În urmă cu două sau trei săptămâni am avut un schimb de comentarii pe un site de socializare cu un colecţionar de documente din Cluj. Am fost întrebat (referitor la natura unui fals prezentat de un alt colecţionar în grupul respectiv) dacă este vorba despre un "fals de epocă".
Prima oară aproape că mi-a sărit ţandăra, dar m-am abţinut să dau un răspuns mai în doi peri pentru că era o probabilitate scăzută ca interlocutorul meu să fi citit articolele publicate pe acest blog, aşa că am încercat să-i explic cum stă treaba cu falsurile. M-am gândit că este bine să public ideea şi aici (fiind determinat de o făcătură gogonată întâlnită pe un portal de licitaţii online, vedeţi la final).
La începuturile filateliei nu a existat niciun fel de reglementare care să aibă ca subiect reproducerea mărcilor poştale. Pentru că atât informaţia, cât şi aprovizionarea filateliştilor din ce în ce mai mulţi erau cel mai adesea precare, o mulţime de întreprinzători au socotit că s-ar putea obţine profit din realizarea de copii după cele mai căutate timbre. Cea mai mare parte a acestor întreprinzători şi-au început activitatea încă din anii '60 ai secolului al XIX-lea în ţări din vestul şi centrul Europei, dar şi din America de Nord (cu precădere din SUA). Numărul lor a crescut în mod aproape geometric până în jurul anului 1900, cam atunci administraţiile poştale, cât şi fiscul din ţările respective începând să vâneze tipografiile care imprimau reproduceri după timbre. Restricţiile s-au înmulţit, la un moment dat (potrivit literaturii filatelice a vremii) punându-se în discuţie cât de legal îşi desfăşoară activitatea revistele de profil, care realizau clişee pentru inserarea în cadrul rubricilor de noutăţi apărute în lume.
Că au existat multe falsuri chiar din perioada timpurie o demonstrează cataloagele vremii. Vă prezint mai jos un exemplu publicat în 1875 (via The London Philatelic Society) care vizează chiar primele timbre ale "Principatelor Dunărene". Cred că puteţi identifica şi informaţiile eronate (datele publicate erau cele cunoscute de fapt la acea vreme).
Cred că cei mai avansaţi pot recunoaşte unele falsuri care circulă pe piaţă.
Aproximativ din 1890, unii dintre cei care imprimau reproduceri pe care le comercializau ca atare, sub numele de facsimile, au realizat că preţurile pentru anumite timbre au luat-o razna datorită rarităţii lor şi a cererii din ce în ce mai mari din partea colecţionarilor, aşa că au început să îşi orienteze producţiile spre timbrele scumpe. Aceste tipărituri au ajuns să fie distribuite de reţele de "negustori" (de fapt mafioţi în toată regula) care s-au întins ca o molimă pe cinci continente. Numărul falsurilor realizate până la izbucnirea Primului Război Mondial a fost unul apreciabil. Unii specialişti vorbesc de sute de mii, alţii sunt mai darnici - milioane de falsuri realizate între 1860-1914. Nimeni însă nu poate prezenta falsuri realizate în ultimele zeci de ani (în afara decolorărilor, a redantelărilor şi a regumărilor).
Ştiţi care este problema cu mărcile reparate? Şi ele sunt asimilate falsurilor, atunci când în tranzacţii nu le este specificat clar statutul. Şi asta nu de ieri, de azi, ci încă de la sfârşitul anilor 1900.
Ştiţi ce se întâmplă astăzi totuşi? Nici nu vă imaginaţi ce specialişti sunt la Cultură! O atestă spusele unui fost director al Muzeului Naţional Filatelic, Lia Galic, cu ocazia unui interviu acordat revistei Historia prin 2011 (îl puteţi găsi
aici):
«Spre exemplu, Muzeul Naţional Filatelic nu este acreditat.Directorul instituţiei se apără spunând:„Probleme nu sunt. Acreditarea unui muzeu este o operaţiune destul de complicată. (...) Legea este destul de severă şi sunt nişte condiţii pe care, efectiv, nu le vom putea îndeplini. (...)Apoi, una dintre cele mai grele condiţii legale pe care nu le putem îndeplini, care îmi vine acum în minte, este faptul că am avea nevoie de un laborator de restaurare, de un restaurator. Specialişti avem, dar restauratori nu. Deşi mai puţine piese din colecţiile noastre pot fi restaurate, timbrele niciodată, eventual matriţele şi machetele ar avea nevoie...”»
Şi aici este de discutat: matriţele (de fapt clişeele) nu se pot restaura deoarece constituie cele mai solide mijloace de comparaţie într-o cercetare criminalistică de stabilire a calităţii de originalitate pentru timbrele vechi. Pentru că şi aşa "pute" peste tot de experţi în timbre.
Revin la schimbul de mesaje pe care l-am avut cu colegul colecţionar din Cluj. Există pe piaţă aşa-zişi negustori care oferă tot felul de reproduceri sub denumirea de "falsuri de epocă" pentru că, vezi Doamne, acestea sunt "mult mai valoroase". Este doar un şiretlic scos în faţă de un tupeu dus până spre obrăznicie. Falsul este fals şi nu poate avea nicio valoare! Adevăratul fals de epocă nu este cel realizat în dauna filateliştilor, ci falsul în dauna poştei, care a fost utilizat pentru a ocoli plata taxelor poştale (aşa-zisele fraude poştale).
Falsurile realizate în dauna filateliştilor sunt imposibil de catalogat, din cauza numărului mare de producţii tipografice care au concurat la punerea lor pe piaţa filatelică (mai pe înţeles, există un număr neprecizat de "tipuri" care nu se mai termină de descris, este pur şi simplu o muncă în zadar). Poziţia unor colecţionari potrivit căreia astfel de falsuri ar constitui "piese de referinţă" este una nejustificată şi la limita legalităţii chiar. Orice fals ar trebui separat de piesele originale şi scos de pe piaţă (desigur, asta este o utopie, deoarece legislaţia referitoare la producerea şi comercializarea falsurilor are ca obiect falsul de timbru ca mijloc de plată a contravalorii serviciului poştal).
Imaginaţia profitorilor nu are limite! În cei şase ani şi jumătate de când scriu pe blog cred că am prezentat sute de falsuri în tot acest timp. Şi cu toate acestea tot se întâmplă să rămân cu gura căscată atunci când întâlnesc o "producţie" nouă, precum cea indicată de săgeata roşie. Uitaţi-vă şi minunaţi-vă! (Click pe imagine pentru mărire).
