăsească imediat funcţia şi să înapoieze Poştei toţi banii primiţi ca salariu de când e director! Dacă n-ar fi existat colecţionarii, el n-ar fi avut astăzi un loc de muncă, este doar un profitor!"

Ăsta nu-i decât unul dintre mesajele primite, nu vă povestesc şi de altele, unde cuvintele sunt mult mai dure.
Am înţeles dorinţa voastră de a realiza împreună un material mai amplu referitor la toţi angajaţii statului pe linie de cultură. Aştept în continuare idei şi propuneri de la voi.

Cei care vă veţi afla mâine la Braşov, ne putem întâlni la un pahar de vorbă.

Uite cum "ţipă" profesionalismul!

Am dat din întâmplare peste aceste două clipuri.




Ia de-auzi ce spune domn' Cristescu: "Să nu confundăm filateliştii, colecţionarii, cu experţii".
Păi bine, domnule poet, arată-mi şi mie, pe lumea asta, un expert care nu este şi colecţionar. Din orice ţară!
Mare e grădină... (sursa).

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă

Nu a trecut o săptămână de când am prezentat micul studiu de caz în care atrăgeam atenţia că studiul pieselor oferite într-o licitaţie online de către acelaşi vânzător vă poate scuti de probleme. Dacă nu l-aţi citit, îl găsiţi aici. În scop didactiv (pentru cei dispuşi să înveţe), cred că trebuie să mai dau un exemplu.

Povestea se repetă. Două piese diferite din aceeaşi marcă au fost oferite în această săptămână pe eBay de către acelaşi vânzător (este vorba de ID-ul crismatstef, înregistrat în Italia). În opinia mea, din cele două, o piesă este originală, iar cealaltă este un fals. Numai că avem de-a face cu un caz special.

Această piesă a fost vândută cu 220 euro (după 28 de biduri), fiind originală în opinia mea. Spre comparaţie, vă prezint şi o piesă originală (care ştiu că a fost expertizată de cel puţin doi specialişti recunoscuţi pe plan internaţional).

Ca elemente distinctive sunt forma şi detaliile capului de bour, ale stelei dintre coarne, precum şi detaliile de desen ale goarnei, pe lângă formele caracteristice dinstinctive ale cifrelor şi literelor. Se poate aprecia că piesa obliterată şi piesa de comparaţie sunt generate de acelaşi clişeu. Nu acelaşi lucru se poate spune de piesa următoare.

În mod clar impresiunea nu aparţine aceluiaşi clişeu (şi cum nu au existat mai multe clişee, ghici ciupercă ce poate fi piesa în cauză?!). Ea a fost vândută cu 294 euro, după 22 biduri. Problema este că ea a fost însoţită de un certificat de autenticitate semnat de un expert AIEP, Alex Rendon (care, în opinia mea, pentru această piesă merită nota 4, cu indulgenţă).

Chiar dacă există certificatul de mai sus (click pentru mărire), o simplă comparaţie între cele două piese, cea pe fragment şi cea neuzată, ar fi putut pune în gardă un ochi cât de cât atent. Dar se pare că cei care s-au îngrămădit să cumpere piesa, n-au făcut-o.
Iată cum un certificat poate avea un rol psihologic mai puternic decât simpla raţiune.

În opinia mea, în acest moment expertul Alex Rendon este bun de plată.
Problema experţilor, expertizelor şi a certificatelor am mai tratat-o într-un articol mai vechi. Îl puteţi găsi aici, dacă nu l-aţi citit.