Pe 19 aprilie a.c. au fost publicate în Monitorul Oficial partea I-a, nr. 307, Normele privind reevaluarea bunurilor culturale mobile deținute de instituții publice de drept public, în vederea asigurării unei juste reflectări a acestora în contabilitate din 09.04.2019.
Pentru cei interesaţi, Normele pot fi lecturate
aici.
Aceste norme trebuiau adoptate de foarte mult timp (probabil odată cu Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil). Sau cel puţin aşa ar fi trebuit să se întâmple într-o societate normală, în care funcţionarii publici ar fi fost persoane cu scaun la cap, responsabile. Mai ales că instrucţiunile emise periodic de Ministerul Finanţelor fac referiri la valorile care ar trebui cuprinse în contabilitatea instituţiilor publice.
În mod normal, evaluarea/reevaluarea ar fi trebuit legată de operaţiunea de clasare a obiectelor de natura patrimoniului cultural mobil. Acest lucru nu s-a întâmplat însă. Gurile rele (citeşte surse din MC şi instituţiile subordonate) spun că au existat întotdeauna presiuni din partea deţinătorilor de astfel de obiecte (mai ales din zona muzeelor) pentru a nu se adopta niciun fel de reglementare în acest sens, din două cauze principale: gestiunile să aibă o valoare contabilă cât mai redusă, respectiv diminuarea/diluarea răspunderii deţinătorilor de bunuri proporţional cu valoarea neactualizată din contabilitate.
Marea majoritate a inventarului instituţiilor de cultură (dar nu numai) cuprind bunuri evaluate în propria contabilitate la preţuri derizorii, chiar şi în cazul unor obiecte vechi, cu valoare pe piaţa liberă. Apoi a venit denominarea leului, în 2005. Iar valorile obiectelor au devenit şi mai "interesante", odată ce leul nou a luat locul celor 10.000 lei vechi. Credeţi că i-a păsat cuiva? Au fost câteva voci care au fost acoperite de "masa" funcţionarilor publici.
Legea nr. 182/2000 nu conţine nicio prevedere referitoare la evaluarea/reevaluarea bunurilor culturale mobile, şi nici vreo sancţiune legată de aceasta. Aşadar fericire pe linie!
La trei ani după adoptarea acestei legi a fost adoptat un alt act normativ, Ordonanţa Guvernului nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice (publicată în Monitorul Oficial nr. 624 din 31 august 2003. Suntem în 2019, iar ceea ce scria în această OG nu s-a făcut. Ba că nu a fost timp, ba că OG nu se referă la caracterul specific al instituţiilor de cultură, ba că nu ajunge personalul la volumul de muncă impus etc., etc. Nu s-a făcut iar nimic, din nou fericire pe linie!
Există opinii (inclusiv din zona societăţii civile) potrivit cărora subevaluarea patrimoniului ar fi fost de mult timp o acţiune premeditată, care să vină în întâmpinarea anumitor acţini. Multe dintre acestea (concretizate în furturi de obiecte de valoare, dispariţii misterioase şi altele asemenea) au constituit subiecte ale unor materiale publicate de mass-media. Pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba, recomand articolele publicate pe blogul Ştiinţa pentru toţi, în seria de articole intitulate
"Cum dispare patrimoniul României". Urmăriţi toate episoadele şi vă veţi cruci!
Revin la ultimele norme privind reevaluarea. Proiectul acestora a fost publicat în 22 noiembrie 2018 pe pagina de internet a Ministerului Culturii, (
aici) fiind supuse dezbaterii publice. La data respectivă mi-am permis să înaintez prin email compartimentului legislativ din Ministerul Culturii propuneri concrete referitoare la sancţiuni, astfel:
Normele trebuie să includă sancţiuni pentru:
- neconstituirea comisiei permanente prevăzute la art. 3 alin. (1);
- efectuarea cu rea credinţă a reevaluării prin stabilirea de către comisii a unor valori vădit diferite faţă de valorile de piaţă ale bunurilor culturale mobile;
- neînscrierea în contabilitate a rezultatelor reevaluării la termenele prevăzute pentru întocmirea bilanţurilor contabile.
Propunerea mea a rămas fără niciun rezultat. Am reuşit totuşi să-mi mai fac câţiva "prieteni". Şi am mai aflat că există adversari înverşunaţi ai evaluării/reevalurii, unii susţinând chiar şi aberaţii de genul eliminării obligaţiei de înscriere în contabilitate a bunurilor!!! Nu cumva sunt aruncaţi pe fereastră alţi bani publici drept salarii pentru astfel de angajaţi?
Eludarea răspunderii - o acţiune premeditată (scuzaţi repetiţia)
Cum te-apuci să citeşti Legea nr. 182/2000 parcurgându-i capitolele, iei la cunoştinţă de o serie întreagă de atribuţii a căror încălcare/neîndeplinire nu este sancţionată în niciun fel.
Una din principalele prevederi este statuată la art. 9 (Activitatea de cercetare, desfășurată de cercetătorii științifici în instituții publice specializate, deținătoare de bunuri care fac parte din patrimoniul cultural național mobil, are ca obiect cercetarea, dezvoltarea și valorificarea științifică a patrimoniului cultural național mobil, în principal a celui deținut de instituția respectivă.). Ei bine, statul ca momâia timp de zeci de ani nu este sancţionată în niciun fel, iar acest lucru este frecvent în instituţile de cultură (sunt funcţionari publici care n-au dat societăţii nimic, utilitatea lor în posturile pe care le ocupă fiind mai mult decât discutabilă, dacă nu chiar inutilă, adică bani publici aruncaţi degeaba!).
Să vă dau un exemplu. Anul trecut, un prieten care are un mare respect pentru patrimoniu mi-a trimis imagini ale unei forme de tipar (matriţe) de la o serie de timbre din 1891 care s-ar păstra în colecţia naţională de timbre (şi care ar fi făcut obiectul unui împrumut în urmă cu aproape 50 de ani). Lungul şir de salariaţi angajaţi acolo nu au scris în ultima sută de ani nici măcar trei rânduri despre bunurile peste care s-au aşezat cu fundul, nepricepând importanţa şi valoarea lor istorică. Ei bine, matriţa la care am făcut referire mai sus infirmă tot ce se cunoştea legat de tehnica de multiplicare a clişeelor, modificând o parte a istoriei poligrafiei româneşti.
Statul "cu fundul" pe patrimoniu şi ţinerea "la secret" a obiectelor din colecţie a generat de-a lungul anilor multe discuţii, suspiciuni, acuze de furt, ba chiar şi un dosar penal pentru aşa-zise furturi/înlocuiri cu falsuri, la sesizarea Curţii de conturi (că de fapt a fost altfel, citiţi
aici).
Credeţi că s-a întâmplat ceva, că s-a găsit vreun vinovat pentru situaţia creată? Nu.
Povestea este însă mult mai lungă şi problema nu este specifică fostului Muzeu Filatelic, ci mai tuturor instituţiilor deţinătoare de obiecte vechi. Sunt (încă) angajaţi care ţin la secret existenţa anumitor obiecte/artefacte crezând că aceasta ar fi un fel de garanţie că nu-şi pierd posturile, în timp ce altora le este frică (la propriu) că valorizarea obiectelor de către alte persoane le-ar face mari deservicii pe plan profesional.
Una peste alta,
legislaţia ar trebui să facă în mod explicit legătura obligatorie între protecţia bunurilor şi valorizarea lor din punct de vedere istoric, artistic, cultural etc., interzicându-se orice formă de protecţie în absenţa acestei valorizări.
Şi poate că n-ar fi prea mult să existe şi posibilitatea transferului patrimoniului neexploatat către alte instituţii care doresc să facă acest lucru. Ştiu că multora le sună anormal, dar expropierea pentru utilitate publică ar trebui să poată fi aplicată şi instituţiilor bugetare care nu îşi îndeplinesc atribuţiile.
Cât despre cei care stau de ani de zile, cugetând la nemurirea sufletului în loc să-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi, exită soluţii. Aceste soluţii ar trebui să fie specifice pentru trei nivele: pentru instituţie, pentru managerul acesteia şi pentru salariat.
La nivel de instituţie ar trebui să existe o normă privind evaluarea activităţii acesteia, dar şi atribuţii de verificare şi control (pe linie de specialitate) pentru instituţia ierarhic superioară. Normal, ar trebui să existe şi cercetări administrative şi sancţiuni pentru cazurile în care atribuţiile instituţiei nu sunt îndeplinite. Şi poate că nu ar fi deloc rău să se mai renunţe la activităţile de tip circotecă organizate de mai toate instituţiile, în favoarea activităţii de valorizare a patrimoniului.
La nivelul managerului, măsurile ar trebui să vizeze tot gradul de îndeplinire a atribuţiilor, numai că planurule de management ar trebui să cuprindă sarcini concrete, cu termene şi responsabili dintre viitorii subordonaţi, nu poveşti şi filozofii. În opinia mea, se resimte lipsa managerilor de profesie, cu studii de specialitate, din cauza inventării aşa-zisei meserii de manager cultural (să fim serioşi: un absolvent de istorie se uită la un bilanţ sau la un plan de afaceri precum râma la crocodil!).
La nivelul salariatului există posibilitatea reorganizării postului (dacă ar exista şi manageri competenţi, desigur). Astfel, posturile cu studii superioare ocupate de salariaţi care stau şi nu valorizează gestiunea ar trebui reorganizate în posturi cu studii medii, de gestionar simplu. În acest mod se şi pot reduce cheltuielile inutile.
Nu în ultimul rând ar trebui luaţi la întrebări cei care ar fi trebuit să găsească soluţii pentru eliminarea acestui fenomen şi n-au făcut nimic ani de zile şi care aplică nestingheriţi zicala "timpul trece, leafa merge".
Să fim bine înţeleşi: toate cele de mai sus vizează bunuri aflate în proprietatea statului, gestionate de funcţionari publici. Controlul public în acest domeniu este normal. Desigur că cei vizaţi pot să-şi demonstreze nestingheriţi capacitatea în mediul privat, pe banii proprii.
Povestea clasării bunurilor culturale mobile
Legea nr. 182/2000 are o prevedere foarte clară: declanşarea procedurii de clasare se face din oficiu pentru bunurile culturale mobile aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale și administrate de instituții publice, regii autonome, companii naționale, societăți naționale sau alte societăți la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar (art. 11, pct. 1, litera a). Nu există niciun dacă şi niciun parcă. Ei bine, după mai bine de 18 ani, nu au fost clasate decât în jur de 6-7% din totalul bunurilor din evidenţe (potrivit afirmaţiilor celor din domeniu). Nu există nicio sancţiune, iar toată lumea este din nou fericită pe linie.
Mai mult, nu există nicio evidenţă pentru obiectele la care s-a declanşat procedura de clasare şi nu au fost propuse pentru clasare (art. 12, pct. 6 din lege), neexistând practic niciun control asupra acestei activităţi. Dă cu capul tot cel care centrează, fără posibilitatea de control (nu că ar fi cineva dornic să facă acest lucru).
O altă problemă la care legea face referire (art. 13, pct. 1) este arhiva imagistică, care ar fi trebuit realizată odată cu inventarierea patrimoniului. În prezent nu se ştie cam în ce stadiu ar fi digitizarea obiectelor/documentelor, ce se întâmplă dacă ea nu s-a făcut, care ar fi termenul limită mai concret vorbind şi care ar fi sancţiunile pentru neefectuarea digitizării. În mod normal ar fi trebuit de mult timp să existe planuri cu termene întocmite la nivel de instituţie. Aceeaşi debandadă. Deci... iar fericire pe linie!
Un caz special îl constituie clasarea bunurilor culturale mobile confiscate. Legislaţia nu prevede nicio sancţiune pentru situaţiile în care obiectele confiscate nu sunt clasate, deşi procedura a fost declanşată (deci confiscarea nu a fost necesară). Există cazuri în care problema confiscării s-a disputat în justiţie, angajându-se cheltuieli din bani publici fără niciun beneficiu pentru societate. Mai mult, unele acţiuni au vizat obiecte comune, care n-aveau nicio legătură cu patrimoniul decât pentru câteva minţi înfierbântate. Mai concret, pentru obiecte evaluate pe piaţa liberă la doi-trei poli s-au angajat cheltuieli de mii sau zeci de mii de lei (gândiţi-vă numai la salariile justiţiabililor şi la sumele percepute drept cheltuieli de judecată, başca resursele consumate cu urmărirea unor persoane şi percheziţiile care au dus la confiscări). Aceste cheltuieli sunt în mod clar inoportune şi ar trebui recuperate (imputate), pentru că nu este nimeni pe propria moşie şi este vorba despre fonduri publice.
Povestea experţilor (atestare, activitate, expertiză) şi a Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor
De la început aş caracteriza povestea experţilor drept un fel de colcăială, o debandadă organizată cauzată de mari pete albe în legislaţia care (în opinia mea) a fost intenţionat creată şi întreţinută, spre beneficiul unor funcţionari din instituţii publice.
Normele de acreditare a experţilor au fost emise în baza Legii nr. 182/2000 prin ordin al ministrului. Varianta iniţială a fot publicată în Monitorul Oficial nr. 114 din 06.03.2001 (Ordinul ministrului nr. 2009/2001). Ordinul a suferit ulterior modificări minore printr-un alt ordin, nr. 2498/2010, fiind publicat în Mon. Oficial nr. 640 din 13.09.2010.
Normele cuprind o înşiruire de condiţii şi punctaje, fără nimic altceva, dar care indică în mod clar că au fost întocmite exclusiv pentru salariaţi din instituţii de stat. Lista condiţiilor este deschisă de existenţa studiilor de specialitate (criteriu obligatoriu), care în cazul filateliei este ceva imposibil, nefiind niciodată organizate cursuri pentru aşa ceva de nicio instituţie din România. Păi dacă s-au inclus timbrele în aria patrimoniului cultural mobil, de ce nu s-a dus problema până la capăt? Sau de ce se cer studii de săecialitate, dacă aşa ceva nu există? Opinia mea este că avem de-a face cu o golănie ieftină. Cei mai mari experţi filatelici din lume, recunoscuţi de comunitatea internaţională de pe cele cinci continente, nu s-ar încadra criteriilor solicitate de minţile luminate din Bucureşti. Miroase clar a obstrucţie pe piaţa muncii creată în mod inteţionat. Dar nu exclud să fie vorba doar despre prostie şi diletantism.
Aşadar, de mai bine de 18 ani nu există niciun fel de reglementări care să vizeze:
- parcurgerea unui concurs pentru accederea la calitatea de expert;
- activitatea de expertiză, respectiv norme privind expertizarea bunurilor culturale; documente şi registre de evidenţă;
- atribuţiile experţilor, drepturile şi obligaţiile lor;
- abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni;
- statutul experţilor care sunt şi salariaţi ai unor instituţii de stat; definirea situaţiilor de incompatibilitate şi sancţiunile aferente;
- remunerarea activităţii de expertiză şi aspectele fiscale aferente; situaţiile în care activitatea de expertiză este inclusă în fişa postului (pentru salariaţii din instituţiile de stat).
Repet, această lipsă de reglementare pare a fi intenţionat menţinută, pentru interese obscure. În opinia mea este vorba de cel puţin abuz în serviciu, care ar trebui cercetat, respectiv sancţionat potrivit legii. Dacă nu cumva este vorba de corupţie în toată regula.
O situaţie întâlnită la experţii atestaţi pentru domeniul filatelie este lipsa cu desăvârşire a expertizei, studiilor şi lucrărilor publicate la unele persoane atestate. Nu se cunoaşte conţinutul dosarelor depuse de aceste persoane în calitate de solicitanţi, dar lipsa expertizei (cunoştinţelor de specialitate) este mai mult decât evidentă. Adevăraţii specialişti sunt aşa de rari, încât sunt cunoscuţi de comunitate foarte bine. Nu se poate spune acest lucru despre cei în cauză. Există exemple concrete:
- Hancu (Lăpuşcă) Ana, muzeograf la Muzeul Judeţean Mureş, Reg. R1/288 din 17.12.2003.
- Uyy Sorian, muzeograf la MNIR, Reg. R1/1009 din 29.01.2019.
Simpla ocupare a unui post de muzeograf nu îi califică pe respectivii cu nimic. Tocmai de aceea orice persoană cu scaun la cap se întreabă cum au fost respectate normele de acreditare şi cum a evaluat dosarele Comisia Naţională a Colecţiilor şi Muzeelor. Cum a fost respectată legea?
Mai există un fenomen, semnalat de numismaţi: există persoane cu expertiză, studii (şi eventual doctorate) în anumite domenii, dar care au fost atestate ca experţi pentru numismatică, deşi cei care activează în domeniu reclamă că respectivii nu au experiza şi cunoştinţele minime necesare (şi cine ştie câte astfel de situaţii ar mai exista pentru alte domenii). Şi dn nou apare întrebarea: cum a fost respectată legea şi cu de la cine putere se face echivalarea activităţii într-un domeniu cu un altul mult diferit?
Aceste situaţii miros urât de tot. Şi nu oricum, ci miros a fraudă, în opinia mea. Poate că tocmai de aceea există persoane care susţin în spaţiul public că nu este nevoie să se publice ordinul de ministru care stabileşte componenţa Comisiei Națională a Muzeelor și Colecțiilor (invocând o prevedere legală mai obscură), poate chiar se urmăreşte ascunderea anumitor lucruri. De parcă ar fi vorba de comisia care face achiziţii de hârtie igienică şi agrafe de birou, nu de ditamai comisia cu atribuţii şi responsabilităţi de importanţă deosebită.
Câteva acţiuni sunt clare, necesare şi ar trebui parcurse cât mai curând posibil:
- cercetarea situaţiilor reclamate şi identificarea cazurilor în care actuala legislaţie (deşi prostă şi incompletă) a fost încălcată, cu luarea măsurilor legale care se impun;
- actualizarea legislaţiei referitoare la experţi, concomitent cu declanşarea unei noi proceduri de atestare a experţilor, pe baza unui examen profesional real;
- actualizarea legislaţiei care vizează activitatea Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi publicarea proceselor verbale (ori a înregistrărilor audio sau video) ale şedinţelor acestui organism specializat;
- sancţionarea oricărei încercări de ascundere de ochii publici a activităţii din domeniu; când este vorba de bani publici şi de bunuri din patrimoniul public şobolănismele nu au ce căuta.
În rest, numai de bine. Dar nu uitaţi, vorba neamţului: Follow the money! (şi nu veţi înceta să aveţi surprize). N-am spus nimic de fisc.
Aş mai fi avut câteva probleme de scris, dar nu a intrat lumea în sac.
Nu vreau să termin fără să spun că nu am nicio afacere cu vreo instituţie de stat (nici n-am avut şi nici nu sunt interesat de aşa ceva), nefiind interesat nici de calitatea de expert (acest lucru l-am afirmat încă de acum mai bine de şapte ani, puteţi citi
aici).
