România refuză de peste 12 ani să aplice legislaţia Uniunii Europene

    Încă din anul 2000 România se află fără încetare într-o situaţie curioasă, în care un lung şir de funcţionari publici au făcut tot ce le-a fost în putere să-şi facă propriile legi, în dispreţul şi cu încălcarea Constituţiei României şi a Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene, în numele unei aşa-zise protecţii a patrimoniului cultural mobil.
   
    Avertizez de la început cititorii că nu am făcut, nu fac şi nu am de gând să fac comerţ cu obiecte culturale, nici direct şi nici prin interpuşi, nici acum şi nici în viitor. De aceea, orice acuzaţie mi s-ar aduce cu privire la interse ascunse care m-ar fi determinat să public prezentul material sunt neavenite şi fără nicio bază reală.
    Deşi unora nu le este pe plac, bunurile culturale constituie mărfuri. Negarea acestui fapt nu face decât să submineze valoarea obiectelor culturale pe care le administrează (diminuând valoarea activului din bilanţul contabil al instituţiilor) şi să aducă prejudicii colecţionarilor particulari prin menţinerea în vigoare a unor prevederi abuzive şi nejustificate.
    Articolul de faţă are în vedere ÎN EXCLUSIVITATE circulaţia timbrelor şi a obiectelor de interes filatelic.

Un foarte scurt istoric

    Pe 15 februarie 2000 a avut loc lansarea oficială a negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană. Începând cu anul 2002, România a deschis negocierile privind adoptarea aquis-ului comunitar (Conferinţa de aderare din 21 martie) vizând Capitolul 1 (Libera circulaţie a mărfurilor). Oficialii români nu scot o vorbă despre vreun potenţial dezacord privind funcţionarea pieţei unice europene în domeniul cultural. Aceste negocieri au fost închise provizoriu pe 2 iunie 2003, România acceptând integral aquis-ul comunitar privind Capitolul 1.
    Doar pe hârtie însă.
    Pe 27 octombrie 2000 a fost publicată În Monitorul Oficial, partea I-a, Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional mobil, document adoptat fără niciun fel de dezbatere publică (deşi pe 31 martie în acelaşi an intrase în vigoare Legea nr. 24 privind normele de tehnică legislativă, care instituia obligaţia dezbaterilor publice). Legea nr. 182 a introdus unele limitări ale dreptului de proprietate pentru care nu s-a efectuat niciodată un real control de constituţionalitate. Totodată autorii actului legislativ, respectiv specialiştii din Ministerul Culturii de la acea dată au trecut sub totală tăcere existenţa Regulamentului Conliliului European Nr. 3911/92.
    Deşi România acceptase integral aquis-ul comunitar privind libera circulaţie a mărfurilor, după închiderea provizorie a negocierilor din iunie 2003 funcţionarii publici români nu au luat nicio măsură pentru implementarea pieţei unice europene prin modificarea legislaţiei interne. Este vorba de Regulamentul CE mai sus menţionat, care împărţea bunurile în funcţie de două criterii necesare a se îndeplini cumulat: vechimea obiectelor, respectiv valoarea lor. Legislaţia românească a continuat să impună o aşa-zisă protecţie implicită, la grămadă, după criterii mult discutabile. În fapt, legea din 2000 încalcă principiul proporţionalităţii, enunţat în art. 53 din Constituţia României. Pentru deţinătorii de obiecte culturale (în speţă timbre) au fost instituite obligaţii care sunt mai costisitoare decât valoarea acestora, ceea ce este ilogic şi ridicol.
    De altfel în mai 2002 sunt adoptate Normele de clasare ale bunurilor culturale, care ocolesc principiile europene de departajare a bunurilor culturale în funcţie atât de vechime, cât şi de valoare, cumulat.
    În decembrie 2003 sunt adoptate Normele privind comerţul cu bunuri culturale, care introduc restricţii ale dreptului de proprietate pentru deţinătorii de bunuri, obligându-i să îşi înstrăineze bunurile numai prin anumiţi agenţi economici, introducând în acest fel în formă mascată un impozit asupra transferului de proprietate pentru bunurile din patrimoniul personal, în contradicţie evidentă atât cu prevederile Codului fiscal, cât şi cu libertatea acordată prin Regulamentul CE 3911/92 de a exporta în afara teritoriului UE bunurile culturale care nu îndeplinesc pragurile minime valorice.
    În aprilie 2004 sunt adoptate Normele metodologice privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale, care ignoră cu desăvârşire piaţa unică europeană, instituind o separare a teritoriului naţional de cel comun european (chiar dacă România acceptase integral auqis-ul comunitar şi se angajase să pună de acord legislaţia internă cu cea comunitară).
    Pe 21 iunie 2005, într-un număr special al Jurnalului oficial al UE a fost publicat Tratatul de aderare al României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, care urma să intre în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007 şi prin care erau stabilite un şir lung de cerinţe celor două ţări candidate. La art. 53, alin. 1 din Protocolul anexat la Tratatul de aderare se menţiona expres:
    "1. Bulgaria şi România pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma, de la data aderării, dispoziţiilor legilor cadru europene şi ale acelor regulamente europene care sunt obligatorii în ce priveşte rezultatul care trebuie obţinut (...)."
    La câteva luni după intrarea în vigoare a Tratatului de aderare a României la UE a fost semnat Tratatul de la Lisabona, care stabileşte printre altele competenţele Uniunii. La art. 2B, alin. (1) lit. (a) şi (c) (Jurnalul Oficial al UE C 306 din 17.12.2007) se stabileşte competenţa exclusivă a Uniunii în ceea ce priveşte uniunea vamală, respectiv politica comercială comună. Despre această competenţă exclusivă a UE, toţi oficialii români din cultură tac mâlc de ani de zile. Mai mult. de câţiva ani mai multe persoane au declanşat atacuri la adresa colecţionarilor, incluzând şi acţiuni coordonate de bulying în mediul online.

De ce momentul aderării la UE nu a fost şi momentul zero al adaptării legislaţiei interne

    Dacă funcţionarii Ministerului Culturii ar fi dat dovadă de loialitate faţă de ideea europeană şi dacă nu ar fi desconsiderat votul majoritar pro aderare acordat de cetăţenii României la referendumul care a precedat momentul de la 1 ianuarie 2007, Legea nr. 182/2000 ar fi trebuit modificată în sensul eliminării bazaconiei cu infracţiunea de export ilegal pentru bunurile care părăsesc teritoriul ţării, în condiţiile în care Regulamentul CE 3911/92 spunea cu totul altceva. Astfel s-a creat o situaţie ilogică, pentru scoaterea din ţară a oricărui gunoi fără valoare posesorul acestuia putând deveni infractor conform legislaţiei interne.
    S-a ocolit cu bună ştiinţă modificarea reglementărilor interne care erau neconforme cu principiul urmărit în întreaga Uniune Europeană, aceea de încadrare a bunurilor culturale în situaţiile prevăzute de regulamentul citat cumulându-se condiţii minime atât de vechime, cât şi de valoare.
    În fapt, Ministerul Culturii a apelat la o diversiune şi la o minciună prin omisiune, stabilind ca "obligaţie" pentru ducerea la îndeplinire a programului legislativ prioritar, capitolul 1 (libera circulaţie a mărfurilor) din Capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru al UE, transpunerea unei directive europene care nu avea legătură cu sarcina asumată de România pe timpul tratativelor de aderare.



    Diversiunea este evidentă în prezentarea făcută de un oficial al Ministerului Culturii în faţa şedinţei Camerei Deputaţilor din 16 mai 2006. Evidentă este şi minciuna prin omisiune, trecându-se sub tăcere problema reală a liberei circulaţii a mărfurilor. Puteţi citi stenograma şedinţei:

http://www.cdep.ro/pls/steno/steno2015.stenograma?ids=6099&idm=10

    O a doua minciună şi încă o diversiune evidentă a apărut chiar la tranpunerea Directivei CEE 93/7. Directiva are o anexă care cuprinde categoriile de bunuri care ar putea fi restituite ţărilor de origine. Pentru filatelişti, Spre ştiinţă, timbrele şi obiectele filatelice lipsesc din această listă.
    Dar anexa mai conţine ceva, nepreluat prin Legea nr. 488/2006, şi anume pragurile valorice, citez din anexa la directivă:
    "Bunurile culturale menționate la categoriile A.1 – A.14 nu intră sub incidența prezentei directive decât în cazul în care valoarea lor este egală sau superioară pragurilor financiare menționate la litera B."
    Prin nepreluarea pragurilor financiare s-a creat posibilitatea ca statul român să poată fi dat în judecată pentru orice gunoi care i-ar fi făcut cuiva cu ochiul, dar asta nu a contat pentru cei din MCC. Ei au urmărit cu înverşunare să nu apară nimic legat de praguri valorice în legislaţia internă, pentru că altfel ar fi fost obligaţi să rescrie normele de clasare a bunurilor culturale mobile şi implicit să oblige muzeele să facă evaluarea bunurilor din patrimoniu.
    Diversiunea a continuat şi pe timpul şedinţei Camerei Deputaţilor din 13 decembrie 2006, care a reexaminat, la cererea preşedintelui României, proiectul de lege. Şi în acest moment s-a "sărit" peste includerea pragurilor valorice. Stenograma şedinţei poate fi urmărită aici:

http://www.cdep.ro/pls/steno/steno2015.stenograma?ids=6212&idm=13

Legenda articolului 30 din Tratatul de Funcţionare a UE

    Pentru a putea justifica menţinerea în legislaţia internă a unor dispoziţii contrare Regulamentului CE 3911/92, mai mulţi funcţionari publici invocă libertatea de decizie care se poate acorda statelor membre prin fostul articol 30 din TCE, renumerotat ca art. 36 prin versiunile consolidate din 2012 (Jurnalul oficial C 326 din 26 octombrie 2012) şi din 2016 (Jurnalul oficial C 202 din 7 iunie 2016).
    Cu toate acestea, la art. 114 din Tratat (ex-art. 95) există trei alineate (1, 4 şi 6) care stabilesc o procedură de urmat pentru a se realiza apropierea legislaţiilor naţionale prevăzută la Capitolul 3 din Tratat. Le redau integral:

"(1) Cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel, dispozițiile următoare se aplică în vederea realizării obiectivelor enunțate la articolul 26 (măsurile pentru instituirea/funcţionarea pieţei interne - n.a.). Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsurile privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea și funcționarea pieței interne.
 (4) În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară menținerea dispozițiilor de drept intern justificate de cerințele importante prevăzute la articolul 36 sau referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menținerii acestor dispoziții.
(6) În termen de șase luni de la notificările prevăzute la alineatele (4) și (5), Comisia aprobă sau respinge dispozițiile respective de drept intern, după ce a verificat dacă acestea constituie sau nu un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre și dacă acestea constituie sau nu un obstacol în funcționarea pieței interne."

    Măsura de armonizare menţionată la alin. (4) o constituie Regulamentul CE 3911/1992 privind exportul bunurilor culturale, înlocuit mai târziu prin Regulamentul CE 116/2009. Cu alte cuvinte, pentru a putea adopta dispoziţii interne diferite de cele cuprinse în Regulamnt, România ar fi trebuit să transmită o notificare Comisiei, notificare ce ar fi trebuit să fie aprobată de Consiliu. În fapt, România nu a transmis niciodată nicio notificare, ea fiind obligată să aplice direct Regulamentul CE 116/2009.
    Obligativitatea aplicării regulamentelor europene este menţionată expres de art. 288 din Tratat, iar alin. (1) al art. 291 prevede că "Statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii."
    Penru cititorii care nu ştiu, regulamentele europene sunt acte legislative care se aplică obligatoriu de către statele membre, fără a fi transpuse în legislaţiile interne.

    Ce a făcut România până în prezent? NIMIC! Funcţionarii publici cu atribuţii pe linia patrimoniului cultural continuă să mintă cetăţenii, să îi dezinformeze şi să-i manipuleze în sensul acceptării ideii de restrângere a unor drepturi, chiar dacă acestea contravin prevederilor constituţionale şi reglementărilor europene.

    Fără a ne ascunde după deget şi vorbind deschis, fără perdea, funcţionarii publici (sau plătiţi din bani publici) care au contribuit la această stare de lucruri s-au aflat/se află în două situaţii:
    - ori nu cunosc prevederile legale obligatorii, deşi sunt plătiţi tocmai pentru acest lucru, fiind de fapt nişte incompetenţi;
    - ori cunosc prevederile legale, dar în ciuda obligaţiilor pe care le au înscrise în fişele posturilor au acţionat şi acţionează în mod continuu pentru adoptarea şi menţinerea unei legislaţii interne contrare celei europene, apelând la orice mijloace de care dispun (incluzând minciuna, manupularea şi diversiunea); concomitent ei au îndemnat şi îndeamnă alţi funcţionari la nerespectarea legislaţiei europene, în dispreţul Constituţiei şi al obligaţiilor ce le revin.

    S-a ajuns până şi la ameninţări directe, unii colecţionari fiind acuzaţi de export ilegal de obiecte, deşi legislaţia europeană (menţionată mai sus) şi Constituţia României spun cu totul altceva. Iată ce prevede Constituţia (care este pusă la spate de unii funcţionari):

    Titlul VI, Integrarea euroatlantică, Art. 148 alin. (2): "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."
    Idem, Art. 148 alin. (4):
    "Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)."

La final

    Există un grup de funcţionari publici (sau plătiţi de la buget) care se opun cu înverşunare includerii în legislaţia internă a normelor europene. S-a ajuns până acolo încât unii dintre ei susţin în spaţiul public adoptarea unor prevederi care urmăresc restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, având ori nostalgia vremurilor apuse (ca urmare a educaţiei comuniste), ori concepţii ce par o migraţie a concepţiilor de sorginte sovietică. Dezinformarea feroce şi minciuna neruşinată din spaţiul public îi vizează tot pe colecţionari, ei fiind de fapt cei care profită de "găurile" din legislaţie şi ei fiind de fapt cei care fac legile, ca să vezi:

    Halucinant! Colecţionarii sunt nişte bandiţi!
    Culmea este că cei plătiţi din banul public au fără excepţie, ca atribuţie principală, respectarea legalităţii, dar sunt primii care pun Constituţia la spate. Ce mai caută ei în posturile plătite de la buget? Ce mai caută în astfel de posturi şefii lor, care răspund de modul în care îşi îndeplinesc serviciul subalternii? Poate că ar trebui să li se adreseze câte o interpelare publică celor doi miniştri care îi au ca subalterni pe respectivii funcţionari, să vedem ce poziţie au şi ce măsuri iau. Prea se cred unii mici Dumnezei pentru care cetăţeanul reprezintă ceva nesemnificativ.
    Şi toate aceste se petrec în condiţiile în care în instituţiile de stat există tone de probleme pentru a căror rezolvare nu face nimeni nimic şi nimeni nu este tras la răspundere. Aveţi aici o (scurtă) listă a lor (care este departe de a fi epuizată):

https://romanianstampnews.blogspot.com/2019/05/cultura-fuga-de-raspundere-este-sport.html

    Vă mai atrag atenţia asupra unui lucru, care demonstrează premeditarea în ceea ce priveşte intenţia de eludare a legislaţiei europene: urmăriţi bibliografia concursurilor pentru diverse posturi din MCIN şi din instituţiile sunordonate şi veţi vedea că regulamentele europene lipsesc cu desăvârşire sau sunt amintite la modul general, şi nu explicit.

    Mai nou, există un colectiv de experţi angajaţi pe perioadă determinată care lucrează (în cadrul unui proiect finanţat cu fonduri europene) la realizarea Codului patrimoniului. Aştept cu mare interes momentul dezbaterii publice, fără să îmi fac speranţe că nu ar putea exista destule bazaconii în acest cod. În perioada următoare voi scrie şi pe marginea acestui subiect.

Bomboana de pe colivă

    Am început să scriu articolul de faţă la începutul săptămânii trecute, pe baza unor fişe realizate în urma consultării cu mai mulţi colegi. Tot discutând cu ei, a apărut o informaţie pe surse: recent, o mare firmă dintr-o ţară vest-europeană a avut intenţia deschiderii unei sucursale în România, cu intenţia de a-şi valorifica stocurile de timbre pe piaţa românească (adică să aducă timbre în România, nu să le exporte).

    Ceea ce au constatat directorii firmei înainte de a demara procedurile de înregistrare a sucursalei i-a determinat să-şi ia adio de la propriul plan de afaceri, deoarece în fapt nu au putut îndeplini condiţiile necesare autorizării. Astfel:
    - nu a putut identifica un expert autorizat de MC pe care să îl poată angaja, conform Normelor privind comercializarea bunurilor culturale, deoarece nu pregăteşte nimeni o astfel de specialitate;
    - au constatat cu stupoare că ar trebui să dipună de un atelier de conservare/restaurare; aşa ceva nu este nicăieri în UE necesar sau cerut, deoarece timbrele nu se restaurează (intervenţiile asupra lor sunt asimilate în toată lumea cu operaţiunile de falsificare); în plus, nu există pe piaţa muncii specialişti pregătiţi pentru restaurarea timbrelor pentru că nu pregăteşte nimeni această specialitate în România.

    Cu alte cuvinte, comerciantului i se solicită îndeplinirea unor condiţii de autorizare imposibile de realizat, situaţie care nu se mai întâlneşte nicăieri în lume!
    Comerciantul a declarat, potrivit surselor, că are de gând să se adreseze CJUE, deoarece în România există cerinţe de autorizare care nu se regăsesc în legislaţia europeană şi care crează condiţii diferite faţă de cele existente în celelalte state membre ale UE, încălcându-se una din prevederile art. 36 din Tratatul de funcţionare a UE:
    "(...) interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre."

    Ştiţi ce mai lipsea României acum? Un infringement pe Cultură!

Ministerul Culturii: dezbatere publică a proiectului de hotărâre de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice privind regimul circulaţiei bunurilor culturale mobile

Ca să vedeţi ce chestie: proiectul actului normativ a fost postat pe site-ul ministerului exact când societatea "fierbe" din cauza modificărilor făcute de Parlament la legile justiţiei şi exact la două zile după decesul MS Regelui Mihai I. Poate doar-doar vor fi mai puţine persoane care să vadă despre ce este vorba şi care să înainteze ministerului opinii şi propuneri.

Să trecem însă peste asta şi să revenim la miezul problemei.

În vara acestui an (cu întârziere şi sub ameninţarea intrării României în infringement) s-a procedat la implementarea în legislaţia naţională a Directivei 2014/60/UE privind restituirea obiectelor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru. Pentru cei interesaţi, Directiva se poate descărca de la această adresă:

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32014L0060&from=RO

Implementarea Directivei în legislaţia românească s-a făcut prin adoptarea de către Parlament a Legii nr. 123/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național. Această lege poate fi  parcursă la următorul link:

https://lege5.ro/Gratuit/ge3denjzg43a/legea-nr-123-2017-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-182-2000-privind-protejarea-patrimoniului-cultural-national-mobil

Această lege prevede ca în termen de 90 de zile de la intrarea ei în vigoare să se elaboreze normele despre care este vorba în consultarea publică (cele 90 de zile au cam trecut de mult, impresia publică este că responsabilii din MCID nu sunt preocupaţi de termenele stabilite în legislaţie).

Am mai abordat problema modului în care a stabilit Legea nr. 182/2000 că se face clasarea, comercializarea şi circulaţia bunurilor culturale mobile. Pentru cei care au uitat, găsiţi mai jos linkurile articolelor (citiţi şi comentariile, ca să vedeţi cum îşi bat joc de cetăţeni nişte funcţionari plătiţi din bani publici):

1) https://romanianstampnews.blogspot.ro/2016/02/cum-reusit-statul-roman-sa-devina-co.html

2) https://romanianstampnews.blogspot.ro/search?q=cum+a+reu%C5%9Fit+statul

3) https://romanianstampnews.blogspot.ro/2016/02/cum-reusit-statul-roman-sa-devina-co_16.html

Ce a fost prezentat în vederea dezbaterii publice? Proiectul hotărârii de Guvern se poate consulta pe pagina Ministerului Culturii, la următorul link:

http://www.cultura.ro/proiect-de-hotarare-4

Ca să nu ne trezim cu surprize mai târziu, am transformat documentele în PDF-uri şi le-am urcat pe un server unde le poate consulta oricine, oricând doreşte (click pe denumirea documentului):

- proiectul hotărârii de Guvern;
- anexa proiectului de HG;
- nota de fundamentare.

După parcurgerea celor trei documente (la care nu aveam niciun fel de aşteptări "de bine") am constatat că în continuare cei care se află la butoanele culturii (vorba vine) doresc neapărat să transforme România nu într-o insulă de cultură, ci într-una de prostie, având de gând să impună reglementări unice în lume (remarca se referă în exclusivitate la timbre şi la filatelie).

Concluziile la care am ajuns (şi pe care le.am transmis şi în rezumat prin mail către Ministerul Culturii) sunt următoarele:

1. Proiectul hotărârii de Guvern şi Normele trebuie retrase şi refăcute, întrucât nu s-a respectat parcursul normal de elaborare (potrivit Legii nr. 24/2000) şi conţin prevederi care sunt inaplicabile din punct de vedere tehnic.

Din nota de fundamentare am constatat că sunt elemente ignorate (cu bună ştiinţă?) de autori:
- implementarea normelor (potrivit secţiunii a 4-a) nu ar avea niciun impact financiar, ceea ce este fals (prezint argumente mai jos);
- la secţiunea a 6-a a notei de fundamentare se arată că "Proiectul de act normativ nu se referă la acest subiect" în dreptul punctului "Informaţii privind procesul de consultare cu organizaţii neguvernamentale, institute de cercetare şi alte organisme implicate"; strict referitor la timbre şi filatelie, la niciun nivel central sau local, în instituţiile de cultură nu există niciun specialist, dar autorii proiectului nu au nevoie de aşa ceva, pentru că le ştiu pe toate de acasă (sic!);
- potrivit notei, nu rezultă că s-ar fi făcut vreun studiu de impact pentru a se identifica eventualele probleme ce pot apărea după implementarea proiectului.
Ca urmare, sunt necesare alte două măsuri:

2. Luarea măsurilor pentru organizarea şi desfăşurarea discuţiilor publice ale autorităţilor cu asociaţiile şi federaţiile specialiştilor şi colecţionarilor de artă plastică, filatelie şi numismatică.

3. Realizarea în cel mai scurt timp a studiului de impact care ar rezulta din aplicarea normelor, cu punerea accentului pe cheltuielile făcute din bani publici, precum şi pe sarcinile administrative ce revin administraţiei publice centrale şi locale, firmelor şi persoanelor fizice.

Revenind la impactul financiar care ar rezulta din adoptarea şi aplicarea normelor, consider că este necesar să atrag foarte serios atenţia asupra unui element pur şi simplu trecut cu vederea de autorii proiectului: statutul şi cantitatea obiectelor aşa-zise "produse în serie".

Numai pentru timbrele româneşti, cantităţile existente la colecţionarii particulari sunt apreciate la circa 200.000.000 milioane de exemplare. Normele şi Legea nr. 182/2000 se referă la modul general la "timbre" şi "filatelie". Numai că aici intră şi timbrele poştale străine, precum şi timbrele fiscale româneşti şi străine. Ele însumează alte circa 300.000.000 exemplare, cu alte cuvinte ar putea exista în ţară peste jumătate de miliard de timbre!!!

Spre comparaţie, totalul bunurilor culturale deţinute de toate muzeele din România nu ar trece (după estimări ale persoanelor din zona culturii) de circa 20 de milioane de obiecte.

Nu cumva prevederile din proiectul normelor implică cheltuieli foarte mari şi un volum de muncă fantastic? Cine plăteşte atâta muncă şi din ce fonduri? Başca munca şi obligaţiile impuse DJC-urilor: încercaţi să vă imaginaţi că într-un judeţ ar putea fi în jur de zece cazuri pe lună, pentru care trebuie să primească ditamai ceasloavele cu fotografii ale timbrelor în cauză; după vreo doi-trei ani direcţia judeţeană va fi obligată să se descurce cu depozitarea dosarelor, başca evidenţa şi munca izvorâtă din obligaţiile de raportare.

În opinia mea, de aici rezultă încă o observaţie:

4. Stabilirea statutului obiectelor care au fost produse în serie şi modificarea în consecinţă a legislaţiei privind bunurile culturale mobile.

Este un lucru pe care nu vor să-l priceapă funcţionarii de la Cultură (şi nu numai): nu vechimea este caracteristica din care rezultă raritatea timbrelor şi a pieselor filatelice, ci tirajul în care acestea au fost puse în circulaţie. Există timbre uzuale care au avut un tiraj de zeci de milioane de exemplare, multe dintre ele cu o vechime mai mare de 50 de ani. Este pur şi simplu o utopie şi o prostie să faci protecţie la milioane de timbre identice, deoarece nu aduci niciun aport nici culturii, nici societăţii, şi mai angajezi fără rost şi cheltuieli din bani publici. Caracterul ilogic al măsurii de protecţie mai rezultă şi din altă situaţie.

Colecţia naţională de timbre conţine deja absolut toate timbrele româneşti (cu excepţia mărcior de 81 şi 108 parale din prima emisiune a Moldovei, care se pot achiziţiona de pe piaţa liberă cu mai puţin de 20.000 de euro/dolari). Care este rostul să faci protecţie milioane de timbre identice atunci când le ai deja într-o colecţie a statului?

În 2016 s-au pus în discuţie publică tezele premergătoare ale Codului Patrimoniului. Eu am formulat o întrebare în sensul numărului de colecţii de timbre (seturi de timbre identice, desigur) care s-ar intenţiona să se realizeze şi ce se urmăreşte de fapt prin acest cod. Mi s-a răspuns la mişto de către cineva că rezultatul urmărit este "Aceleaşi care operează la nivel de principii = transmiterea autentică şi nealterată a resursei culturale către generaţiile următoare". (Vedeţi documentul de la această adresă, la pagina 50).

Dintre toţi deştepţii culturii nu vrea nimeni să explice cum se poate transmite mai autentic şi mai nealterat resursa culturală cu 10 în loc de 5 exemplare identice, sau cu 100 în loc de 10 sau cu 500.000 de exemplare identice. Ulterior mi-am dat seama că cel care mi-a răspuns la mişto nici măcar n-are habar despre ce am întrebat onorata comisie (dar nu cred că ar avea o scuză pentru asta, pentru că este plătit să cunoască şi să ştie, nu ca să doarmă pe banii statului).

În România există un grup de indivizi care vor neapărat să reinventeze roata, focul şi coada la greblă. Să mă explic: protecţia bunurilor culturale se face peste tot în lume, dar pentru timbre există o particularitate (izvorâtă exact din caracterul de obiecte produse în serie, precum şi din inutilitatea angajării de cheltuieli din bani publici pentru obiecte cu caracteristici identice). De aceea protecţia bunurilor de importanţă filatelică se face prin colecţiile şi muzeele naţionale organizate (în ţările mai dezvoltate) încă de la începutul secolului al XX-lea. Timbrele şi colecţiile aflate în afara acestor colecţii pulbice şi muzee nu beneficiază de niciun regim de protecţie, ele putând circula liber atât în interiorul graniţelor naţionale, cât şi în oricare alte ţări.

Această situaţie este izvorâtă dinpunere în aplicare în cadrul politicilor publice a unui principiu de bază: caracterului limitat al resurselor, respectiv al bugetelor publice. Tocmai de aceea în aproape toate ţările lumii, în cadrul măsurilor de protejare a bunurilor culturale mobile acestea beneficiază de două criterii principale de evaluare:
- principiul vechimii obiectului (aşa cum este şi în România), dar şi
- principiul pragului valoric (exprimat în bani).
Mai pe scurt, pentru un obiect, să zicem, vechi de 80 de ani nu se ia în calcul numai vechimea, ci şi pragul valoric; dacă valoarea exprimată în bani a obiectului se încadrează sub pragul valoric stabilit în legislaţia naţională, atunci acesta nu beneficiază de nicio măsură de protecţie, deoarece s-ar genera cheltuieli inutile.

Acesta este şi cazul Regulamentului (CE) nr. 116/2009 privind exportul bunurilor culturale al Consiliului privind exportul bunurilor culturale. Cine doreşte să-l parcurgă, îl găseşte la acest link.

Vă invit să vedeţi cam ce prevede el referitor la pragurile valorice (click pe imagini pentru mărire):

Dacă parcurgeţi anexa, în afara pragurilor valorice s-ar putea să observaţi şi că timbrele nu apar pe nicăieri! De ce? Din motivul pe care l-am arătat mai sus: există colecţii naţionale pe care oficalităţile nu le "multiplică" deoarece ar genera consum de resurse şi costuri nejustificate. De aici rezultă următoarea observaţie.

5. Introducerea în normele privind circulaţia bunurilor culturale a pragurilor valorice în conformitate cu cele din Regulamentul (CE) nr. 116/2009.

De ce nu există astfel de praguri valorice şi în legislaţia românească? Oficial se invocă dreptul fiecărui stat membru de a aplica măsuri mai restrictive faţă de cele prevăzute de Regulamentul nr. 116/2009. Neoficial sunt mai multe cauze, printre care precaritatea pregătirii profesionale în domeniul evaluării bunurilor, lipsa cunoştinţelor de bază privind preţurile practicate pe piaţa liberă, cât şi fuga teribilă de răspundere a gestionarilor/custozilor (sau cum le-or mai spune) de a-şi valoriza obiectele pe care le au în primire. Se mai invocă şi faptul că bunurile aflate în muzee/depozite nu sunt destinate circulaţiei publice.

Totuşi, obiecte culturale mobile se găsesc nu numai în proprietatea instituţiilor de stat, ci şi în cea a persoanelor fizice, iar acest principiu al inexistenţei circulaţiei bunurilor mobile din patrimoniul persoanelor fizice nu mai este logică şi devine inaplicabilă.

Din absenţa unor criterii clare şi precise de încadrare a obiectelor culturale mobile a rezultat un set de probleme pe care de multe ori nici salariaţii din Cultură nu sunt capabili să le rezolve, ori care generează luarea de către autorităţi a unorunor măsuri arbitrare, care nu au la bază niciun fel de cuantificare. În loc de a încerca rezolvarea acestor probleme, salariaţii din instituţiile de stat au "moşit" ideea că pentru orice gunoi produs în serie este permisă restrângerea dreptului de proprietate al persoanelor fizice, fără a se mai ţine cont de condiţionarea explicită din Constituţia României, art. 53. De aici rezultă următoarea observaţie:

6. Luarea urgentă a măsurilor necesare pentru modificarea legislaţiei referitoare la patrimoniul cultural, în vederea punerii de acord a acesteia cu Constituţia României.

Funcţionarii din domeniul culturii o tot ţin pe-a lor, una şi bună: sunt necesare măsuri de protecţie. Nu ştiu însă cine nu le dă voie organelor abilitate să-şi facă treaba respectându-se prevederile Constituţiei.

Problema care rezultă din observaţia cu numărul 5 de mai sus este necesitatea modificării în cascadă a legislaţiei specifice. Luându-le pe rând ajung la următoarea observaţie:

7. Refacerea normelor privind clasarea bunurilor culturale mobile, ţinându-se cont de pragurile valorice din Regulamentul (CE) nr. 115/2009.

În observaţia cu numărul 1 de mai sus am afirmat că normele conţin prevederi inaplicabile din punct de vedere tehnic. Afirmaţia se bazează pe obligaţia de la art. 3, alin (4) din proiectul Normelor.
Întrebare: cum reuşesc doi (DOI!!!) experţi atestaţi de către MC pentru filatelie să acopere toate necesităţile de clasare la nivel naţional? Situaţia a mai fost adusă la cunoştinţa oficalilor din MC, dar aceştia au ales să nu facă nimic!

Mă simt obligat să atrag atenţia opiniei publice şi tuturor autorităţilor abilitate că această situaţie reprezintă o bătaie de joc (în cel mai grosolan mod cu putinţă) la adresa cetăţeanului deţinător de timbre şi piese filatelice. Din această cauză formulez următoarea observaţie:

8. Luarea măsurilor de pregătire a experţilor pe principiul acoperirii teritoriale. Până la realizarea acestui obiectiv sunt necesare soluţii legislative alternative care să permită cetăţenilor respectarea prevederilor în vigoare. Concomitent solicit identificarea salariaţilor din MC şi din instituţiile subordonate care se fac vinovaţi de inexistenţa formelor specifice de pregătire profesională şi de neatestarea experţilor din domeniul filatelic şi luarea împotriva acestora a măsurilor de sancţionare legale (disciplinare, contravenţionale sau penale, după caz), precum şi comunicarea opiniei publice a măsurilor luate.

Pentru ştiinţa cititorilor neavizaţi, indolenţa şi indiferenţa autorităţilor durează de (numai) 17 ani, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 182/2000. Cred că cetăţenii sunt îndreptăţiţi să se întrebe dacă nu au de-a face cu neglijenţă gravă în serviciu, ori chiar cu îndeplinirea cu rea credinţă a atribuţiilor de către salariaţii din Direcţia patrimoniu mobil din MC, de cei din Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor şi de cei din Institutul de formare culturală.

Problema experţilor nu se opreşte aici. Deşi sunt numeroase semnale că actualul sistem de acreditare pune experţii în conflict cu statutul de funcţionar public, că legislaţia nu prevede obligaţii şi drepturi pentru experţi, că aceştia nu au stabilite niciun fel de răspunderi, responsabilii din MC au decis să adopte şi să menţină actuala formă de numire/acreditare pe cale administrativă (ocolindu-se forma concursului). În acest fel, experţii atestaţi se află "la mâna" celor care i-au numit, neexistând o independenţă reală a procesului de elaborare a rapoartelor de expertiză, valoarea lor juridică devenind discutabilă.

Vă dau şi un exemplu. Pentru cine nu ştie, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-a aflat un dosar având ca obiect săvârșirea infracțiunii de conflict de interese în formă continuată, expertul învinuit fiind pedepsit în şedinţa publică din 4 aprilie 2017 (după respingerea apelului) la 1 an și 3 luni închisoare în baza art. 301 al.1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod penal (activitatea inculpatului s-a concretizat în expertizarea unor tablouri). Dacă ar fi existat o legislaţie adecvată, conflictul de interese nu s-ar fi săvârşit.

Aşa cum am menţionat mai sus, există obiecte de resortul patrimoniului mobil atât în posesia instituţiilor de stat, cât şi în cea a persoanelor fizice. Experţii din cadrul muzeelor refuză efectuarea expertizelor pentru obiectele aparţinând persoanelor fizice (există semnalări suficiente). La această situaţie au contribuit din plin normele de acreditare a experţilor, care prevăd condiţii de şcolarizare şi trepte profesionale ce nu pot fi îndeplinite de exemplu de către potenţialii experţi filatelici pentru simplul motiv că nu există niciun fel de formă de şcolarizare/pregătire profesională atestată şi autorizată pentru această specialitate. 

Ce au vrut de fapt să facă responsabilii de la Cultură? Să dirijeze efectuarea rapoartelor de expertiză numai către salariaţii din propriul sistem, transformând sistemul de acreditare a experţilor într-o sinecură pentru funcţionarii publici.

Mai este o problemă care priveşte sistemul de acreditare a experţilor. În orice ţară europeană aceştia îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi concurenţial, fără niciun fel de subordonare faţă de vreo autoritate publică, supunându-se obligaţiilor din coduri deontologice specifice şi beneficiind de drepturi potrivit aceloraşi coduri. Cu ani în urmă mi-am exprimat opinia referitoare la experţi, arătând că acest titlu se câştigă, nu se acordă! (puteţi citi articolul aici). Îmi menţin opţiunea de acum şase ani, personal nu sunt interesat de obţinerea titlului de expert.

Experţii ar trebui să fie liber profesionişti şi să îşi desfăşoare activitatea în sistem concurenţial (pentru că obiectele de patrimoniu mobil nu se află numai în proprietatea statului), în concordanţă cu normele adoptate de organizaţiile profesionale. Sistemul actual reprezintă o încălcare a prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996, deoarece instituie un monopol nemeritat al salariaţilor din sistemul public în defavoarea specialiştilor din afara sistemului bugetar. Consider de aceea că este necesară şi implicarea Consiliului Concurenţei.

Din toată povestea aceasta rezultă următoarea observaţie:

9. Este necesară înlocuirea actualelor norme privind acreditarea experţilor cu norme care să permită asocierea liberă a experţilor în organizaţii profesionale nesubordonate niciunei autorităţi publice. Organizaţiile vor decide singure asupra codului deontologic şi regulamentului de funcţionare, adoptând norme de expertizare proprii şi stabilind cooptarea specialiştilor pe bază de concurs.

Până la urmă asocierea este liberă, conform Constituţiei.

Problemele existente în sectorul cultural sunt multe, dar oficialii încearcă să bage toată mizeria sub preş. Am să vă prezint câteva citate din articole publicate pe portalul Universul juridic de către un fost director din Ministerul Culturii.

"Îngrădirea inutilă, fără finalitate practică, a circuitului civil al bunurilor culturale și a dreptului de proprietate asupra acestor bunuri, atâta timp cât nu există programe publice sau private de punere în valoare în mod educativ, cultural și social, nu servește protejării patrimoniului cultural național nici prin conștientizarea de către societate a valorii economice a acestuia, nici prin promovarea valorilor naționale peste hotare".

"Stabilirea unui statut al experților în domeniul patrimoniului cultural, care să prevadă remunerarea unitară, precum și drepturile și obligațiile acestora, alături de măsuri de profesionalizare a activităților de expertizare, respectiv de atestarea experților în urma promovării unui concurs național periodic care să certifice cunoștințe procedurale și legislative, în completarea celor de specialitate, membrii Comisiilor Naționale urmând a fi numiți în urma promovării unui concurs similar sau recrutați din corpul experților deja atestați."

Cele două fraze fac parte dintr-un articol publicat pe 26 august 2016.

Probleme ar fi ele mult mai multe, dar nu doresc să-mi pierd timpul în lipsa (deocamdată) unui dialog decent cu reprezentanţii instituţiilor de cultură.

Vă propun şi parcurgerea următoarelor articole pe care le-am publicat pe blog în cursul anului 2016:

https://romanianstampnews.blogspot.ro/2016/03/colectionarii-particulari-propun.html

https://romanianstampnews.blogspot.ro/2016/12/iresponsabilii-sunt-pe-cale-sa-distruga.html

În urmă cu numai câteva zile Ionică Pârvu, Managing Director al Sinaptica, a publicat pe unul dintre blogurile sale un articol extrem de interesant şi extrem de tranşant totodată, referitor la managerii din domeniul Culturii. Citiţi-l ca să nu vă pară rău:

http://io68.blogspot.ro/2017/12/manageri-salarii-si-alte-fineturi.html

Chiar mă întrebam în urmă cu vreo două săptămâni de ce nu există nicio instituţie de cultură (mă rog, din ce-am văzut pe net) care să posede o certificare ISO a managementului.

Lucian Romaşcanu: "În 26 de luni vom fi în măsură să dăm României un Cod al patrimoniului"

Astăzi, Lucian Romaşcanu, ministrul Culturii şi identităţii naţionale a susţinut o conferinţă de presă în care a prezentat realizările înregistrate în primele 100 de zile de la numirea în funcţie.

O înregistrare a conferinţei de presă a fost pusă la dispoziţia publicului de către Televiziunea română.

Referirea la Codul patrimoniului a fost făcută începând cu minutul 9:30:

"Codul patrimoniului: am depus pentru finanţare pe Programul Operaţional Competitivitate Administrativă documentaţia pentru a fi finanţaţi pentru elaborarea acestui cod. Nu ştiu dacă am primit încă..., n-am primit încă răspunsul, dar dacă vom obţine aceşti bani - care sunt circa 3 milioane de euro - în 26 de luni vom fi în măsură să dăm României un Cod al patrimoniului, aşa cum ne dorim şi în linie cu cerinţele secolului în care trăim".

Nu comentez în niciun fel dorinţa de a avea o legislaţie modernă (de fapt toţi ne dorim acest lucru). O problemă este cea a costurilor elaborării Codului. Cele 3 milioane de euro ar echivala cu un salariu lunar de 5.000 de euro pentru 50 de persoane pe timp de un an (ori cu un salariu lunar de 2.000 de euro pentru 125 de persoane, tot pe timp de un an). O altă problemă este modul în care se va înţelege să se elimine din viitoarea legislaţie aberaţiile existente în prezent, a prevederilor cu un caracter vădit anticonstituţional, precum şi a lipsei totale de răspundere a angajaţilor din instituţiile de cultură pentru absenţa cvasitotală a infrastructurii pe orizontală şi pe verticală pentru anumite categorii de bunuri considerate a intra sub incidenţa patrimoniului cultural (cum este zona timbrelor şi a filateliei). Nu de alta, dar potrivit mai multor surse, în România anumite instituţii ar fi dat startul campionatului naţional de pus batista pe ţambal.