Cota mărcilor pe scrisoare: o abordare eronată în mai toate cataloagele

În cele două cataloage româneşti mai recente, pentru piesele clasice sunt acordate cote ale mărcilor pe scrisoare. Este vorba de cataloagele din 1974 (K. Dragomir - Surpăţeanu) şi 1984 (Spineanu). Mult timp am petrecut încercând să înţeleg care este mecanismul formării preţului pentru mărcile pe scrisoare.

La începuturile mele în ale studiului, nu reuşeam să pricep acest lucru. Bănuiam, pe bună dreptate, că cel mai important criteriu are la bază raritatea piesei. De înşelat nu mă înşelam, dar nu îmi dădeam seama în ce măsură ar putea exista o metodologie de formare/atribuire a cotei pieselor pe corespondenţă.

În timp, odată cu completarea  propriei biblioteci filatelice, am urmărit acest aspect şi în alte cataloage specializate. Mai ales că am fost pus în repetate rânduri în faţa nevoii de evaluare a unor piese diverse.

Metoda de acordare a acestor cote de către cele două cataloage româneşti menţionate mai sus nu reprezintă o noutate. Am întâlnit-o în numeroase alte cataloage: Michel specializat (volumele pentru mai multe ţări), Netto (pentru Austria), Stanley Gibbons (volumele specializate pentru perioada reginei Victoria şi pentru perioada următoare, a "celor patru regi"), Zumstein (pentru Elveţia), Facit (pentru ţările nordice) etc.

Ulterior, prin anii '80, am descoperit catalogul austriac specializat realizat de Ferchenbauer. A fost primul catalog în care am descoperit cote defalcate pe fiecare combinaţie în cadrul francaturilor. Pentru o perioadă, am considerat că acest model de prezentare pare a fi cel mai "bun". Dar am descoperit ceva mai târziu că totuşi nici acest model nu acoperea necesitatea catalogării adecvate a unor francaturi (pentru că m-am pomenit în situaţia de a întâlni francaturi identice, pe obiecte de corespondenţă din categorii diferite şi a căror raritate era în mod cert diferită).

Ceva mai târziu, după anul 2000, tot nordicii mi-au dat soluţia, după ce am descoperit într-o ediţie mai nouă a catalogului suedez Facit inventare ale corespondenţelor pentru emisiunile clasice, pe categorii, pe greutăţi şi pe destinaţii. Am realizat repede că aici poate fi soluţia aplicabilă şi pentru un potenţial catalog românesc specializat.

Concluzia la care am ajuns este că pentru realizarea unei catalogări cât de cât mai apropiate de realitate sunt necesare cel puţin două lucruri de bază:
- analizarea circulaţiei fiecărei emisiuni în parte, pe baza tarifelor în vigoare;
- realizarea unui inventar cât mai detaliat al pieselor cunoscute.

Volumul de muncă este apreciabil, dar rezultatele pot fi excepţionale. Fiecare emisiune (uneori fiecare marcă dintr-o emisiune) are o putere de francare întinsă pe o anumită perioadă. Pentru această perioadă au fost în vigoare unul, două sau mai multe tarife pentru diversele categorii de corespondenţă (cărţi poştale, scrisori etc.), care pot avea trepte de greutate, pot fi simple sau recomandate, trimiteri expres sau cu AR, pot fi de asemenea interne (loco sau în altă localitate) sau externe. Pentru fiecare din aceste categorii de corespondenţă există obligativitatea francării cu o sumă, care poate fi realizată printr-o francatură simplă (dacă în emisiunea respectivă există nominalul corespunzător), colorată (realizată din două sau mai multe valori), multiplă (de ex. francatură de 25 bani realizată din cinci mărci de 5 bani) sau combinată, colorată şi multiplă (de ex. două mărci de 10 bani şi una de cinci bani).

Despre un inventar al francaturilor nu se poate vorbi decât pentru primele trei emisiuni. Pentru perioada clasică, există semnalări ale unor francaturi deosebite, dar părerile referitoare la raritatea unor combinaţii mai uzuale diferă mult. Şi aici ar fi necesar un inventar, care nu prea există. De perioada postclasică, nici nu mai vorbesc. Ca de altfel şi de perioadele mai recente, mergând chiar până la proclamarea republicii, în 1947.
O astfel de evaluare a corespondenţelor ar permite şi identificarea mult mai rapidă a plicurilor filatelice, care sunt în multe cazuri supraevaluate, în detrimentul altor piese, pur şi simplu ignorate, dar extrem de rare.

Mai apare o problemă care nu a fost niciodată tratată în niciun studiu (fie el românesc sau străin): raritatea francaturilor de completare pe întregurile poştale cu marcă fixă. Treaba ar fi simplă şi pot da un exemplu grăitor: în niciun caz cota unei scrisori francate cu o marcă de 25 bani Perle nu poate fi egală cu cea a unei cărţi poştale recomandate, care pe lângă marca fică mai are şi aceeaşi marcă de 25 bani Perle. Exemplele ar putea continua.

Problema este cine munceşte?