Studiul nu se poate face fără cunoaşterea istoriei

Astăzi m-am pus pe împărtăşit adrese utile de pe internet. În urma unei discuţii purtate cu un coleg colecţionar pe Facebook, mi-am adus aminte de o resursă bibliografică excelentă pe care am descoperit-o anul trecut (căutând, după titluri, două volume istorice ruseşti).
Între timp, site-ul cu pricina s-a mai îmbogăţit şi consider că nu trebuie să îl ţin la "secret", de aceea doresc să-l fac cunoscut.

Este vorba despre un proiect de cercetare co-finanţat de Uniunea Europeană şi de Grecia, proiect care vizează istoricul porturilor de la Marea Neagră.
Adresa site-ului este http://blacksea.gr/en/. Accesaţi-o şi delectaţi-vă (mai ales) cu bogata listă de lucrări inclusă la bibliografie.

Expoziţie virtuală a filateliştilor germani

Făcându-mi turul de dimineaţă peste ultimele ştiri, am descoperit un portal care găzduieşte expoziţia virtuală a colecţionarilor germani, membri ai BDPh e.V. (federaţiei filateliştilor germani).
Încă nu am avut timp să  parcurg exponatele, am citit numai "cuprinsul" expoziţiei virtuale. Îl găsiţi aici.

Pentru că tot este duminică şi poate că aveţi mai mult timp liber, vă recomand expoziţia virtuală şi vă urez o vizionare plăcută.

Miercurea cu moţ (40)

Pentru iubitorii de pufoşenii am pregătit o surpriză: am împrumutat de la un prieten (şi el mare iubitor al năzdrăvanelor) câteva timbre superbe. Faceţi click pe imagini pentru a le admira mai bine. Sper să vă placă.

Am o nelămurire

Există perioade din istoria poştală (nu neapărat românească) care au în continuare nevoie de atenţie din partea cercetătorilor.
Există o problemă care mă frământă de mai multă vreme, şi anume care sunt poştele străine militare sau de campanie care au funcţionat pe teritoriul Principatelor pe timpul Războiului Crimeii.
Ştiu, voi primi repede răspunsul: poşta militară austriacă. Ştampilele oficiilor austriece de campanie şi corespondenţele pe care le poartă sunt de mult timp cunoscute, apreciate, expuse la marile manifestări, catalogate şi preţuite după cum li se şi cuvine.
Şi poşta imperială rusă a deţinut oficii în unele localităţi din Principate (Bucureşti, Galaţi, Focşani - numai până în 1854 şi Iaşi; se bănuieşte că ar fi funcţionat oficii ruseşti şi la Bârlad şi Giurgiu, dar nu a fost descoperită nicio ştampilă până în prezent, din câte cunosc).

Acum vine nelămurirea pe care o am. Oficiile poştale (consulare) franceze au fost înfiinţate abia după terminarea operaţiunilor militare, în 1857. Cu toate acestea, au existat două puteri europene ale timpului care s-au numărat printre beligeranţii războiului şi care au avut trupe cu efective însemnate în zona Mării Negre şi a Dunării (Franţa şi Marea Britanie) sau care chiar au staţionat pe teritoriul Principatelor (Turcia). Acestora din urmă oare cine le-a asigurat comunicaţiile poştale?

Pe piaţa filatelică a apărut recent o piesă (urmează să fie vândută într-o licitaţie) pe care o văd pentru prima oară şi care m-au determinat să-mi pun întrebarea formulată mai sus.

Este un plic nu prea arătos, dar care se constituie într-o piesă-document. El a fost expediat în octombrie 1854 de la oficiul francez de campanie nr. A (ARMÉE D'ORIENT B-AU A), oficiu care era situat la acea dată (potrivit literaturii franceze) la Varna.
Şi de aici intervine partea frumoasă. Plicul l-a avut ca destinatar pe nimeni altul decât pe Omer Paşa, comandantul trupelor otomane, care se afla în Bucureşti (tot aici situându-se la acea dată şi comandamentul general al turcilor).
Pe verso se distinge, ca ştampilă de sosire cred eu, o altă ştampilă a unui oficiu militar francez: ARMÉE D'ORIENT B(ure)AU SED(entai)RE.

O scurtă recapitulare a ştampilelor utilizate de poşta franceză pe timpul Războiului Crimeii este făcută în tabelul de mai jos:

(sursa)

Cine a fost Omer Paşa?

Există literatură suficientă despre persoana militarului turc (care avea origine sârbă, fiind născut creştin ortodox). Puteţi citi aici despre el.
Ca paranteză, documentându-mă mai demult asupra personalităţii lui Omer Paşa am aflat că soţia lui era româncă, şi poetă pe de-asupra. Puteţi citi mai mult despre acest lucru în cronologia confruntării militare făcută de Emilia Corbu pe propriul blog (partea I-a, partea a II-a).

Nu mă pot abţine să nu citez:
"Ida (Saide), soţia mareşalului Omer Paşa, româncă, sora compozitorului craiovean Gheorghe Simonis, compune Marşul Silistrei; anterior compusese Marşul Olteniţei. Ambele sunt publicate în «The Illustrated London News» No.684/May 27, 1854 şi, respectiv, No.723/January 13, 1855."

Şi pentru că tocmai a fost pomenită Olteniţa, poate că n-ar trebui să trecem peste un eveniment: bătălia de la Olteniţa din 4 noiembrie 1853 între ruşi şi turci a fost prima confruntare armată a Războiului Crimeii, ea având loc pe teritoriul românesc.

(Sursa ultimelor două fotografii: Wikipedia).

Se cunosc relativ multe piese de corespondenţă provenite din acest conflict militar. Din păcate, la marea lor majoritate este greu de stabilit cu exactitate care a fost locul de expediere, deoarece lipseşte indicaţia locului de pe ştampile, informaţiile despre localizarea acestora la anumite date sunt limitate sau lipsesc (iar în cele mai multe situaţii nu s-au păstrat nici corespondenţele din plicuri). De aceea cred că nu au fost semnalate încă piese circulate pe teritoriul Principatelor (sau dacă totuşi s-au semnalat, mie îmi sunt necunoscute sursele; sau poate am trecut peste ele, neinteresându-mă atunci subiectul). De altfel nici nu cunosc vreun filatelist român care să fie interesat de acest subiect.

În orice caz, este foarte probabil să fi existat pe teritoriul Principatelor oficii poştale militare de campanie atât franceze (piesa ilustrată mai sus poate constitui o dovadă pentru aceasta), cât şi otomane. În ceea ce priveşte poşta turcă, este posibil să existe informaţii în literatura de specialitate, informaţii care să fi rămas însă necunoscute colecţionarilor români.

Cred însă că în cataloagele noastre (viitoare) ar trebui să păstrăm un loc şi pentru poştele militare străine din Principate pe timpul Războiului Crimeii (în plus faţă de cele austriece şi ruseşti).

Varietăţi la formularul de mandat poştal intern supratipărit din 1901, plus câteva observaţii

Recent au fost oferite pe un portal de licitaţii online mai multe exemplare ale mandatului menţionat în titlu.
Unul dintre ele mi-a atras atenţia prin existenţa unei deplasări destul de accentuate a tiparului pe faţa formularului, având o înclinare faţă de margini de circa 0,6-0,7 grade (click pentru mărire), în timp ce tiparul de pe verso a fost (relativ) normal aplicat.

Pe faţă sunt evidente marginile albe, netipărite, total inegale. Formularul de mandat a fost imprimat în două culori: în albastru (formularul propriu-zis) şi galben (fundalul formularului, element adăugat pentru securizarea imprimatului cu valoare).
Poziţia relativ normală a tiparului formularului de pe verso mă face să cred că debitarea fiecărui formular din coala mare de tipar a fost făcută (posibil) după poziţia tiparului de pe verso (ca fapt divers, nu cunosc vreun formular pentru mandat care să prezinte pe vreo margine semne tipografice pentru debitarea din coală).

Un al doilea exemplar al formularului de mandat nu are nicio înclinare a tiparelor albastru şi galben, dar prezintă o deplasare spre stânga a supratiparului roşu. Varietatea este menţionată în literatură.*
Ceea ce se poate observa mai uşor pe faţa acestui mandat este lăţimea mai mică a marginii drepte, netipărite.

La formularul unui al treilea mandat apare din nou deplasarea spre stânga a supratiparului (dar mai puţin accentuată în comparaţie cu piesa precedentă.
Referitor la această deplasare a supratiparului, cu mulţi ani în urmă m-a cadorisit o cunoştinţă cu un plic de format mijlociu, doldora cu mărci fixe decupate din diverse întreguri poştale. Printre ele îmi aduc aminte că au fost şi decupaje din prezentul mandat (toate fără nicio ştampilă - n-am văzut acest mandat circulat). La cele mai multe decupaje supratiparul era deplasat (mai mult sau mai puţin) spre stânga. De aceea îmi pun întrebarea din care variantă există mai multe formulare: din cele cu supratiparul deplasat, ori din cele cu supratiparul poziţionat corect.

Am reuşit să identific o mică varietate la o literă a formularului:

Două dintre cele trei formulare prezintă litera U din CUPON cu bucla de jos întreruptă.

Pentru că tot am achiziţionat de curând catalogul specializat al întregurilor poştale*, nu m-am putut abţine să citesc ceea ce se menţionează la acest mandat. M-a încântat imaginea formularului cu supratiparul răsturnat. Citeam însă* şi nu înţelegeam despre ce este vorba, deoarece supratiparul răsturnat este denumit (în limba engleză) "întors", şi nu "răsturnat".

Cu mulţi ani în urmă colecţionam mărci străine şi de aceea eram "blindat" cu diverse cataloage care m-ar fi putut ajuta. Printre preocupări aveam şi mărcile Marii Britanii şi ale coloniilor ei, şi tocmai de aceea nu mi-au lipsit din bibliotecă câteva cataloage Stanley Gibbons, britanice. Eram înebunit să-mi completez seriile de uzuale din perioada lui George al V-lea pe poziţii de filigran şi cu ajutorul acestor cataloage am învăţat termenii utilizaţi pentru diversele poziţii. Îmi permit să insertez mai jos un decupaj din introducerea unui astfel de catalog:

Aceşti termeni nu sunt utilizaţi numai de cataloagele Stanley Gibbons. Îmi permit să atrag atenţia (şi sper să nu se supere nimeni pe mine) că "inverted" şi "reversed" semnifică lucruri diferite. De altfel termenii corecţi pentru poziţii sunt utilizaţi de exemplu în CMPR 1974 la filigranele PR de la mărcile Spic de grâu.

Acum, plecând de la acest lucru sar la altceva, la o observaţie la care s-ar putea ca unii colecţionari să-mi dea dreptate (iar alţii să o considere un lucru inutil).
Pe la începutul anilor '90, comisia de literatură a FFR împreună cu câţiva membri ai Cercului de Studii şi Documentare şi ai colegiului de redacţie al revistei Filatelia a început (plină de avânt "revoluţionar") o discuţie lansată la iniţiativa regretatului Barbu Popescu, care a vizat redactarea şi publicarea unui dicţionar filatelic multilingv. S-a realizat chiar un manuscris la care săracul Barbu Popescu a pierdut multe nopţi. Ei bine, au fost două persoane (nu doresc să nominalizez, dar există colegi care trăiesc şi au fost atunci de faţă) care au făcut totul varză nu pentru că ceea ce făcuse Barbu era greşit, ci pentru că au ţinut cu tot dinadinsul să-şi lase amprenta "personală" asupra mai multor termeni (unii chiar de bază) care erau de multe zeci de ani descrişi foarte clar prin cataloagele internaţionale. Aşa că (în ciuda contribuţiilor personale mai mult sau mai puţin importante) unele nume (considerate astăzi mari) au fost în realitate o adevărată pacoste pentru filatelie prin aceea că nu se putea face nimic fără prezenţa lor şi neapărat numai din iniţiativa lor. Să nu cumva să te fi îndemnat proasta inspiraţie să citezi din vreun catalog străin, că erai sictirit de nu te vedeai.
____________
* Emanoil Alexandru Săvoiu, Romanian Postal Stationery Specialised Catalog 1870-1927, p. 146.

Pseudo-filigranul "stema mică" se întâlneşte şi încrustat pe faţă

M-am contrazis şi ieri, şi astăzi cu un coleg pe tema poziţiilor întâlnite ale filigranului "stema mică" la mărcile taxa de plată verzi.
Colegul a fost încurajat de seria de semnalări referitoare la mărcile taxa de plată pe care le-am mai făcut pe blog. El a dorit să-mi facă o surpriză şi, după ce şi-a verificat mărcile pe care le deţine, a ţinut morţiş să-mi spună că el s-a gândit şi la poziţiile de filigran, şi nu aşa cum am făcut eu, să semnalez numai erorile şi varietăţile de imprimare. Numai că la acest (pseudo)filigran colegul a identificat numai două poziţii mari şi late: culcat spre stânga, ori culcat spre dreapta.
Trebuie să îl dezamăgesc. Poziţiile de filigran au stat dintotdeauna în atenţia mea, inclusiv la mărcile taxa de plată. Ceea ce semnalez acum este că nu există numai două poziţii cunoscute, ci patru.

În mod normal, imprimarea mărcilor pe această hârtie (sunt incluse în această categorie uzualele Vulturi, uzualele Cifra în patru colţuri şi taxele de plată verzi) s-a făcut pe faţa neîncrustată a hârtiei (adică filigranul se află încrustat pe verso). Totuşi, se întâlnesc şi mărci care au fost imprimate pe cealaltă faţă a hârtiei.
Vă dau şi un exemplu (ştiu, nu trebuie să-mi spuneţi, marca este defectă, dar atunci când te apuci de studiu nu arunci nimic, totul se verifică piesă cu piesă, indiferent de starea calitativă).

Faptul că imprimarea s-a făcut mereu pe coli de hârtie care aveau deja stema încrustată este demonstrat de efectul pseudofiligranului asupra continuităţii tiparului. Se poate vedea în imaginea de mai sus.

Acest pseudofiligran nu este unul perfect simetric faţă de axa lui, deoarece sub stemă se află banda pe care se poate citi textul NIHIL SINE DEO. Este evident că în poziţie normală (încrustat pe verso) textul se poate citi normal atunci când marca este privită din faţă. În cazul pieselor imprimate pe cealaltă faţă a hârtiei, literele apar în oglindă. Am făcut o extracţie de canal de culoare şi i-am ajustat luminozitatea şi contrastul, pentru a se vedea mai bine acest lucru.

Aşa că, atunci când se verifică aceste mărci, fiecare valoare poate avea pseudofiligranul în una dintre cele patru poziţii posibile. Mergând mai departe, fiecare poziţie se întâlneşte la o marcă având una dintre cele patru danteluri uzuale ale perioadei (A - 13½, B - 11½, C - 11½×13½ sau D - 13½×11½). Adică avem dintr-un singur foc 16 variante posibile! (şi acest lucru este valabil şi pentru mărcile Vulturi şi Cifra în patru colţuri).
Nu toate mărcile se întâlnesc în toate cele 16 variante posibile. Aceste combinaţii sunt uzuale la unele valori şi extrem de rare la altele (sau chiar neidentificate încă). Verificând cantităţi suficient de mari de mărci se poate determina o "hartă" a repartiţiei variantelor pe valori. Dacă se mai ţine apoi cont şi de nuanţele tiparului, de uzura clişeelor şi de cele mai uzuale date întâlnite în ştampile, pasionatul îşi poate face o idee despre cum s-a imprimat şi cum a circulat emisiunea respectivă.

Din păcate, toate acestea sunt foarte frumoase, captivante chiar, dar nu sunt pentru leneşi. Cine vrea să identifice variantele cele mai rare trebuie să pună osul la treabă.

Ultima zi de lucru în plumb

Am dat fără să mă aştept peste acest film. El a fost realizat exact în ultima seară în care pregătirea pentru tipar a cotidianului The New York Times a fost făcută în sistemul clasic de tipar înalt, cu litere din aliaj de plumb culese la Linotip.
Acest moment poate fi considerat un moment din istoria de sute de ani a tiparului.


Farewell - ETAOIN SHRDLU - 1978 from Linotype: The Film on Vimeo.

Nu fac muncă de voluntariat!

Deşi pe blog stă scris destul de clar (în limba română) chiar sub fotografia din antet că nu sunt serviciu public pentru furnizarea anumitor informaţii, în fiecare lună primesc câteva mailuri de la diverse persoane care îmi solicită informaţii (mai ales comerciale).

Vreau să mai anunţ odată că ceea ce am scris în antetul blogului nu este o glumă. Click pe imagine pentru mărire.

Vedeţi textul marcat cu verde deschis.

Câteva persoane (prefer să nu spun cine anume) mi-au citit postările de pe blog ori de pe vreun site de socializare şi au "băgat la cap" că eu deţin o bază de date cu ceea ce se întâmplă pe net.
Vreau să le atrag atenţia că ceea ce fac este o iniţiativă privată, pe care nu intenţionez să o fac publică în niciun fel, faţă de nimeni (nici măcar pe bani - cum mi-a propus un "businessman"). Ceea ce am început eu să fac poate să facă oricine. E adevărat, chestia ia mult timp şi trebuie să renunţi la multe alte treburi.
Dar a mi se cere (aproape imperativ) să public ceea ce am strâns ani de zile pentru că "aş ajuta filateliştii" mi se pare o chestie deplasată. Dacă nu aş cunoaşte ce face şi cu ce se ocupă muşteriul i-aş mai acorda unele circumstanţe.

Chiar dacă am scris acel text pe blog, tot au fost colecţionari cărora le-am răspuns la mail-uri şi am încercat să-i ajut în măsura în care m-am priceput (că n-am pretenţia că aş fi ajuns Mafalda). Cred că sunt colecţionari care ar putea confirma acest lucru.

De aceea doresc să fie clar pentru oricine: nu vreau să ofer nimănui consultaţii de natură comercială! Cu atât mai mult bişniţarilor.

Pentru cei care mor de curiozitate şi îi roade nevoia, soluţia ar putea fi portalul pus la dispoziţie de amicii noştri de la Michel, aici. (Le fac eu publicitate gratuită aici, dar va veni repede momentul în care îi voi critica din nou - aşa cum am mai făcut-o - pentru unele prostii pe care le-au publicat).

Problema e că acolo nu sunt catalogate şi "ciurucurile", ci numai piesele care au avut realizări de cel puţin 1.000 de dolari (vedeţi aici).
Pentru a putea utiliza baza lor de date este necesar să acceptaţi anumite condiţii.

Ceea ce veţi descoperi e faptul că răsfoirea bazei de date nu se face moca, ci pe bază de abonament (click pentru mărire).

Doresc să repet pentru a fi înţeles de toată lumea: oricine este liber să-şi facă ce tip de bază de date doreşte, dar pe munca lui, nu a altcuiva.
Iar ca fapt divers, pe cei care obişnuiesc să copieze articole şi fotografii de pe blog îi previn să fie atenţi ce fac şi în ce condiţii. Şi aşa aveţi pe blog informaţii care nu pot fi găsite nicăieri, informaţii pe care vi le-am pus gratuit la dispoziţie.

Din Polonia ocupată la lagărul din Târgu Jiu

Vă redau mai jos un plic (întâlnit pe un portal de licitaţii) cu o circulaţie care mie mi s-a părut mai deosebită (deoarece nu prea îmi amintesc să fi văzut vreo piesă similară). Click pe imagini pentru mărire.

Plicul a fost expediat din Cracovia (conform etichetei de recomandare de pe faţa plicului) către "Lagerul de Internare Târgu=Jiu Romania". Din păcate, ştampila de pe mărci este ilizibilă (la fel şi data acesteia). În descrierea făcută pe portalul cu pricina se menţionează însă de către ofertant că data de circulaţie este 23 august 1940.
Pe verso se distinge banda de control aplicată de către cenzura germană (iar pe faţă, în colţul drept inferior se disting numerele cenzorilor).
Plicul nu poartă nicio ştampilă de tranzit sau de sosire în România şi nu pot să fiu sigur că el ar fi ajuns în ţară (poate a existat vreo procedură pe care nu o cunosc deoarece "felia" de istorie poştală referitoare la lagăre şi la internaţi nu a fost niciodată printre domeniile mele de preocupare).
Am semnalat totuşi piesa pentru că ştiu că printre cititorii blogului se găsesc şi pasionaţi ai acestui domeniu.

Atrag atenţia oricărui internaut care ajunge pe această pagină că piesa din imaginile de mai sus constituie una de interes istoric, imagini fiind necesare cercetătorilor istoriei poştale. Materialul de mai sus intră sub incidenţa art. 4, alin. (3) şi a art. 8 alin. (2) din OUG nr. 31/2002. Textul actului normativ poate fi descărcat de aici.

Lenea afectează grav conţinutul portofelului

Este un lucru pe care l-am povestit de mai multe ori atât pe blog, cât şi verbal, în cercurile de cunoscuţi cu care ajung să mă mai întâlnesc (destul de rar) în câte o duminică.

La foarte multe emisiuni există un număr destul de mare de varietăţi (dacă ar fi să le însumez) care ori nu sunt documentate, ori sunt cunoscute de un număr foarte limitat de persoane, ori pur şi simplu le-am descoperit pe timpul sortării loturilor adunate de-a lungul anilor şi din câte am constatat ele au rămas necunoscute deoarece nu le-a semnalat nimeni şi nu sunt trecute în niciun catalog.

Cu timpul am ajuns la concluzia că am fost destul de norocos să dau peste unele varietăţi rare, dacă ar fi să le compar cu alte mărci, deoarece nu am reuşit să descopăr decât câteva exemplate din zeci de mii de mărci cercetate de-a lungul a circa 40 de ani. Comparată cu raritatea unora dintre aceste varietăţi, prin licitaţii au fost oferite mai multe mărci chiar şi dintre cele rare, cotate cu câte o căruţă de bani prin cataloagele internaţionale.

Cu mai mult timp în urmă am purtat accidental o discuţie cu o persoană care se ocupă cu oferirea unor piese diverse către alţii (colecţionari ori negustori). I-am reproşat că în ofertele sale îşi bate joc de raritatea unor piese anumite, făcându-le aproape cadou. Omul mi-a reproşat că "asta e piaţa, nu le ia nimeni dacă cer mai mult!".

Persoana are oarecum dreptate, dar numai una marginală, i-aş spune. Cauza este aceea că personal nu s-a ocupat niciodată cu munca "de jos", încercând să găsească el personal varietăţile din stocurile neverificate de vreun cunoscător. El se limitează doar să "ciugulească" ceea ce-i oferă alţii, la fel de puţin interesaţi de descoperirea unor varietăţi printre mărcile care le trec prin mână şi care pun de-o parte doar aşa, două-trei piese care le sar lor în ochi, fără să aibă habar ce scrie prin revistele sau lucrările (puţine, dar importante) publicate deja. Tocmai de aceea îngroaşă rândurile habarniştilor carelucrează după ureche.

Persoana are oarecum dreptate şi cu cealaltă afirmaţie, "nu le ia nimeni". Păi nici nu o să le ia atâta timp cât varietăţile în cauză nu sunt semnalate şi puse cât de cât în drepturile care li se cuvin, ca piese cu o raritate comparabilă sau chiar mai mare comparată cu unele mărci sau emisiuni care ar putea fi luate drept bază de calcul al preţului. Să nu aibă cineva impresia că aşa-zişii amatori de pe portalurile online sau de prin cluburi sunt cine ştie ce specialişti, marea majoritate este constituită doar din chilipirgii care visează să prindă de-un picior pe ştiţi voi cine, iar pentru aceştia varietăţile n-au nicio valoare pentru că pur şi simplu nu există în cataloage, aşa că "n-au client pentru aşa ceva". Nu o să le vedeţi niciodată pe aceste persoane punând osul la treabă.

Din toate aceste cauze, în prezent cei care cunosc ceea ce este rar nu au decât să identifice piesele în cauză şi să le cumpere la preţurile derizorii cerute de mai toţi aşa-zişii negustori care mai târziu se vor trezi ei şi îşi vor adresa de unii singuri anumite vorbe în oglindă (nu spui de care).

Munca "de jos" nu este pentru ei. Unul n-ar da bani pe un lot de pachete pe care să le ia la cercetat. Toţi aşteaptă să le "pice" cine ştie ce pomană. Sau să ajungă să fie "prima mână" atunci când mai este cineva care s-a hotărât să se oprească din colecţionare.

Cred că v-aţi dat seama că aşternând opiniile de mai sus am avut în vedere câteva persoane. Nu doresc să le nominalizez pentru că sunt pasionaţi veritabili care s-au folosit (şi se folosesc în continuare) de lenea şi de superficialitatea lor. Iar aceşti pasionaţi sunt dispuşi să sprijine realizarea unui catalog serios.

Nici nu m-am liniştit şi am mai dat peste una!

Aşa se întâmplă când te holbezi la ele, tot îţi apare câte ceva la care nu te aşteptai.

Tot din marca la care m-am referit în articolul precedent am mai găsit un exemplar cu o pată de culoare evidentă pe bucla superioară a cifrei "3". Desigur că acum va trebui să îi caut şi acestei piese încă un exemplar pentru confirmare.

Pentru că tot discutam cu cineva pe messenger despre aceste mărci şi i-o arătasem mai devreme, m-a întrebat ce ştmapilă este aceasta, pentru că persoanei îi era necunoscută.
Este o ştampilă a oficilui Vălenii de Munte (declinat VALENI, cu un singur I) dintr-un tip "amestecat", neconvenţional adică. Ştampila este cu cerc dublu, particula DE din legendă are literele ceva mai mici decât restul literelor legendei (această caracteristică se păstrează la o parte a ştampilelor ceva mai târzii de la acest oficiu), în centru data este compusă (ca la ştampilele clasice) numai din zi şi lună (fără an, iar grafia cifrelor seamănă mult cu cea a cifrelor de la ştampilele clasice), iar jos, ca ornament se află o stea (care cred că are şase raze).
Un fragment din aceeaşi ştampilă am găsit şi pe o marcă de 10 bani din aceeaşi emisiune.

Un tip oarecum asemănător de ştampilă am reuşit să găsesc în "Ştampilografia" semnată de K. Dragomir (pag. 161, planşa 45, prima ştampilă de pe ultimul rând - BAILE SLANICU - ştampilă a unui oficiu balnear), care diferă de cea de la Vălenii de Munte prin steaua-ornament din partea inderioară, care are doar un contur neumplut.
Ca tip de unitate poştală însă, Vălenii de Munte a fost oficiu poştal încă de la deschiderea sa, în 1865.

Sper că v-am făcut poftă de umblat prin clasoare şi plicuri!

Alte varietăţi la taxele de plată

Simt că mă apropii de sfârşitul acţiunii de verificare "la sânge" a stocului de taxe de plată postclasice pe care l-am tot strâns de-a lungul anilor. Mai am câteva sute de bucăţi de verificat şi apoi mă pot apuca să pun pe curat toate descoperirile şi varietăţile peste care am dat şi care nu figurează comunicate pe nicăieri.

Pe măsură ce lucrezi, constaţi că ceea ce au adunat prin clasoare, albume şi plicuri mulţi pasionaţi nu prea se potriveşte deloc cu ce este scris în cataloagele noastre sau de pe aiurea.

Pe de o parte constaţi că ceea ce are cotă mai mare în toate cataloagele (ca mărci de bază) nu este aşa de rar pe cât te-ai aştepta, în timp ce mărcile din alte emisiuni (tot ca variante de bază) sunt câteodată mai rare chiar şi cu două ordine de mărime faţă de primele. Verificând succesiv toate cotele acordate de diverse cataloage încă de la începutul secolului XX constaţi că toate lucrările ulterioare acestora nu au făcut altceva decât să copieze ce-au scris înaintaşii (făcând doar unele ajustări necesare din cauza modificării valorii valutelor), în rest contribuţiile acestor autori lipsesc cu desăvârşire.

Pe de altă parte constaţi că varietăţile pe care le descoperi (în cantităţi de mărci suficient de mari ca să poţi face o apreciere privind raritatea relativă dintre ele) sunt prezentate într-o modalitate uneori total diferită în cataloagele româneşti (plecând de la vechile cataloage Konrad şi ajungând la catalogul din 1984 (pus pe piaţă însă abia în 1990) semnat de Cornel Spineanu. Chiar şi lucrări publicate prin anii '90 tratează superficial acest capitol, toate taxele de plată postclasice încăpând pe vreo zece pagini, dacă mai ţin bine minte (mă abţin să nominalizez auotrul, pentru că nu doresc să rănesc amorul nimănui).

La emisiunile fără filigran treaba este mai simplă: mărcile de bază, eventual vreo nuanţă-două, plus câte o varietate de hârtie, apoi înşirarea dantelurilor. Se adaugă apoi (se înţelege) celelalte erori de imprimare, varietăţi de tipar şi de dantelură.
Când intri însă pe domeniul emisiunilor cu filigran, constaţi că totul este o imensă harababură scoasă direct din burtă şi pusă pe hârtie. De aceea sper să apuc să termin lucrarea şi cred că destule persoane cu pretenţii vor avea (din nou pentru câteva - ştiu ele) un termen de comparaţie.

Până acum am scris că m-a "mâncat" tastatura, dar scopul articolului (aşa cum mi-l imaginasem înainte să mă apuc să scriu) era doar de a prezenta o varietate de imprimare şi o eroare pe care le-am găsit la marca de 30 bani verde cu pseudofiligranul "stema mică" din 1890.

Prima semnalare o constituie ploaia de culoare întinsă aproape pe întreaga suprafaţă a mărcii. Am mai întâlnit ceva asemănător la mărci mai târzii de 10 şi 30 bani fără filigran din emisiunea pusă în circulaţie în 1902. După ce am scanat marca şi am deschis-o în programul de editare de imagiin pe ditamai monitorul de 27 de inci ploaia de culoare este foarte vizibilă.
Problema este că (deşi am stat de mai multe ori în tipografie lângă diverse maşini de imprimare în tipar înalt) nu îmi pot explica tehnic cum poate apărea o astfel de ploaie de culoare.

Aceasta este eroarea la care am holbat nişte ochi la fel de mari precum pata aia enormă de culoare!

Am făcut şi un detaliu.
Dacă reuşesc să găsesc o confirmare (adică o a doua piesă cu aceeaşi pată, în formă identică), atunci eroarea poate fi încadrată foarte bine în categoria celor mai importante dintre cele cunoscute în filatelia românească. La stabilirea locului în coală nici nu mă gândesc, deoarece la marca de 30 bani cu pseudofiligran "stema mică" n-am văzut un bloc mai mare de 15 bucăţi.

Ce minuni mai naşte mintea câte unui individ

Când este vorba despre inventivitatea borfaşului care vrea să înşele colecţionarul de bună credinţă, dar care nu dispune de cine ştie ce cunoştinţe, cred că am putea povesti mai ceva decât pescarii întorşi de la gârlă ori vânătorii din faţa focului făcut seara, pe marginea pădurii.
Am să vă dau un exemplu:

Un şmecher a luat o bandă de ziar de un ban şi jumătate tip Spic de grâu (supratipărită în 1896 datorită reducerii tarifului pentru imprimate), a decupat marca fixă, apoi i-a "tras" o dantelură. După care a prezentat minunea drept o probă neemisă.
Bineînţeles că s-au găsit destul de repede câţiva amatori care n-au avut habar despre ce este vorba (sunt destui astfel de colegi care strâng după ureche, neplăcându-le prea mult cartea).

Făcătura devine evidentă dacă se verifică hârtia, care nu are filigran şi este ceva mai groasă decât cea specifică mărcii poştale de 1½ bani negru (care nu există decât ori pe hârtie subţire, poroasă, cu filigran PR de 11½ mm înălţime - tiraj aprilie 1894, ori pe hârtie medie, netedă, uşor gălbuie, cu filigran PR de 14 mm înălţime - tiraj 1895; celelalte tiraje de prin cataloagele româneşti sunt braşoave). În plus, piesa provenită din banda de ziare are hârtia cu multe fire de mătase, foarte uşor de identificat.

S-ar putea să mai fi scris despre această făcătură pe blog, dar nu cred că e o nenorocire dacă mai semnalez odată minunea.

Paradigma "software as a service" poate fi o mare porcărie!

Ca orice pasionat de tehnologie, parcurg în fiecare zi informaţiile noi de pe capetele de afiş ale celor mai importante portale din domeniu. Desigur, de mai bine de o lună pe primul loc se situează ştirile referitoare la noua versiune a sistemului de operare, Windows 10.

Ca utilizator al sistemelor de operare ale Microsoft nu sunt unul prea proaspăt. Încă am licenţele pentru sisteme vechi, căzute de mulţi ani în uitare (şi pentru mulţi tinerei doar nişte necunoscute, nişte poveşti).

Fotografia nu este culeasă de pe net, sunt manuale scanate de mine.

Din 1981, de când s-a născut MS-DOS 1.0, paradigma a fost întotdeauna ceva de genul: îţi vindem dreptul de a utiliza un pachet de programe pe unul sau mai multe calculatoare (potrivit licenţei achiziţionate), pe care tu ai obligaţia să nu îl revinzi, să nu îl decompilezi şi să nu îl utilizezi pentru acţiuni care contravin legii. În rest, poţi să ţi-l bagi şi-n fund!
Ceea ce se întâmpla apoi era lăsat total la latitudinea utilizatorului: doreai să-i faci vreo actualizare sau un upgrade (din cele gratuite)? Nu te oprea nimeni şi nu te obliga nici să o faci, nici să nu o faci. Aveai chef să instalezi unul sau mai multe programe, apoi să le dezinstalezi? Liber!
Singura interdicţie (apărută ceva mai târziu, pe timpul cât XP-ul era în floare) era aceea că ţi se putea "tăia macaroana" de la update-urile de securitate dacă SO-ul se dovedea că este piratat şi nu unul original (şi am considerat întotodeauna legitimă această acţiune).

Iată că odată cu lansarea ultimei "versiuni" a Windows-ului, cei de la Microsoft schimbă paradigma.
Geloşi probabil pe Google şi pe ceilalţi producătorii de telefoane mobile şi tablete (care au adoptat ceva mai demult "software as a service" şi care au ajuns să dirijeze viaţa câtorva miliarde de persoane fără măcar să-i întrebe ce-şi doresc acestea), domnii din Redmond au zis că ar fi "mai bine" să facă şi ei la fel ("mai bine" pentru companie desigur, nu şi pentru utilizatori).

Prin mişcarea isteaţă a companiei de a oferi update gratuit utilizatorilor versiunilor mai vechi de Windows (7, 8 şi 8.1), dar fără a da înainte de lansarea oficială prea multe detalii despre schimbarea paradigmei, Windows 10 se află deja, la ora la care scriu aceste rânduri, pe câteva zeci de milioane de calculatoare din întreaga lume.

Un succes nemaipomenit! - urlă presa de specialitate. Numai că aceeaşi presă n-a mişcat un deget pentru informarea mai din timp a utilizatorilor cu privire la conţinutul EULA pentru Win 10.

Pe 29 iulie, instalarea noului SO a început să aibă loc sub forma unui update. Cel mai probabil, mai bine de 99% dintre fericiţii proaspeţi deţinători ai upgrade-ului gratuit n-au citit un singur rând din EULA. N-au trecut încă zece zile de la lansare şi iată că încep să apară problemele:
- setările implicite de securitate lasă toate informaţiile utilizatorului la discreţia Microsoft;
- nu poţi instala un program produs de o terţă firmă dacă acesta nu poartă "semnătura" MS, el e considerat automat "un atac la securitatea sistemului" şi îţi este şters de pe calculator fără nici măcar să ţi se ceară acordul (vezi aici);
- utilizatorul este obligat să îşi lase calculatorul la discreţia MS, acesta stabilind că instalarea tuturor update-urilor viitoare se face la discreţia celor din Redmond, iar proprietarul hardware-lui nu are niciun cuvând de spus şi nici nu are vreo altă opţiune, deoarece el nu poate bloca update-urile.

Iar dacă urmăriţi ştirile  în zilele care urmează s-ar putea să vedeţi că vor apărea din ce în ce mai multe probleme care îi nemulţumesc pe utilizatori. Şi aşteptaţi să se mai trezească la realitate şi dintre cei care au instalat deja Windows 10.

Dar mai bine citiţi ce scriu chiar cei de la Microsoft referitor la securitate.

Cu alte cuvinte, inclusiv datele şi fişierele personale ale oricărui utilizator se pot colecta de către Microsoft, care decide cu de la ea putere (că doar utilizatorul a fost de acord cu EULA, neavând niciun fel de opţiune de a alege) să dea unor terţi bazele de date sau să le utilizeze în orice scopuri crede ea de cuvinţă, inclusiv în scopuri comerciale, dacă am înţeles eu bine (pe site-ul Microsoft în limba română linkul către "Declaraţia de confidenţialitate" duce spre aceeaşi pagină în limba engleză; se descurcă cine şi cum poate).

Care este opinia mea

Că s-a muncit la realizarea unui sistem nou de operare este un lucru bun. Că s-au adus multe îmbunătăţiri faţă de versiunile precedente, inclusiv faptul că s-a îmbunătăţit foarte mult securitatea sunt de asemenea lucruri bune. Dar:

Utilizatorul nu este nici sclavul unui pachet de software, nici al producătorului acestuia!
Încercarea Microsoft de a colecta informaţii de toate felurile de la utilizatorii Windows şi de a îngrădi libertatea acestuia de a utiliza propriul hardware aşa cum crede de cuvinţă mi se pare că are loc prin informarea premeditat deficitară a utilizatorilor. Acest lucru se confirmă clar prin modul în care sunt furnizate setările implicite, a căror modificare necesită abilităţi cel puţin de nivel mediu.

Revin la problema datelor personale. Oricine a avut de-a face cât de cât cu marketingul ştie ce valoare comercială ar putea avea pe piaţa liberă o bază de date cu zeci de milioane de înregistrări.

Aşa că (dacă tot e vorba de schimbarea paradigmei) ştiţi ce, domnilor de la Microsoft? Ori modificaţi declaraţia de confidenţialitate, ori mă plătiţi ca să vă utilizez sistemul de operare, pentru că îmi folosiţi o marfă care este proprietatea mea şi pe care altfel s-ar putea să nu fiu de acord să o dau pe mâna voastră!

About Jennes & Kluetterman 63rd Auction and forgeries of Romanian classic stamps they intend to sell. DO NOT BID if you do not know how to spot forgeries!

Sometimes it happens to meet fakes in international stamp auctions. Nobody is perfect and nobody can learn tips and tricks about classic stamps from the whole world. That is why most auction houses tend to specialize for a certain country, a certain area or some periods.
If they can not make all these, they usually pay experts to help them.

Unfortunately, for some merchants money matters more than honor.

I made some screen captures with some obvious fakes. I am convinced that connoisseurs will approve me. I have to underline that there is not any contract between this company and myself (nor has ever been one). The internet pages where I made captures can be publicly accessed by anyone without logging in or register.

I have to note also that selling of Romanian forged stamps might be treated according to Romanian criminal law in some certain circumstances.

On this blog I have published a lot of posts about Romanian stamps forgeries. Unfortunately, most fakes of Romanian stamps and a lot of bogus overprints (called "private issues") are provided on international stamp market by German dealers or German collectors. This situation must, however, stop!

Meanwhile, if you don't know what you're doing, PLEASE DO NOT BID for Romanian classics and try to find someone who knows more about these stamps.

Please check carefully all lots of classic Romanian stamps, there are more fakes than the above shown lots.

Cititorii români care nu se descurcă cu limba engleză pot apela cu încredere la Google Translate.

Cum putem verifica dantelura dacă nu avem timbrele?

Cea mai mare problemă atunci când întâlneşti un lot de mărci postclasice pe undeva, pe internet, este că nu te poţi baza să faci nicio măsurătoare pe baza fotografiilor postate de cine ştie ce persoană despre care nu ai de unde să ştii ce abilităţi şi cunoştinţe are în ale graficii computerizate. Poţi doar să aproximezi rezoluţia imaginilor, plecând de la dimensiunile cunoscute ale desenului unei mărci, să zicem.

Dar această metodă nu se poate folosi decât doar ca o orientare foarte vagă.

Atunci însă când în aceeaşi fotografie se găsesc mai multe mărci care au fost scanate (logic) împreună, într-un singur pas, autorul fotografiei îţi pune la dispoziţie un mijloc de apreciere mult mai exact (pe care este posibil să nici nu îl bănuiască). Am să vă dau un exemplu.

Relativ recent, un negustor german a oferit spre vânzare pe un portal online un lot de postclasice româneşti (mărci obliterate din emisiunile Bucureşti I şi II, click pe imagini pentru mărire).

Dacă vă uitaţi bine la cele două cartoane şi mai citiţi şi textele de pe bileţelele lăsate de proprietar, veţi vedea că pe primul carton sunt două mărci de 5 bani albastru (potenţiale erori de culoare de la emisiunea Bucureşti I), iar pe cel de-al doiea se află o marcă de 5 bani roşu-roz (potenţiala eroare de culoare de la emisiunea Bucureşti II).

La marca roşu-roz de pe cel de-al doilea carton mă abţin să fac vreo apreciere din motive destul de complicate (încă nu am văzut o piesă în care să am 100% certitudinea că este originală - este deocamdată cel mai important motiv).

La marca albastră de 5 bani situaţia stă puţin altfel. Pe primul carton veţi vedea pe ultimul rând două exemplare. Unul are un bileţel pe care scrie "FALSCH" (nu vă traduc pentru că sunt sigur că înţelegeţi echivalentul în română). Eu aş fi făcut această afirmaţie şi dacă nu exista acel bileţel, dintr-un motiv pe care l-am mai amintit de multe ori în articolele de pe blog: se vede de la o poştă (sic!) faptul că hârtia lui are o tentă azurată, iar din această cauză marca provine aproape sigur dintr-o marcă verde Bucureşti II alterată chimic în albastru.

Dacă însă piesa declarată drept falsă este privită în comparaţie cu cea din dreapta ei, diferenţe culorii hârtiei este evidentă (totuşi, fără să am piesa în mână nu pot garanta că este originală, deoarece există falsuri nemaipomenit de bune, greu de depistat după microsemnele de tipar, dar mai uşor de identificat din cauză că sunt imprimate pe o hârtie cu o structură total diferită).

Un lucu însă pot să-l fac - să compar dantelura acestei piese cu cea a altor mărci. Faceţi click pentru mărire.

Am decupat o marcă de 5 bani bistru deschis de pe primul rând (nuanţă care are aproape întotdeauna dantelura B1, 11), am multiplicat-o şi am aşezat cele două copii astfel încât să pot compara dantelura mărcii albastre pe laturile superioară şi stângă. Dantelura se potriveşte, într-adevăr.
Am luat şi aşa-zisa eroare (care, provenind din marca de 5 bani verde Bucureşti II, are cu preponderenţă dantelura B, 11½, aşezând-o pe latura dreaptă a celeilalte mărci de 5 bani. Se vede că potrivind dinţii dantelurii în partea de sus, ei nu se mai potrivesc în partea de jos. Aşadar dantelura este diferită de B, fiind cel mai probabil B1, care este şi dantelura specifică erorii originale.

Iată cum am reuşit să identific dantelura unei piese, utilizând comparaţia ca metodă de lucru.
Desigur, până la a se putea stabili dacă piesa este sau originală mai este un drum foarte lung. Aşa ceva nu se poate face pe baza unei fotografii de pe internet.

Timbre + valoroase + preţuri

Aceasta este una dintre căutările frecvente introduse în majoritatea motoarelor de căutare de către o mulţime de persoane din toată ţara (dar şi din străinătate!).

Nu am idee care fapt anume îi determină să caute aşa ceva (presupun numai, pentru că mie însumi îmi este adresată aceeaşi întrebare de către o sumedenie de persoane). Răspunsul la o astfel de căutare nu va fi găsit însă pe nicăieri pe internet (în forma dorită de marea majoritate a celor care fac interogările - pac! lista, poza şi preţul). Şi asta pentru că timbrele nu sunt nici pepeni, nici başcheţii la modă.

Cui vrea să ştie care sunt timbrele valoroase îi dau cel mai rapid răspuns: cele rare!

Vreţi mai multe lămuriri? Pregătiţi câteva sute de euroi sau de dolari şi purcedeţi să cumpăraţi un set de cataloage, pe care ar urma să le studiaţi apoi din scoarţă-n scoarţă timp de vreo patru-cinci ani.
Concomitent, nu vă opreşte nimeni să identificaţi portalurile internaţionale de licitaţii, să vă faceţi conturi pe acolo (aproape peste tot crearea unui cont este gratuită) şi să studiaţi (cu cataloagele achiziţionate în faţă) ce se vinde, în ce condiţii şi la ce preţuri.

Nu de alta, dar foarte multe persoane au impresia că există pe undeva vreun "mercurial" care să stabilească preţul cine ştie cărei maculaturi.

Dacă totuşi aveţi dorinţa de a vă informa şi de a citi câte ceva despre factorii care determină preţurile timbrelor, uitaţi-vă pe acest blog în colţul din dreapta sus: vedeţi acolo coperta unei broşuri pe care o puteţi descărca gratuit. Faceţi click pe imaginea respectivă şi veţi fi purtat la articolul unde se află linkul de download.

Încă două idei:

1. În orica catalog sau lucrare din această categorie, absolut toate preţurile sunt DOAR informative. Preţurile REALE sunt cele care sunt plătite de către cumpărători în cadrul unor tranzacţii reuşite.

2. Nu are ABSOLUT NICIO IMPORTANŢĂ CÂT CERE vânzătorul, deoarece dacă nu se iveşte vreun amator pentru ceea ce doreşte el să vândă SE POATE ŞTERGE UNDEVA cu marfa respectivă.

Aşa că dacă vreţi să vă apucaţi de vreun mic biznis în talciocul din localitate, aveţi grijă să nu fiţi luaţi... ştiţi voi cum. Dacă nu vă pricepeţi, nu încercaţi biznisul pe net, că aveţi toaste şansele să daţi peste meseriaşi care vă pot lăsa în c**ul gol.

Dacă v-a lăsat bunicul din partea vărului de gradul cinci al unchiului vreun clasor de prin anii '70, nu speraţi că Rockefeller va deveni invidios pe voi, pentru că în 99,9999999999999999999999% din situaţiile similare (pe care le-au întâlnit meseriaşii în perioada consumată de atunci) moştenitorii nu s-au ales decât cel mai probabil cu o sumedenie de gunoaie care îi vor face să piardă câteva luni degeaba.

Desigur, puţin mai sus am prezentat puţin cam exagerat problema. Cei care vă treziţi într-o astfel de situaţie căutaţi (din cunoscut în cunoscut) pe cineva care are o idee măcar aproximativă despre timbre şi despre filatelie.

Încă o precizare: capetele de bour nu cresc la orice colţ de stradă (numai cu capetele de bou e o cu totul altă chestie). Nu de alta, dar m-am săturat de câte ori pe lună aud că a mai descoperit careva cea mai tare comoară care s-ar fi putut vedea vreodată.

O sumedenie de persoane care navighează pe internet caută, de asemenea, cataloage cât mai gratuite şi cât mai uşor de descărcat moca de pe net. Luaţi-vă gândul, pentru că lucrările cu adevărat valoroase nu le veţi găsi de fel! Poate că veţi da peste vreun catalog online pe cine ştie ce portal, dar vă recomand (ca unul care se ocupă de aproape 50 de ani de filatelie) să nu luaţi de bună vreo informaţie sau vreun preţ până nu consultaţi şi vreo lucrare sau un set de cataloage serioase.

Care sunt acestea? Vă ofer mai jos câteva linkuri utile (dacă nu ştiţi decât româna apelaţi la cineva care ştie mai mult).

Catalogul MICHEL este un catalog universal editat integral în limba germană.

Catalogul SCOTT este un catalog universal de asemenea, editat în Statele Unite, în limba engleză.

Catalogul STANLEY GIBBONS este al treilea catalog universal, editat în Marea Britanie şi cu orientare mai puternică spre zona Commonwealth-ului.

Al patrulea set universal de cataloage, YVERT & TELLIER este redactat în limba franceză.

Pentru că nu prea seamănă nici cu romanele de dragoste, nici cu broşurile de la Metro sau Carrefour, vedeţi că fiecare dintre aceste cataloage au instrucţiuni de utilizare în primele pagini ale fiecărui volum.

Mai există o mulţime de cataloage cu caracter regional ori numai naţional, dar nu vă încarc memoria. Dacă vă interesează totuşi şi acest aspect, folosiţi cu încredere motoarele de căutare (şi săriţi cuvintele free şi download, ca să nu pierdeţi vremea de pomană). Nu de alta, dar s-ar putea supăra careva în stare să vă acuze de încălcarea legislaţiei privind drepturile de autor (că la noi mai e cum e, dar pe la alţii se ajunge uşor la puşcărie, iar extrădarea a devenit o chestie relativ facilă).

Un experiment necesar pentru identificarea unei contrafaceri

Sunt colegi care au tot încercat să îmi demonstreze că supratiparele MViR în casetă duble sau răsturnate la prima emisiune a ocupaţiei germane în România sunt originale. Eu nu am reuşit până acum să identific vreun astfel de exemplar de care (cel puţin eu) să fiu (oarecum) sigur că nu este o făcătură. Până şi prea ridicatul în slăvi catalog german Michel (pe care eu nu îl prea simpatizez din cauza discriminării pe care o face mărcilor româneşti în comparaţie cu cele ale altor ţări) menţionează în volumul specializat Germania că astfel de piese sunt "Mache".

Zilele trecute, un cunoscut m-a rugat să-mi dau cu părerea depre caracterul unei astfel de piese găsite pe internet (nu are importanţă unde şi cine a oferit-o, acum discutăm numai de principiu).

Am luat imaginea piesei în cauză, am deschis-o într-un progrămel simpatic şi am mărit-o cât de mult s-a putut astfel încât detaliile importante ale desenului să nu se estompeze. Ţin să vă spun că am luat acest obicei pentru că am chiorât (şi din cauza vârstei, şi din cauza timpului îndelungat în care am stat cu ochii în tot felul de monitoare, nu toate de cea mai bună calitate). Un obicei foarte prost (ar zice unii), dacă nu chiar un obicei de-a dreptul nesimţit (ar completa ei). Păi ce să-i fac dacă am chiorât? (Hi hi hi hi!...).

Am să vă explic pe scurt care au fost paşii experimentului pe care l-am făcut cu marca în cauză, care este aceasta:

Aşa-zisa varietate constă în existenţa unui supratipar negru, pe lângă cel roşu, oficial, al mărcii de 15 bani din prima emisiune a ocupaţiei germane.
Fixând cu privirea cele două supratipare (cel roşu şi cel negru) mi s-a părut că există uşoare diferenţe între ele, aşa că am încercat să apelez la un truc mai vechi, pe care l-am mai pomenit în articole anterioare pe blog, şi anume suprapunerea celor două supratipare.

La prima vedere, imaginea de mai sus a piesei s-ar putea să vi se pară nemaipomenită, dar de fapt ea are o calitate execrabilă (după ce că scanarea nu s-a făcut de un profesionist, asupra imaginii a mai intervenit şi programul de management al imaginilor de pe pagina de internet unde a fost postată piesa la vânzare). Din această cauză, numărul paşilor care se pot face este mai mare:

1. Peste imaginea piesei am "aşezat" un strat transparent, pe care am copiat într-o altă culoare supratiparul negru (adică cel presupus a fi falsificat):

2. Stratul transparent, nou creat, se poate muta în poziţia dorită de cel care face verificarea:

3. Acest strat se poate suprapune peste supratiparul roşu, ajustându-i concomitent procentul de transparenţă (pentru a se uşura compararea celor două supratipare):

4. În acest stadiu, examinarea făcută cu ochiul unui avizat sesizează diferenţele existente între supratipare (cel mai uşor în cazul de faţă se identifică poziţia relativă a literelor faţă de cadru, dar şi între ele). Cineva ar spune că aceste diferenţe ar putea apărea din cauza uzurii clişeelor supratiparului, dar afirmaţia este una gratuită, deoarece uzura nu produce modificarea poziţiei relative a elementelor clişeului, ci deformarea globală a acestuia (în situaţia de faţă, diferenţele dintre cadrele celor două supratipare exclud o deformare a vreunuia dintre ele, fiind mult prea apropiate ca formă).
Totuşi, pentru a se scoate mai bine în evidenţă diferenţele între supratipare, se poate reduce la zero transparenţa stratului creat de persoana care face verificarea:

Pe marginea desenului albastru ies în evidenţă zonele roşii care nu se potrivesc şi care ridică imediat semnele de întrebare asupra originalităţii supratiparului negru.

Ca tehnică de lucru, ceea ce v-am prezentat mai sus este un lucru care de regulă nu se face, deoarece rezoluţia imaginii piesei este una destul de scăzută (pare a fi în jurul valorii de 500 dpi).
Verificarea în condiţii optime se face având la dispoziţie (fizic) piesa de examinat, care se scanează la o rezoluţie ridicată (în raport de calitatea monitorului cu care se lucrează, rezoluţia pe care o recomand poate fi cuprinsă între 1.600 şi 2.400 dpi.

În situaţia în care aş fi avut fizic la dispoziţie piesa, paşii de lucru în cadrul verificării ar fi fost alţii.

1. Pe imaginea scanată a piesei se selectează numai zona supratiparului bănuit a nu fi original, care se duplică şi se prelucrează prin câteva tehnici specifice, astfel încât în imagine să rămână numai desenul acestuia:

2. Imaginea nouă astfel creată se suprapune peste supratiparul considerat original (cel roşu în situaţia de faţă), ajustându-se transparenţa noului strat pentru a se uşura compararea celor două supratipare:

Atunci când se încearcă alinierea celor două supratipare (aici s-a încercat să se facă faţă de colţul stâng inferior al celor două casete) iese din nou în evidenţă o nepotrivire evidentă la litera M (dar nu numai).

Să ştiţi că o astfel de "lecţie" nu găsiţi nicăieri (nici pe internet şi nici prin cine ştie ce catalog sau alt tip de manual).

Ce se mai vinde şi cu cât?

Vă prezint din nou o "fotografie" pentru obiectele de colecţie din câteva domenii existente pe eBay ieri, 31 iulie, între orele 20,00 şi 20,20. Ceea ce puteţi vedea în capturile de ecran de mai jos sunt "vârfurile" din domeniul respectiv, adică cele mai mari preţuri pentru care există cel puţin o ofertă acceptată.

ARTĂ DECORATIVĂ

ARTIZANAT

CEASURI

DISCURI (VINIL)

FOTOGRAFIE

GRAFICĂ (BENZI DESENATE)

GRAFICĂ

JUCĂRII VECHI

MONEDE ANTICE

POSTERE (PRINTURI)

POSTERE

REVISTE DE COLECŢIE

SCULPTURĂ

TIMBRE