Au existat la Oradea etichete utilizate în locul timbrelor?

Pe la sfârşitul anului trecut, un colecţionar a postat pe un portal online o piesă pe care a descris-o ca fiind "1929-30 extremely rare emergency express stamp Oradea cover to Columbia". Am stat şi am examinat ilustraţia postată, încercând să o evaluez din punctul de vedere al istorie poştale, atât cât am eu pretenţia că sunt în stare. Să vedem despre ce este vorba (click pentru mărire):

Aceasta ar fi piesa cu pricina (plicul a fost tăiat pe marginile laterale, pentru a i se putea vedea simultan atât faţa, cât şi spatele).
Aşadar ar fi o trimitere recomandată (argumentată prin prezenţa ştampilei de serviciu a oficiului Oradea 2), plus expres (argumentată prin prezenţa unei etichete de serviciu).
Pe eticheta denumită "provizorie" de către posesor ("emergency express stamp") se află textul "Primit pentru/.... Lei", iar pe linia punctată a fost adăugat cu cerneală "30".

Observaţiile pe care le am faţă de acreditarea acestei piese se rezumă la următoarele:
- din câte cunosc, la Oradea nu ştiu să se fi înregistrat vreo perioadă ci lipsă de mărci pentru francare, care să fi afectat buna desfăşurare a poştei uşoare de scrisori (Se găsesc destule corespondenţe francate în anii '20-'30);
- piesa nu poartă niciun fel de ştampilă de zi, nici de plecare, nici de tranzit şi nici de sosire, existând bănuiala că ea nu a circulat prin poştă;
- taxa pentru corespondenţa expres a fost introdusă la 1 aprilie 1929 pentru corespondenţa externă; acest nivel al taxei a fost în vigoare până la 1 iunie 1932, când el a fost redus la 20 de lei;
- o trimitere nu putea fi expediată achitând numai taxa expres, trebuind a fi achitate tariful pentru scrisoarea externă (10 lei pentru prima treaptă de greutate, pentru perioada menţionată), eventual plus alţi 10 lei pentru taxa de recomandare (dacă tot există ştampila de serviciu); din câte ştiu, la nicio unitate poştală nu se elibera vreun act care să ateste numai parţial plata tarifelor unei trimiteri, oricare ar fi fost aceasta.

Fără îndoială că descoperirea unei francaturi "în numerar" atestate prin lipirea de etichete ar fi constituit un adevărat eveniment pentru istoria poştală românească. Cu toate acestea, natura piesei în cauză naşte întrebări care, în opinia mea, nu o pot acredita în niciun fel ca veridică.
Desigur, aceasta este o opinie personală, care se poate contrazice în două feluri: prin prezentarea unei piese circulate "pe bune" prin poştă, ori prin reproducerea unor documente oficiale care să ateste o astfel de utilizare provizorie a etichetelor de francare.