Catalogarea dantelurilor - puţină metodică

Atunci când creionezi o catalogare a mărcilor poştale dintr-o perioadă în care există o variaţie importantă a caracteristicilor tehnice ale emisiunilor, lucrul care mi se pare cel mai important de urmărit este consecvenţa. Faptul că la multe emisiuni nu se înregistrează varietăţi de dantelură nu ar trebui să însemne că specificaţiile tehnice ar putea trece pe locul doi.

Cel mai nimerit exemplu la mărcile româneşti poate fi dat de diversitatea caracteristicilor dantelurilor din perioada 1928-1947. În afara faptului că niciun catalog nu menţionează varietăţile de dantelură din perioadă (ele există, dar nu au fost studiate), nici nu s-a făcut vreodată o sistematizare a dantelurilor.

Ca de obicei, nu putem noi, românii să inventăm roata, pentru că (din punctul de vedere al metodologiei) au făcut-o deja alţii. Ce putem noi face e să ne inspirăm din lucrările lor şi nu cred că ne poate acuza cineva de ceva pentru că am făcut-o.

Un sistem de codificare interesant (şi care ajută la prezentarea eficientă a emisiunilor făcându-se concomitent şi economie de spaţiu) am avut norocul să-l întâlnesc într-una din ediţiile vechi, de acum vreo 50 de ani, ai catalogului suedez Facit (unul dintre cataloagele cu mare tradiţie, dar destul de puţin cunoscut în România). Ca o paranteză pe care mă simt dator să o fac, trebuie să menţionez una dintre particularităţile ediţiilor mai vechi ale Facit-ului: în fiecare an, catalogul conţinea un studiu pentru una dintre ţările nordice ale căror mărci le descrie. Am căutat volumul cu pricina, dar n-am mai dat de el (aş fi făcut un scan paginii cu pricina, ca să vă daţi seama despre ce este vorba; mutatul bibliotecii la ultima renovare m-a dat peste cap).

Dar pot să vă şi povestesc pe scurt despre ce este vorba.
Într-o conveţie unică de clasificare alfanumerică, dantelurile sunt împărţite în două categorii  principale funcţie de sistemul de dantelare utilizat: linie, respectiv pieptene.
La dantelarea în linie treburile sunt simple, singurele variaţii fiind dimensiunea (numărul de perforuri pe 2 cm), respectiv mărimea acelor perforului.

Codificarea mai interesantă în opinia mea a fost realizată la dantelurile în pieptene. Datorită faptului că orice dantelură în pieptene se realizează cu ace fixate într-o matriţă, întotdeauna unei matriţe îi sunt caracteristice un format dat al mărcii finite (care este constant) şi o dimensiune constantă a dantelurilor pe fiecare latură (caracterizată printr-un număr dat de perforuri pe fiecare latură, care este întotdeauna constant la tot tirajul unei mărci care a fost dantelat cu matriţa respectivă a perforului. Cu alte cuvinte, marca respectivă va avea întotdeauna dimensiunile de 20×28 mm (un exemplu arbitrar), având întotdeauna 20 de orificii de perfor pe laturile orizontale şi 27 de orificii pe laturile verticale (şi acestea sunt doar exemple arbitrare).

Confecţionarea matriţelor de perfor este relativ costisitoare, iar din această cauză o tipografie nu va eva decât un număr limitat de matriţe, pentru  cele mai uzuale formate. Înlocuirea matriţelor cu alte matriţe având caracteristici diferite a intervenit ori când s-au înlocuit maşinile din tipografie, ori când s-a produs vreo modernizare trecându-se la dimensiuni şi forme noi ale timbrelor, respectiv şi ale matriţelor de perfor.

Ştiind aceste detalii, putem să ne gândim la un sistem de codificare a formatului mărcii (pentru care dimensiunea perforului, respectiv numărul de dinţi pe fiecare latură rămâne întotdeauna constant). Mai departe, funcţie de formatul mărcii (dreptunghi înalt sau culcat, pătrat ori altă formă), din studiul colilor şi al blocurilor provenite din marginile şi colţurile colilor se poate deduce poziţia "pieptenului" perforului, poziţiile posibile putând fi şi ele codificate.
Deoarece formatul pentru fiecare dimensiune a unei matriţe perfor rămâne şi el constant, într-o coală de tipar nu mai diferă (în afara poziţiei pieptenului) decât numărul de mărci. Odată codificat şi acest detaliu tehnic, printr-o simplă înşiruire de coduri se pot indica o mulţime de detalii tehnice ale unei emisiuni.

Probabil că un astfel de sistem de catalogare nu ar interesa colecţionarul obişnuit, interesat să-şi pună în clasor doar o serie simplă fără varietăţi, dar ar putea reprezenta o soluţie bună pentru un catalog specializat sau o monografie a mărcii poştale româneşti (care tot se va face odată şi odată, indiferent de ce anume mai cârcotim noi astăzi).

Lucrul pe fişe (fie ele chiar şi electronice) uşurează tehnica descrisă.

Din păcate o asemenea întreprindere este dificil de realizat, mănâncă multă muncă şi mult timp.
Dacă am scăpar oarece greşeli în textul de mai sus îmi cer iertare, nu sunt în cea mai bună formă acum.