De ce au fost falsificate mărcile din emisiunile Paris-Bucureşti?

Am obiceiul ca atunci când vizitez portalurile de licitaţie online să semnalez pe Facebook prietenilor pe care îi am în listă falsurile mărcilor româneşti pe care le întâlnesc şi cu care s-ar putea păcăli potenţialii amatori.
Astăzi, mai devreme, am semnalat ca de obicei trei falsuri oferite de un vânzător "plin" de calificative pozitive. Click pe imagini pentru mărire (în colţul drept inferior al fiecărei capturi de ecran se poate vedea ID-ul fiecărui lot).

Unul dintre prieteni m-a întrebat la o postare de ce s-ar fi falsificat astfel de mărci, care se pot găsi cu astăzi cu miile.

Povestea pleacă de la ce se întâmpla pe piaţa filatelică prin anii '90 ai secolului al XIX-lea (poveste care rezultă cât se poate de clar din articolele publicate în revistele filatelice britanice, franceze şi americane ale vremii la care eu am mai făcut unele referiri în articole mai vechi de pe blog).

La sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 ai secolului XIX pe piaţa filatelică occidentală ajungeau destule oferte de vânzare sau pentru schimb filatelic de la colecţionari sau negustori români. Cred că am dat şi eu pe blog exemple de corespondenţe filatelice cu preţurile solicitate de negustori români.

Problema cu aceste oferte era că toate conţineau numai mărci ştampilate, recuperate de pe corespondenţe chiar în acea epocă (mă şi gândesc cu mâhnire câte corespondenţe potenţial interesante s-au distrus astfel). Aceleaşi mărci neştampilate nu se puteau găsi pentru acoperirea nevoilor colecţionarilor din Occident, din cel puţin două motive:

- negustorii locali preferau timbrele ştamplate deoarece, aproape sigur, făceau rost în mod gratuit de corespondenţele pe care le spălau, deci timbrele ştampilate nu îi costa decât munca depusă cu spălatul;
- serii neştampilate nu s-a gândit nimeni să stocheze la data la care acestea se vindeau la oficii şi la debitanţi, din două motive: aproape nimeni nu a estimat potenţiala cerere de peste câţiva ani venită din străinătate, başca preţul unei serii (la nominal) necesita o oarecare investiţie pe care erau relativ puţine persoane dispuse să o facă.

Ce s-a întâmplat în Occident? Păi existau colecţionari, exista şi cerere, dar nu existau timbrele care să acopere această cerere. La acea dată punerea în circulaţie a noilor timbre rareori se anunţa public, iar colecţionarii se trezeau că au lipsuri abia peste câţiva ani după ce timbrele dintr-o ţară nu mai erau disponibile.
 În lipsa unor reglementări stricte privind copierea mărcilor poştale, au apărut destul de repede întreprinzători pe care i-a preocupat acoperire acestei cereri (nu gratuit, se înţelege).

Astăzi au ajuns până la noi cu precădere informaţii referitoare la falsificatorii de calibru ai mărcilor poştale, dar potrivit presei filatelice a vremii, persoane care au avut astfel de preocupări au fost mai multe. Au existat tipografi şi în Franţa, şi în Marea Britanie, şi în Germania, şi în Belgia şi Ţările de Jos.

Colecţionarii români mai cu vechime i-au prins în viaţă pe foştii negustori din perioada interbelică. Aceştia au transmis oral mai multe legende filatelice, printre care unele se refereau la provenianţa falsurilor mărcilor româneşti din emisiunile Paris-Bucureşti. Regretatul Nathanson povestea, cu ocazia cercurilor filatelice bucureştene organizate duminica la casa de cultură de strada 11 Iunie, că aceste falsuri ar fi fost realizate cu precădere în Belgia şi în Franţa. Astăzi nu avem decât să luăm de bune aceste povestiri, dacă nu dispunem de alte surse documentare sau dovezi. Cert este însă faptul că pe piaţă există numeroase falsuri care pot păcăli relativ uşor colecţionarii (cu toate că la data respectivă ele au fost făcute doar pentru a umple căsuţele goale din albumele colecţionarilor din Occident).