LA CENTENAR. Timbrele anului 1918

Anul 1918 a găsit România într-o situaţie cât se poate de nefericită. Din teritoriul Regatului, mai rămăsese Moldova, unde instituţiile statului se refugiaseră din calea ocupanţilor.

Poşta se retrăsese şi ea şi nu a reuşit decât în mică măsură să salveze valorile aflate la oficiile din zona ocupată de inamic. Cu toate acestea, ea a reuşit să funcţioneze fără întrerupere, chiar dacă a făcut-o numai într-un teritoriu mult mai mic decât cel al fruntariilor ţării din 1916.
În ciuda condiţiilor potrivnice, poşta a continuat să pună în circulaţie timbrele necesare francării corespondenţelor.

O parte a stocurilor de timbre aflate în circulaţie în 1916 rămăseseră în zona ocupată. Pentru a nu suferi pagube, poşta a decis în 1918 invalidarea timbrelor vechi, folosind stocurile salvate pe timpul refugierii în Moldova la realizarea unor emisiuni noi, provizorii, supratipărindu-le.

Prima marcă supratipărită a fost cea de 1 ban Carol I Tipografiat 1909, căreia i s-a dat o valoare nominală nouă, corespunzătoare tarifului unei scrisori simple externe, respectiv a taxei de recomandare pentru o trimitere internă. Această marcă nu a avut o circulaţie poştală însemnată, fiind înlocuită de marca de 25 bani albastru din emisiunea aşa-zisă Moldova (ilustrată mai jos).

 

 Pentru utilizare la francarea cărţilor poştale simple şi a celor ilustrate, mărci din aceeaşi emisiune din 1909-1914 au fost supratipărite cu o monogramă "1918" realizată dintr-o funie răsucită. Ceea ce este interesant şi merită a fi subliniat este că la supratipărire nu au fost utilizate numai coli din vechea emisiune. Pentru valoarea de 10 bani s-a confecţionat o planşă nouă, în condiţii care încă nu sunt clarificate până astăzi.

Pentru francarea celorlalte categorii de corespondenţe, au fost confecţionate valori noi utilizându-se clişee vechi, în culori schimbate însă. Cele opt valori au fost denumite generic "emisiunea Moldova". Ele nu au fost puse în circulaţie concomitent, ci în tranşe: mărcile cu modelele Tipografiat şi Spic de grâu în 1918, iar cele două mărci model Gravat în 1919. Şi la această emisiune încă nu sunt clarificate condiţiile în care au fost confecţionate planşele şi în care au fost imprimate. Se ştie însă că cele două valori model Gravate au fost imprimate în Bucureşti, la Fabrica de Timbre, în 1919, după revenirea administraţiei în Capitala ţării.

Pentru valorile nominale mici s-au supratipărit mărcile de 1, 5 şi 10 bani din emisiunea Tipografiate 1909-1914 cu o monogramă FF-PTT situată într-un cerc. Deşi nu sunt astfel prezentate în cataloage, acestea reprezintă valorile mici ale emisiunii aşa-zise Moldova.

La supratipărire s-au utilizat trei categorii diferite de suporturi:

- coli din tiajele iniţiale ale emisiunii Tipografiate 1909 (toate valorile);

- coli imprimate pe hârtie gri cu ajutorul planşelor vechi (1 şi 5 bani);

- coli imprimate cu planşe noi, pe hârtie gri (10 bani).

 Valorile emisiunii Moldova au fost ulterior primele mărci ale Regatului României care au circulat în teritoriile alipite la Marea Unire (Transilvania, Banat, şi Bucovina).

Tot din colile rămase ale emisiunii Tipografiate 1909 au fost supratipărite valorile de 5 şi 10 bani cu "TAXA DE PLATĂ", mărci utilizate la taxarea corespondenţelor  nefrancate sau francate insuficient.

Mărcile precedente au fost la scurt timp înlocuite de o emisiune definitivă, realizată cu vechile planşe din 1911 ale mărcilor Taxa de plată, imprimate însă în negru, pe hârtie albăstrui-verzuie cu pseudofiligran PR monogram.

Legea din 1915 referitoare la obligativitatea francării corespondenţelor cu timbre de ajutor rămăsese în vigoare, iar pentru confecţionarea unot timbre de ajutor noi s-au utilizat valorile de 5 şi 10 bani din emisiunea de timbre de ajutor din 1916, prin supratipărire cu monograma "1918" utilizată şi la mărcile uzuale pentru francare.

Cu aceeaşi ocazia au fost supratipărite şi două vechi timbre de ajutor din 1915, care însă nu au fost puse în circulaţie.

Timbrele de ajutor provizorii cu supratipar au fost înlocuite de timbrele unei emisiuni definitive, confecţionate cu planşele vechii emisiuni din 1916, imprimate însă în culori schimbate.

Pentru taxarea corespondenţelor nefrancate cu timbrele de ajutor obligatorii,s-au realizat două valori noi prin supratipărirea cu "TAXA DE PLATĂ" a valorilor de 5 şi 10 bani din emisiunea de timbre de ajutor din 1916.

Cele două timbre precedente au fost înlocuite cu o emisiune definitivă, cu model nou, imprimată pe gârtie albăstrui-verzuie cu pseudofiligranul PR monogram (identic cu cel de la mărcile Taxa de plată).

Timbrele prezentate mai sus constituie o pagină umilă a istoriei noastre naţionale.

Toate aceste piese constituie un câmp de studiu nemaipomenit de frumos şi captivant atât pentru amatorii de filatelie tradiţională, cât şi pentru îndrăgostiţii istoriei poştale.

Despre arhive

Din timpuri străvechi arhivarea documentelor a constituit una dintre formele de păstrare şi de prezervare a informaţiei pentru preîntâmpinarea pierderii şi denaturării (ori rescrierii) istoricului unor evenimente. Nu mă apuc eu să fac filozofie pe marginea subiectului pentru că nu am pregătirea necesară, iar scopul articolului aste cu totul altul.

Pentru că există discuţii în unele instituţii (care desfăşoară o activitate de mare interes atât pentru istoria poştală, cât şi pentru istoria filateliei), discuţii referitoare la necesitatea păstrării unor documente conţinând anumite categorii de informaţie, afirm cu convingere că este necesară crearea unei arhive care să conţină mai mult decât contabilitatea (care oricum este reglementată printr-o lege organică dedicată). Din păcate practica demonstrează că legislaţia în vigoare referitoare la crearea şi păstrarea arhivelor nu este întotdeauna nici cunoscută, nici aplicată (mă refer la administraţia poştală şi la subunităţile sale desigur, deoarece nu se cunoaşte dacă o parte însemnată a arhivelor mai există şi dacă da, unde sunt ele păstrate).

Pentru cititorii care doresc să se informeze asupra acestui subiect recomand parcurgerea Legii nr. 16 din 2 aprilie 1996 (republicată) - legea Arhivelor Naţionale.

Titlul n-ar trebui să vă inducă în eroare, deoarece legea nu se referă numai la obligaţii care îi revin structurii specializate din cadrul MAI - Arhivele Naţionale, ci tututor creatorilor de arhivă, în fapt toate instituţiile, ONG-urile şi unităţile economice (de stat sau private, indiferent de forma de organizare), în măsura în care acestea sunt creatoare de documente care sunt susceptibile a face parte din Fondul Arhivistic Naţional al României. Legislaţia specifică poate fi consultată pe pagina dedicată a site-ului Arhivelor Naţionale.

La nivel naţional există organizat sistemul de arhive ale statului (pe plan central şi regional). Dar când vorbim de arhive, nu ne putem opri cu referirile numai la Arhivele Naţionale. Există numeroase alte arhive în ţară care sunt administrate şi păstrate de alte instituţii şi entităţi, există fondurile speciale ale bibliotecilor, există arhivele instituţiilor de cult etc., etc.

Încă dinainte de 1990 timbrele şi piesele filatelice au fost incluse (fără prea multe precizări şi nominalizări) în categoria obiectelor aparţinând patrimoniului cultural mobil, de aceea orice informaţie, sub orice formă fizică, referitoare la naşterea, imprimarea şi circulaţie timbrelor ar trebui considerată ca făcând parte din Fondul Arhivistic Naţional, indiferent de locul de păstrare/depozitare a acesteia.

Recent am avut o discuţie pe Facebook cu un prieten, confirmându-mi-se încă o dată că există lacune în legislaţie generate poate nu de reaua voinţă a specialiştilor, ci (pentru a nu ştiu câta oară) din cauza lipsei consultării celor care sunt direct implicaţi în cercetarea istorică şi studiul istoriei poştale. Legal nu există o asemenea obligaţie, dar odată ce timbrele şi piesele filatelice constituie obiecte nominalizate în legislaţia referitoare la patrimoniul cultural mobil, responsabilii ar fi trebuit, logic, să se gândească la acest lucru.

În ciuda acestei măsuri de protecţie acordată timbrelor prin legislaţie, legiuitorii au scăpat din vedere alte categorii de documente în afara timbrelor propriu-zise (care se păstrează în cadrul colecţiei naţionale, constituite conform prevederilor Convenţiei Uniunii Poştale Universale).

Am menţionat mai sus tipul documentelor de interes, care se referă la naşterea, imprimarea şi circulaţia timbrelor. În afara acestora însă constituie documente de interes şi cele care se referă la istoria poştală propriu-zisă: organizarea serviciilor poştale, încadrarea cu personal a acestora, organizarea şi executarea curselor poştale, legislaţia referitoare la poşta de scrisori, statistici şi dări de seamă privind funcţionarea serviciilor poştale, hărţi poştale, deschiderea, funcţionarea, aprovizionarea cu timbre, ştampile şi alte materiale, închiderea/desfiinţarea unităţilor poştale etc.

Toate aceste documente sunt deja grupate (din câte ştiu) în fonduri arhivistice realizate pe baza structurilor administrative din perioadele în cauză. Există însă o categorie de documente care se pot afla în orice dosare din orice fond din orice perioadă şi, din păcate, ea nu a prea fost luată în seamă de arhivişti cel mai probabil din cauza lipsei de cunoştinţe în domeniu: corespondenţele tranzitate prin poştă.

De ce prezintă corespondenţele (scrisori împăturite şi plicuri) importanţă şi semnificaţie istorică?
O scrisoare sau un plic (chiar atunci când sunt goale, fără conţinut) pot prezenta interes chiar dacă nu poartă timbre, deoarece ele sunt martore ale unui parcurs între cel puţin două unităţi poştale (eventual şi altele, de tranzit). Circulaţia corespondenţelor prin serviciul poştal este atestat de ştampilele poştale (de expediţie, de destinaţie şi eventual de tranzit), precum şi de diversele adnotări aplicate direct pe acestea de către funcţionarii poştelor (cel mai adesea adnotări privind tariful ori plata/taxa datorată, respectiv unele indicaţii de serviciu precum via de tranzit sau anumite ştampile de serviciu).

De ce sunt astfel de documente de interes potenţial? Aici este o problemă izvorâtă din neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de constituire a arhivelor de către Poştă. Neexistând centralizate aceste informaţii decât pentru o perioadă limitată - circa 1870-1872, informaţiile despre perioadele de funcţionare ale unităţilor poştale, tipurile de ştampile utilizate în anumite perioade şi caracteristicile amprentelor acestora, precum şi unele aspecte particulare privind modul de efectuare al serviciului abia se pot reconstitui pe baza corespondenţelor din epocă.

Din păcate suntem singura ţară europeană în care nu se dispune de un catalog şi un istoric complet al ştampilografiei şi sigilografiei poştale pentru perioada mai târzie de 1870. Dar chiar şi pentru perioada premergătoare acestui an există încă informaţii lipsă şi aspecte neclare privind perioadele de utilizare a unor ştampile şi sigilii.

Tot din păcate, o bună parte a scrisorilor şi plicurilor aflate în dosarele de arhivă au tot fost scoase din acestea cu ocazia selecţionării arhivelor. Din cauza volumului foarte mare de documente, marea lor majoritate nu au ajuns să fie consultate de cercetătorii istoriei poştale. Unele dintre ele au ajuns pe piaţa filatelică (nu mă pot pronunţa asupra caracterului legal). Există însă şi zvonuri că o parte a arhivelor (mai ales locale) au fost "pieptănate" de diverse persoane interesate de astfel de documente. Nu deţin informaţii concrete şi nu sunt în măsură să fac aprecieri, dar numărul relativ însemnat al corespondenţelor oficiale care circulă pe piaţa filatelică nu poate avea drept origine decât unele arhive.

A treia oară - din păcate, această categorie de documente nu a interesat pe nimeni, cu excepţia unui număr mic de cercetători filatelişti (care şi-au asumat munca). Astăzi sunt în situaţia de a arăta cu degetul două instituţii care ar fi trebuit să îşi manifeste interesul în cercetarea istoriei poştale, dar n-au făcut-o. Este vorba de instituţiile din structura Ministerului Culturii, respectiv de Academia Română.
Trebuie să arăt cu degetul şi spre responsabilii de la Arhivele Naţionale, despre care nu ştiu să fi solicitat vreodată ajutorul Federaţiei Filateliştilor în vederea identificării documentelor valoroase pentru istoria poştală naţională. Astăzi nu cred că poate cineva aprecia numărul documentelor poştale de interes care au fost pierdute pentru totdeauna.

P. S.
În rare ocazii, cu ocazia selecţionării arhivelor s-au descoperit şi scrisori care poartă mărci poştale vechi. Cu aceste ocazii s-au lansat în spaţiul public afirmaţii referitoare la importanţa istorică a descoperirilor în lipsa unei clasări propriu-zise a documentelor respective şi fără a se efectua vreo expertiză de către o persoană autorizată.
Despre acest subiect voi publica însă un articol separat.

Am o nelămurire

Există perioade din istoria poştală (nu neapărat românească) care au în continuare nevoie de atenţie din partea cercetătorilor.
Există o problemă care mă frământă de mai multă vreme, şi anume care sunt poştele străine militare sau de campanie care au funcţionat pe teritoriul Principatelor pe timpul Războiului Crimeii.
Ştiu, voi primi repede răspunsul: poşta militară austriacă. Ştampilele oficiilor austriece de campanie şi corespondenţele pe care le poartă sunt de mult timp cunoscute, apreciate, expuse la marile manifestări, catalogate şi preţuite după cum li se şi cuvine.
Şi poşta imperială rusă a deţinut oficii în unele localităţi din Principate (Bucureşti, Galaţi, Focşani - numai până în 1854 şi Iaşi; se bănuieşte că ar fi funcţionat oficii ruseşti şi la Bârlad şi Giurgiu, dar nu a fost descoperită nicio ştampilă până în prezent, din câte cunosc).

Acum vine nelămurirea pe care o am. Oficiile poştale (consulare) franceze au fost înfiinţate abia după terminarea operaţiunilor militare, în 1857. Cu toate acestea, au existat două puteri europene ale timpului care s-au numărat printre beligeranţii războiului şi care au avut trupe cu efective însemnate în zona Mării Negre şi a Dunării (Franţa şi Marea Britanie) sau care chiar au staţionat pe teritoriul Principatelor (Turcia). Acestora din urmă oare cine le-a asigurat comunicaţiile poştale?

Pe piaţa filatelică a apărut recent o piesă (urmează să fie vândută într-o licitaţie) pe care o văd pentru prima oară şi care m-au determinat să-mi pun întrebarea formulată mai sus.

Este un plic nu prea arătos, dar care se constituie într-o piesă-document. El a fost expediat în octombrie 1854 de la oficiul francez de campanie nr. A (ARMÉE D'ORIENT B-AU A), oficiu care era situat la acea dată (potrivit literaturii franceze) la Varna.
Şi de aici intervine partea frumoasă. Plicul l-a avut ca destinatar pe nimeni altul decât pe Omer Paşa, comandantul trupelor otomane, care se afla în Bucureşti (tot aici situându-se la acea dată şi comandamentul general al turcilor).
Pe verso se distinge, ca ştampilă de sosire cred eu, o altă ştampilă a unui oficiu militar francez: ARMÉE D'ORIENT B(ure)AU SED(entai)RE.

O scurtă recapitulare a ştampilelor utilizate de poşta franceză pe timpul Războiului Crimeii este făcută în tabelul de mai jos:

(sursa)

Cine a fost Omer Paşa?

Există literatură suficientă despre persoana militarului turc (care avea origine sârbă, fiind născut creştin ortodox). Puteţi citi aici despre el.
Ca paranteză, documentându-mă mai demult asupra personalităţii lui Omer Paşa am aflat că soţia lui era româncă, şi poetă pe de-asupra. Puteţi citi mai mult despre acest lucru în cronologia confruntării militare făcută de Emilia Corbu pe propriul blog (partea I-a, partea a II-a).

Nu mă pot abţine să nu citez:
"Ida (Saide), soţia mareşalului Omer Paşa, româncă, sora compozitorului craiovean Gheorghe Simonis, compune Marşul Silistrei; anterior compusese Marşul Olteniţei. Ambele sunt publicate în «The Illustrated London News» No.684/May 27, 1854 şi, respectiv, No.723/January 13, 1855."

Şi pentru că tocmai a fost pomenită Olteniţa, poate că n-ar trebui să trecem peste un eveniment: bătălia de la Olteniţa din 4 noiembrie 1853 între ruşi şi turci a fost prima confruntare armată a Războiului Crimeii, ea având loc pe teritoriul românesc.

(Sursa ultimelor două fotografii: Wikipedia).

Se cunosc relativ multe piese de corespondenţă provenite din acest conflict militar. Din păcate, la marea lor majoritate este greu de stabilit cu exactitate care a fost locul de expediere, deoarece lipseşte indicaţia locului de pe ştampile, informaţiile despre localizarea acestora la anumite date sunt limitate sau lipsesc (iar în cele mai multe situaţii nu s-au păstrat nici corespondenţele din plicuri). De aceea cred că nu au fost semnalate încă piese circulate pe teritoriul Principatelor (sau dacă totuşi s-au semnalat, mie îmi sunt necunoscute sursele; sau poate am trecut peste ele, neinteresându-mă atunci subiectul). De altfel nici nu cunosc vreun filatelist român care să fie interesat de acest subiect.

În orice caz, este foarte probabil să fi existat pe teritoriul Principatelor oficii poştale militare de campanie atât franceze (piesa ilustrată mai sus poate constitui o dovadă pentru aceasta), cât şi otomane. În ceea ce priveşte poşta turcă, este posibil să existe informaţii în literatura de specialitate, informaţii care să fi rămas însă necunoscute colecţionarilor români.

Cred însă că în cataloagele noastre (viitoare) ar trebui să păstrăm un loc şi pentru poştele militare străine din Principate pe timpul Războiului Crimeii (în plus faţă de cele austriece şi ruseşti).

Cartofilie: Vechiul local al Poştei

Tot pe un portal online am văzut ilustrata din imaginile de mai jos.

Conform informaţiilor tipărite pe spatele ilustratei, aceasta datează din 1926 şi a fost tipărită în sprijinul acţiunii de colectare de fonduri pentru construirea unui sanatoriu PTT, organizată de Casa de Credit, Economie şi Ajutor a Întregului Personal PTT.
Pe faţa ilustratei este înfăţişată imagine vechiului local al Poştei Centrale din Bucureşti, care a fost situată pe Strada Doamnei (în spatele actualului sediu al Băncii Naţionale, pe locul vechiului Palat al Bursei).
Fotografia sediului Poştei din ilustrată este identică cu cea publicată (la pag. 420) în cunoscuta Istorie a poştei, semnată de Constantin Minescu şi publicată în 1916 (click pentru mărire):

Pe timpul celui de-al doilea directorat al lui Mihail Suţu (28 noiembrie 1899 - 26 februarie 1891) s-a solicitat deschiderea creditului în valoare de 3 milioane de lei, care va fi ulterior folosit pentru ridicarea Palatului Poştelor (actualul Muzeu Naţional de Istorie) de pe Calea Victoriei, un monument arhitectonic simbol al Bucureştiului.

Poşta din Cernăuţi

De mai mulţi ani strâng imagini care reprezintă oficii poştale sau sedii ale poştei de pe întregul teritoriu actual al României, dar şi din regiunile care au făcut parte din România în perioada interbelică.
Cele mai multe imagini pe care am reuşit să le găsesc provin de pe cărţile poştale ilustrate (deşi acest subiect se pare că nu prea a fost pe placul editorilor de ilutrate, numărul lor fiind totuşi mic).
Astfel de imagini se pretează foarte bine pentru ilustrarea oricărei lucrări de istorie a poştelor.
Unul din exemplele la care mă refer este şi ilustrata de mai jos (click pe imagini pentru mărire), utilizată în 1933.

140 ani de la înfiinţarea Fabricii de Timbre

Deşi evenimentul a fost marcat acum aproape două luni, nu cred că este prea târziu pentru a-l menţiona, datorită celor două articole - interesante, zic eu - publicate de numărul 17/februarie 2011 al revistei Lumea tiparului.

În revistă puteţi găsi un interviu realizat cu directorul Fabricii de Timbre, Mihai Chebac, cât şi un articol referitor la istoria mărcii poştale româneşti.

Puteţi descărca revista în format PDF (23 MB) de aici. Lectură plăcută.

Câţi bani fac de fapt scrisorile noastre?

Tot lucrând la minunea aia de catalog de care am amintit de mai multe ori în articolele publicate până acum, m-am lovit de necesitatea unei corelaţii care să stea la baza acordării cotelor pieselor pe corespondenţă. Probabil că nu sunt singurul care îşi pune întrebarea: "care este preţul corect?"

Bineînţeles că preţul corect este preţul pieţei. Numai că simpla observaţie a preţurilor obţinute prin licitaţii nu ajută prea mult. Din mai multe motive: unele dintre ele nu sunt reale, sunt ori umflate, ori prea mici, sau nu există întotdeauna o concurenţă adecvată, sau preţurile de plecare sunt total nerealiste şi mulţi amatori se "pierd" pe drum chiar înainte de a începe licitaţia, sau alte şi alte motive. Chiar şi lipsa unei cotări actualizate şi, mai ales, coerente poate fi unul dintre motive (nu trebuie uitat că orice catalog are şi rolul de a educa piaţa, dacă este făcut în mod profesional).

Pentru perioada clasică, lucrurile sunt ceva mai "aşezate", dacă pot spune aşa. Există deja destulă bibliografie, iar în ultimii ani ştiu că se lucrează destul de riguros la realizarea unor inventare de piese cunoscute, aşa că simpla corelare a frecvenţei de apariţie a pieselor în colecţii şi prin licitaţii poate aduce un răspuns oarecum mai facil pentru un cunoscător. Problema mai delicată este după aceea...

Din observaţiile directe, luând în calcul o plajă de timp cuprinsă cam de pe la începutul perioadei postclasice, până târziu, la proclamarea republicii, am ajuns la concluzia că tipurile de corespondenţă "aranjate" pe o scară, de la cea mai comună la cea mai puţin comună, ar arăta astfel:
- cărţile poştale simple şi ilustrate;
- scrisorile francate;
- imprimatele;
- ziarele.

Bineînţeles că există numeroase "nuanţe" în abordarea fiecărei categorii de corespondenţă, pentru că există trimiteri interne şi externe, trimiteri simple şi recomandate, la cele interne pot fi loco sau în restul ţării ş.a.m.d. Deja, şi aici o importanţă deosebită o are frecvenţa de apariţie, numai că nu s-a ocupat nimeni de aşa ceva, toţi colecţionarii şi negustorii încearcă să vâneze ceea ce li se pare mai deosebit şi de multe ori sunt validate corespondenţe filatelice sau, pur şi simplu, făcături (cum se întâlnesc relativ frecvent pe la ocupaţii).

Totuşi, pentru realizarea unui algoritm de lucru cât de cât bazat pe ceva mai concret, am luat statisticile poştale disponibile în diverse surse (dările de seamă, Istoria poştelor a lui Minescu, Buletinele PTT mai târzii etc.) şi le-am introdus într-o foaie de calcul tabelar (Microsoft Excel). A fost ceva de muncă, dar acum cifrele pot fi manipulate în moduri diferite, utilizând funcţia de sortare şi filtrele puse la dispoziţie de program. Mai mult, mi-a dat prin cap să calculez unele rapoarte între categoriile generale de corespondenţă. Pentru perioada până la Primul Război Mondial, evoluţia acestor rapoarte este destul de interesantă:
- raportul dintre scrisorile simple interne şi externe variază cam între 2 şi 4;
- raportul dintre cărţile poştale interne şi externe (simpe şi ilustrate, însumate) variază cam între 2 şi 10;
- raportul dintre scrisorile francate şi cele oficiale (nefrancate) nu prea trece de 3, ceea ce mă duce automat la concluzia că ceea ce este oferit pe piaţă şi în licitaţii (mă refer la "oficialele" nefrancate) sunt destul de mult supraevaluate.

Mă rog, de aici urmează defalcarea pe perioade de circulaţie, pe tarife şi... tot aşa. Important este începutul până la urmă...

Ilustrată oferită cu 5, dar vândută cu 900 dolari!

Săptămâna trecută mi-a zbârnâit telefonul într-una, toată lumea întrebându-mă de ilustrata din imaginea de mai jos, mirată find de ascensiunea valorii bidurilor doritorilor mai rar văzută pe eBay.

Explicaţia "saltului" trebuie căutată în raritatea piesei - este prima dată când văd aşa ceva, nici măcar nu ştiam că există, cu toate că tematica mă interesa pentru a putea ilustra potenţialele articole de specialitate.

Textul supratipărit cu roşu pe faţa ilustratei face referire la "Biroul de expediţie Vama Poştei Bucureşti". Ce era această unitate poştală şi ce atribuţii avea? Voi încerca să fac o scurtă prezentare, deoarece din câte ştiu acest subiect nu a fost abordat de cercetătorii istoriei poştale româneşti.

Birourile de comisiune şi expediţie (cum au fost denumite iniţial) au fost înfiinţate de către Direcţia Generală a Poştelor şi Telegrafelor la 1 ianuarie 1900. Scopul lor era acela de a îndeplini toate operaţiunile de vămuire ale coletelor poştale sosite din străinătate, pentru şi în numele comercianţilor şi al publicului faţă de autorităţile vamale, de a transporta coletele vămuite la domiciliul destinatarilor şi de a credita pe destinatari până în momentul predării coletelor cu toate taxele poştale, taxele de ramburs, taxele vamale şi orice alte cheltuieli generate de aceste operaţiuni.

Instrucţiunile vremii clasificau operaţiunile asigurate de aceste birouri astfel:

1.  Operaţiuni de import;
2.  Operaţiuni de import cu drept de export;
3.  Operaţiuni de export;
4.  Operaţiuni de export cu drept de import;
5.  Operaţiuni de tranzit;
6.  Operaţiuni de asignări;
7.  Operaţiuni pentru formalităţi comunale;
8.  Contestaţii pentru operaţiunile arătate;
9.  Transportul şi remiterea coletelor vămuite la domiciliul destinatarilor.

Coletele poştale sosite din străinătate intrau în România pe la punctele de frontieră Burdujeni, Verciorova şi Predeal, aici fiind organizate birouri de comisiune şi expediţie pe lângă oficiile poştale externe de schimb Itzkani, Orsova şi Gara Predeal. Coletele erau primite pe baza unui borderou pentru fiecare staţie de destinaţie din ţară, împreună cu câte o factură pentru fiecare din staţiile de pe direcţia de cartare. Buletinele de expediţie ale coletelor erau predate birourilor de comisiune şi expediţie în vederea vămuirii.

Pentru coletele sosite din străinătate, care urmau să fie trimise spre vămuire la un birou vamal din interiorul ţării, se întocmea câte o declaraţie de asignaţie. Odată ajunse aici, ele se vămuiau şi li se întocmea câte un bilet de asignaţie, pe baza căruia biroul de comisiune şi expediţie îşi luau angajamentul faţă de birourile vamale că fiecare colet va ajunge la destinatar, urmând să prezinte birourilor vamale dovada predării.

Coletele vămuite erau expediate către destinatari prin oficiile poştale din raza acestora, însoţite de facturile externe şi de biletele vamale.

La vămuirea coletelor, birourile de comisiune şi expediţie întocmeau pentru fiecare destinatar în parte o declaraţie vamală de import, care trebuiau timbrate cu un timbru fiscal de 60 bani. Pentru fiecare colet transportat la domiciliul destinatarului, birourile percepeau o taxă de 25 bani.

Pentru coletele care urmau să fie expediate în străinătate (exportate), birourile de comisiune şi expediţie întocmeau declaraţii de export, care trebuiau timbrate cu timbrul fiscal de 60 bani.

Coletele sosite în localităţile unde existau birouri de comisiune şi expediţie erau trimise la domiciliul destinatarilor de către conductorii poştali, care percepeau taxa menţionată mai sus. Pentru coletele sosite în localităţi în care nu existau astfel de birouri, destinatarii trebuiau să se prezinte la oficiul poştal pentru ridicarea lor, plătind aceeaşi taxă în momentul ridicării. Destinatarii puteau opta şi ca personalul poştal să îi transporte coletul la domiciliul său.

Instrucţiunile vremii erau mult mai stufoase, dar cea mai mare parte a lor nu prezintă relevanţă pentru colecţionari. De aceea am făcut un extras destul de restrâns.

Nu am mai menţionat în sinteză de mai sus faptul că fiecare colet era însoţit de o foaie de expediţie (poştală). Cele care însoţeau coletele ce urmau a fi expediate în străinătate erau timbrate cu un timbru fiscal de 10 bani (ori aveau acest timbru preimprimat, în mod similar mărcii fixe de pe întregurile poştale).

Ultima clădire de Poştă rămasă de pe vremea lui Carol I, aproape de dispariţie

Clădirea, impunătoare pe vremuri, este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice ca edificiu de categoria B. Această încadrare nu îi ştirbeşte cu nimic din importanţă. Construită înainte de anul 1894, clădirea servea ca sediul poştei, fiind printre puţinele clădiri cu această destinaţie rămasă în România. În plus, imobilul, împreună cu restul ansamblului din care face parte, ilustrează proiectul edilitar, desfăşurat în fiecare oraş de provincie în timpul regelui Carol I.

Citeşte mai mult pe Historia.

Vasile Sava, un poştaş care şi-a iubit meseria

Mulţumită lui Dan-Bogdan Moldovan am aflat de un articol publicat pe Wikipedia, referitor la activitatea lui Vasile Sava (1868-1930), unul dintre promotorii modernizării serviciului poştal din România.
Articolul de pe Wikipedia conţine numeroase surse bibliografice deosebit de valoroase pentru cercetătorii istoriei poştale.

Iată câteva informaţii privind activitatea sa profesională.

A fost însărcinat în iunie 1900 cu conducerea Oficiului Poştal Calafat iar din mai 1904 cu conducerea Oficiului Poştal Ploieşti. Începând cu octombrie 1906 a condus ca oficiant superior serviciul telegrafo-poştal pe câmpul manevrelor regale. În aprilie 1911 preia conducerea Oficiului Poştal Craiova. În octombrie 1912 este însărcinat cu conducerea Diviziei Exploatare Telegrafice şi Poştale din Direcţia Poştelor din Bucureşti. În noiembrie 1912 este numit în Comisia pentru cercetarea proiectului de lege al exploatării poştale, telegrafice şi telefonice şi introducerea modificărilor necesare. Din noiembrie 1912 este însărcinat cu conducerea Diviziei Economatului din Direcţiunea Generală. În mai 1912 este numit membru în Comitetul tehnic; de asemenea în Comitetul de recepţie a furniturilor Direcţiei. Din septembrie 1913 este însărcinat cu conducerea Serviciului Curselor Poştale. Începând cu aprilie 1914 este numit membru în Consiliul de Administraţie al Casei de Credit, Ajutor şi de Economie a Corpului Telegrafo-Poştal, unde a funcţionat până în noiembrie 1915. Din noiembrie 1914 este însărcinat cu conducerea inspectoratului P.T.T. regiunea l din Craiova, iar din decembrie 1916 cu conducerea inspectoratului P.T.T. reg. IV cu reşedinţa Focşani.

După ocupaţia germană, din august 1917 este însărcinat cu organizarea şi conducerea serviciului P.T.T. în Cherson, în vederea funcţionării serviciului de legătură cu Ţara, până în Aprilie 1918.

Reîntors din evacuare din Rusia, a fost însărcinat în mai 1918 cu conducerea inspectoratului P.T.T. Reg. VI Iaşi. A reluat, după plecarea trupelor de ocupaţie, în noiembrie 1918, însărcinările inspectoratului Reg. l Craiova. În mai 1919 este numit din nou membru în Consiliul de Administraţie al Casei de Credit, Ajutor şi Economie P.T.T.

Din mai 1919 este însărcinat cu conducerea serviciului contabilităţii generale a Poştelor cu atribuţiuni de Inspector General. În ianuarie 1920 este numit Preşedinte al Comisiei pentru întocmirea legii şi regulamentului exploatării P.T.T. în vederea unificării serviciilor pentru întreaga ţară întregită. Se deleagă în Februarie 1920 în mod provizoriu şi cu conducerea serviciului construcţiilor şi întreţinerii liniilor telegrafice şi telefonice. Din aprilie 1920 conduce serviciului Administrativ cu atribuţiuni de Inspector General. De asemenea, din august 1920 este membru în Comisia pentru organizarea unui Serviciu Comercial în Administraţia Centrală cum şi pentru studiul cecurilor şi depozitelor de economie aparţinînd populaţiei din Bucovina şi aflată la Casa Poştală din Viena. In septembrie 1920 est numit membru în Comisia pentru studierea şi introducerea modificărilor ce sunt de adus în regulamentul serviciului P.T.T. în Campanie.

Din octombrie 1920 conduce serviciul de exploatare P.T.T. din Direcţiunea Generală. La data de 1 aprilie 1921 se pensionează din Corpul P.T.T după 35 ani de serviciu împliniţi.

Între 1900 şi 1906 a condus şi redactat „Jurnalul Telegrafic” care s-a transformat cu începere din 1 noiembrie 1907 pînă în 1916 în „Revista Telegrafică, Telefonică şi Poştală” (RTTP), Direcţia Generală a Poştelor acordîndu-i subvenţii anuale. După război a reeditat revista sub numele de „Revista Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor” la Bucureşti între 1926 şi 1930, pînă la decesul acestuia.