Indiferenţă de (aproape) 80 de ani!

Cred că mai corect ar fi fost "indolenţă"!

Vă mai aduceţi aminte de scandalul de acum vreo zece ani referitor la falsurile descoperite la Muzeul Filatelic Naţional, în urma căruia Curtea de Conturi a depus o plângere penală, constituindu-se un dosar la DNA. Cine nu-şi aduce aminte poate să (re)citească articolul pe care l-am publicat în 2012.

La acea dată uitasem complet de un articol dintr-o revistă filatelică mai veche, din 1938. Până să ajung la revista în cauză, poate că sunt necesare unele precizări privind componenţa tezaurului aparţinând Muzeului Filatelic Naţional.

Colecţiile păstrate acolo provin din patru surse principale, potrivit informaţiilor făcute publice:
     - o colecţie constituită de către Poşta Română (sub diversele denumiri şi forme de organizare pe care le-a avut de-a lungul timpului) pe baza schimbului internaţional de timbre organizat la nivelul Uniunii Poştale Universale (România fiind unul dintre membrii fondatori); în perioada interbelică, această colecţie era denumită şi "Albumul oficial al Direcţiunii PTT";
     - o colecţie cuprinzând coli originale şi clişee provenite din "tezaurul" constituit la Fabrica de Timbre;
     - mai multe exponate primite sub formă de donaţii de la colecţionari;
     - diferite cantităţi de timbre provenite din confiscări efectuate de diverse organe ale statului.

Recent, mulţumită unui grup inimos de colecţionari s-a efectuat digitizarea colecţiilor revistelor filatelice disponibile din perioada 1937-2015. Recitind câteva numere mai vechi am dat peste un articol publicat în 1938 de avocatul Ioan Bogdan, unul dintre marii filatelişti români ai perioadei interbelice. Probabil că l-am mai citit cu mulţi ani în urmă şi nu-l mai ţineam minte, dar recitindu-l acum, vă mărturisesc că mi s-a ridicat părul în cap! Click pe imagini pentru mărire.

Cu alte cuvinte, în 1938 se cunoştea de existenţa falsurilor din colecţia Poştei!!! Să nu spuneţi că ştiau colecţionarii, iar oficialii nu ştiau!

Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Nu există decât o singură explicaţie: angajaţi însărcinaţi cu gestionarea colecţiei (numiţi mai mult ca sigur pe orice alte criterii decât pe baza unor cunoştinţe de specialitate minime necesare ) au înregistrat în evidenţă nişte falsuri pe post de mărci originale. Mai târziu povestea "a răsuflat", dar şefii au bălmăjit-o, neluând niciun fel de măsură (acoperindu-se probabil unul pe altul, în purul stil românesc). A venit apoi războiul şi oamenii au avut alte griji pe cap. E posibil ca toată tărăşenia (acoperită chiar de către autorităţi) să fi fost uitată. Mai târziu gestionarii tezaurului n-au mai suflat o vorbă! Este vorba şi despre cei de la Poştă, şi cei de la Banca Naţională (unde s-a aflat acesta până în 1990).

Iată însă că vine şi momentul de după 2000 când tezaurul de timbre a trebuit să fie predat unui gestionar nou, fostul gestionar decedând (după cum rezultă din documentele oficiale). Pe timpul predării-primirii însă, noul gestionar (care avea cunoştinţe filatelice) a remarcat rapid existenţa falsurilor, aducând la cunoştinţa şefilor situaţia. S-a iscat scandalul şi s-a ajuns la treaba cu sesizarea Curţii de Conturi. Citiţi la linkul de la începutul prezentului articol.

După toată povestea asta, desigur că nu se putea întâmpla decât un singur lucru: toţi oficialii s-au dat urgent la o parte, nedorind să-şi asume nicio răspundere. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase!

Acum, chiar sub ochii noştri, se petrece altă trăznaie. Citiţi aici!

Până şi pentru ultimul prostălău este evident că, în lumina celor prezentate, principala cauză a întregului tărăboi este numirea/alegerea în posturi de specialitate a unor persoane care n-au avut de-a face în viaţa lor cu timbrele şi care n-au nici cel mai scăzut nivel de cunoştinţe necesar (măcar aşa... la nivelul bunului simţ!). Culmea este că nu răspunde nimeni pentru asta, că aşa e legislaţia croită - oamenii sistemului nu se pot sancţiona singuri, ce naiba! Ei îşi auto-echivalează studiile, pentru că i-a durut în spate de formarea unor specialişti adevăraţi).

Mai există o cauză care a facilitat producerea acestui şir de evenimente: cei care au realizat legislaţia referitoare la patrimoniul mobil au evitat (intenţionat?) orice răspundere pentru deţinătorii bunurilor, separând nejustificat protecţia bunurilor de valorizarea acestora din punct de vedere istoric, artistic etc., etc. De aceea inventarul din depozite este ţinut departe de ochii publicului. De aceea în unele instituţii angajaţii au ajuns să vegeteze timp de zeci de ani fără să producă ceva în folosul societăţii, consumând totuşi fonduri publice. De ce?

Situaţia în care am ajuns cu tezaurul de timbre este pur şi simplu scandaloasă şi în opinia celor mai mulţi colecţionari organele abilitate ar trebui să intervină pentru a se salva ce se mai poate.