Cum a reuşit statul român să devină co-proprietar pe bunurile private deţinute de sute de mii de cetăţeni şi cum i-a transformat peste noapte pe aceştia în potenţiali infractori (3)

Episoadele anterioare le puteţi citi aici: Episodul 1; Episodul 2.

Ce face actuala legislaţie referitoare la patrimoniul cultural? Aprioric consideră orice particular/colecţionar deţinător de timbre un potenţial infractor

Poate că unii nu înţeleg sensul cuvântului "aprioric" şi de aceea am apelat la câteva dicţionare:

- APRIÓRIC, -Ă, apriorici, -e, adj. (În teoria falsă, idealistă a cunoașterii formulată de Leibniz și Kant, care presupune existența rațiunii pure) Anterior experienței, independent de experiență; bazat numai pe rațiune. D-l Duhring socotește de asemenea că poate construi întreaga matematică pură, asemeni formelor de bază ale existenței, în mod aprioric, adică din cap, fără să se folosească de experiențele pe care ni le oferă lumea exterioară. ENGELS, A. 45.
(Dicţionarul limbii române literare contemporane 1955-1957). Observaţie personală: de bună seamă că însemnătatea observaţiei făcute de Engels stă bine înfiptă la baza cunoaşterii şi activităţii birocraţilor din Cultură, altfel situaţia actuală anormală (ca să nu spun dementă) nu ar putea exista.

- APRIÓRIC, -Ă adj. Anterior oricărei experiențe, fundat exclusiv pe speculațiile abstracte ale rațiunii. [Cf. germ. apriorisch]. (Dicţionarul de neologisme, 1986).

-  APRIÓRIC, -Ă, apriorici, -ce, adj. (Fil.) Anterior experienței, independent de experiență; bazat numai pe rațiune. [Pr.: -pri-o-] – Din germ. apriorisch. (Dicţionarul epxlicativ al limbii române, ediţia a II-a, 2009).

Mai pe scurt şi pe înţelesul celor care nu s-au dat în vânt după studiul bogăţiei lingviste: este vorba de acţiunea unei persoane care face ori este (pre)dispusă la a face presupuneri care nu au la bază o cunoaştere proprie şi reală a unui fenomen, în lipsa experienţei adecvate, cu alte cuvinte.

Mai pe româneşte, cineva străin de un anumit domeniu ajunge să dispună luarea unor măsuri fără a realiza (sau a deduce, sau chiar fără a-l interesa) care sunt efectele acelor măsuri şi în ce grad pot modifica ele statutul unei categorii definite de cetăţeni, care urmează a fi activitatea unor formaţiuni din organigrama unor ministere şi dacă se impune sau nu luarea unor măsuri suplimentare de şcolarizare (pregătire profesională) pentru personalul din subordinea unui anumit minister (sau a mai multora). Nici nu cred că s-a mai pus problema potenţialelor cheltuieli suplimentare şi care ar putea fi sursa de finanţare a acestora (că - vorba aia - găsim noi vreo taxă, ceva, să punem pe capul proştilor - de ce ne-am bate acum capul cu această problemă?).

OBSERVAŢIE ABSOLUT NECESARĂ: Toate textele mele se referă ÎN EXCLUSIVITATE la specializarea filatelie, iar orice asemănare sau paralelă cu alte specializări din domeniul activităţii de resortul Culturii le consider simple speculaţii/coincidenţe.

În mod normal, atunci când urmează să fie adoptate măsuri legislative care introduc modificări semnificative în raporturile dintre stat şi cetăţeni (sau care diferă într-o măsură importantă faţă de vechile prevederi din legislaţia similară/echivalentă) orice om cu scaun la cap care lucrează în administraţie ştie că este necesar a fi luate cel puţin două măsuri (potrivit practicii administrative, aşa cum am impresia că învaţă unele categorii de lucrători în administraţia publică - şi cred că şi juriştii):

1. Popularizarea în rândul populaţiei a prevederiilor viitoare care urmează să modifice statutul şi natura raporturilor dintre cetăţean şi structurile statului specializate şi responsabile ca zonă de activitate în domeniul/ramura/specializarea respectivă.

2. Pregătirea profesională/şcolarizarea personalului bugetar care urmează să pună în aplicare noua legislaţie (atât personalul cu sarcini strict administrative, cât şi cel care lucrează cu publicul).

De la intrarea în vigoare a Legii nr. 182/2000 (adică de pe la sfârşitul lunii ianuarie 2001) nu s-a parcurs niciunul dintre paşii descrişi mai sus.

Rămânând totuşi la partea de pregătire a acestei legi (deci la perioada în care diverse instituţii ale statului au tot plimbat între ele textul propunerii legislative, culegând tot felul de avize, păreri, discuţii în comisii, semnături etc.), am încercat să desluşesc cum, cine şi în ce mod s-a lucrat la "naşterea" ei.
Potrivit fişei legislative (disponibile pe una dintre paginile de internet ale Parlamentului - am dat linkuri când am început serialul), actuala lege a patrimoniului mobil a fost adoptată fără a se solicita vreo opinie nici din partea Federaţiei Filatelice din România, nici din partea unui specialist cu activitate relevantă/recunoaştere în domeniu. Dacă există cineva care mă poate contrazice pe baza vreunui document, îl rog respectuos să o facă.

Rezultatul actual (după circa 15 ani de valabilitate a legii) este o societate ca în scrierile lui Kafka. Legislaţia este (pentru timbre şi obiecte filatelice) imposibil de pus în practică. Şi asta nu din cauza cetăţeanului (considerat aprioric un infractor), ci pentru că ea prevede obligaţii ale unor persoane din instituţii subordonate Ministerului Culturii, plătite deci din bani publici, care sunt incompetente sau inapte să îndeplinească atribuţiile concrete, înscrise (probabil) şi în fişa postului.

Haideţi să vă spun povestea cetăţeanului Gheorghe

Gheorghe este o persoană respectabilă care a muncit o viaţă întreagă şi care acum îşi mănâncă pensia liniştit. Pe vremea când era copil, l-a prins pasiunea colecţionatului de timbre. N-a avut niciodată probleme cu legea nici măcar înainte de decembrie 1989, deoarece timbrele pe care le colecţiona el nu intrau în categoria rarităţilor filatelice (aşa cum prevedea legea comunistă a patrimoniului - Legea 63/1974). Niciodată nu s-a confruntat cu niciun fel de interdicţii şi nu l-a acuzat nimeni niciodată că ar fi încălcat vreo lege.

Prin anii '70 mai trecea pe la tarabele celor doi negustori de timbre (din Pasajul Victoria şi de la subsolul Romartei Copiilor) depănând poveşti împreună.

Când nu era chemat la serviciu în vreo duminică se mai ducea în parcul Cişmigiu să se întâlnească cu alţi colecţionari. Cu salariul lui de om al muncii socialiste, mare lucru n-a apucat să facă. Chiar dacă terminase o facultate şi n-avea salariul unui cărător cu cârca, tot se chinuia să achite ratele la CAR făcute ca să-şi poată lua un frigider Fram şi o maşină de spălat Alba Lux. Bani de timbre nu-i prea mai rămâneau: câţiva lei, acolo, că trebuia să mai păstreze şi pentru câte un pachet de Carpaţi (încercase de mai multe ori să se lase de fumat, dar n-a mers).

În sfârşit, vremea trece şi după ceva timp după marea "revoluţie" îi spune o cunoştinţă că n-are voie să deţină timbre. Ce-ai măi, ai înnebunit? Cum să n-am voie să deţin timbre? Păi au fost unii de la poliţie la Vasile (un alt colecţionar) şi i-au confiscat tot! Vasile fusese de fapt reclamat de un vecin cu care stătea "la comun" cum că ar avea "cocoşei" de aur furaţi. Poliţiştii i-au întors casa pe dos şi n-au dat de niciun "cocoşel". Dar li s-a pus pata pe clasoarele cu timbre ale lui Vasile, aranjate frumos în bibliotecă, au făcut un "proces-verbal" pe-o juma' de pagină şi i le-au luat pe toate. I-au mai "aerisit" şi toate cărţile, să nu cumva să mai aibă "ceva ascuns".

Gheorghe nu l-a mai văzut pe Vasile decât peste câţiva ani. Ce faci măi? Uite, vin de la tribunal. I-am dat în judecată că mi-au confiscat ilegal colecţia.

Cei de la poliţie zic cum că ar fi predat toată colecţia la Poştă. Avocatul lui Vasile i-a chemat şi pe-ăia, consilierul lor juridic zice că lor nu le-a dat nimeni nimic şi că nu au niciun act de predare-primire, dup ce au luat la puricat toată arhiva din ultimii zeci de ani. Colecţia a dispărut pur şi simplu! (am încercat să găsesc dosarul cu pricina în baza de date; n-am reuşit să găsesc nimic chiar dacă am utilizat toţi termenii de căutare care mi-au dat prin cap).

S-au despărţit şi Gheorghe a rămas îngândurat, neştiind ce să facă. Peste doi ani a aflat că Vasile a murit din cauza unui accident vascular cerebral.
După toată tărăşenia, Gheorghe a început să se documenteze cum stă treaba cu timbrele. Şi a aflat destul de repede că el, cetăţean care nu a avut niciodată treabă cu legile, poate fi (din cauza colecţiei lui de timbre) în repetate rânduri un infractor ordinar, pasibil să înfunde puşcăria:
- a aflat că nu are voie să mişte un timbru din colecţia lui (n-are-a face dacă e rar sau nu, dacă e scump sau nu face nici cinci bani);
- a aflat că dacă vrea să vândă vreun timbru, nu are voie să o facă decât printr-o "firmă acreditată" de Ministerul Culturii; După o zi întreagă de căutat, nu a reuşit să afle cam care ar fi acele "firme autorizate"; "Măi, ăştia or fi ilegalişti, ori fac parte din serviciile secrete?"
- a aflat că nu are voie să-i trimită drept cadou nepotului Gicuţă (plecat cu mă-sa la muncă-n Spania, la căpşuni) un clasor cu timbre comune, pentru că asta se cheamă "export ilegal" şi constituie o infracţiune; n-are cont faptul că valoarea lor n-ajunge nici la cea a unui pachet de ţigări.

Până la urmă, Gheorghe a realizat că de fapt colecţia lui (strânsă timp de 50 de ani cu multe chinuri şi constrângeri financiare) nu prea îi mai aparţine conform legii făcute de unii pe care i-a interesat numai accesul la resurse pentru obţinerea titlurilor academice. De proprietatea privată a colecţionarilor i-a durut în... patrimoniu. (Pentru curioşi: Gheorghe şi Vasile nu sunt personaje fictive - n.a.).

Actuala legislaţie referitoare la patrimoniul cultural mobil (pentru timbre) împreună cu toată legislaţia aferentă este prost gândită, pleacă de la premise eronate şi diluează până la ridicol importanţa noţiunii de "bun de patrimoniu"

Legea comunistă referitoare la patrimoniul cultural mobil alătura adjectivului "filatelic" un substantiv care nu prea lasă loc de interpretare: "rarităţi".

Legislaţia românească mai târzie a întors-o însă la 180 de grade: nefăcându-se nicio diferenţiere între timbrele clasate şi cele clasate, toate timbrele - la grămadă - intră sub incidenţa legii.

Vrei să dai un timbru? N-ai voie decât după clasarea lui! Altfel poţi ajunge infractor!
Plecând de aici, câţiva colecţionari au făcut un calcul în linii mari la ceea ce reprezintă tirajele totale imprimate ale timbrelor mai vechi de 50 de ani (şi exceptând gunoaiele din categoria uzualelor cu "tiraj nelimitat"). Una peste alta, este posibil ca în România să existe o cantitate de peste 200.000.000 timbre care ar trebui - conform legii - clasate.
Cantitatea este imensă! Ca un termen de comparaţie, în parcursul juridic al confruntării în justiţie dintre Curtea de Conturi şi Poşta Română - Muzeul Filatelic, controlorii CC au acuzat comisiile de inventariere că nu lucrează destul de repede pentru a termina inventarierea întregului patrimoniu al Muzeului. Reprezentanţii Poştei au subliniat în mod clar că întreaga comisie de inventariere nu reuşeşte să numere şi să identifice mai mult de 1.000 de timbre pe zi (în condiţiile în care comisiile de inventariere aveau (după câte mi s-au spus) între 8 şi 10 persoane.

Acum apelaţi la judecata dumneavoastră logică şi încercaţi să calculaţi în cât timp s-ar putea clasa (ceea ce evhivalează cu identificare + evaluare + verificarea stării calitative + verificarea originalităţii - dacă este cazul -, plus întocmirea documentaţiei aferente (fişa obiectului) pentru cele vreo 200.000.000 de milioane de timbre? Şi asta în situaţia în care operaţiunile impuse de clasare nu prea ar avea cine să le facă.

Cine are voie să facă clasarea timbrelor?

Potrivit normelor emise de Ministerul Culturii, activitatea de clasare se face numai de către experţi acreditaţi, pe baza unui algoritm care acordă punctaje obiectului de clasat funcţie de mai mulţi factori. Din nefericire (atât pentru colecţionari, cât şi pentru autorităţi) se constată existenţa în practică a unor situaţii create parcă de persoane încapabile să gândească, nişte adevărate nerozii inaplicabile, deoarece:

1. Nu există experţi acreditaţi pentru filatelie (mă rog, există câţiva a căror acreditare - în opinia mea - s-a făcut ilegal; voi trata acest subiect într-un episod viitor, în care mă voi referi mai pe larg atât la modul de acreditare a experţilor, cât şi la normele de clasare a bunurilor culturale mobile).

2. Chiar dacă nu aş băga în seamă potenţiala acreditare în condiţii ilegale a acestor experţi, cred că o singură persoană nu va fi capabilă să claseze mai mult de circa 200 de timbre în 8 ore de lucru. Împărţind cele 200.000.000 timbre la 200 (cantitatea potenţială verificată de o persoană pe ziua de lucru) toate aceste timbre ar putea fi clasate cam în 1.000.000 zile de lucru de persoană. La patru persoane (acesta mi s-a transmis că este numărul acreditaţilor - nu am apucat să verific, dar o voi face), acestea ar trebui să lucreze cam un sfert de milion de zile de muncă (adică "numai" vreo 680 de ani - împărţiţi sfertul de milion la 365 de zile). Şi staţi aşa, pentru că sunt colecţionari cu vechime care apreciază că cifra de 200.000.000 timbre este subevaluată.

3. Nu reuşesc să îmi dau seama concret ce anume s-a urmărit prin ideea aceasta total deplasată referitoare la clasarea tuturor timbrelor. Este această situaţie de-a dreptul aiuritoare rezultatul incompetenţei autorităţilor de la acea dată (le puteţi vedea semnăturile la linkurile din primul episod), ori s-a încercat cu premeditare şi fără nicio ruşine asigurarea "fondului de marfă" pentru anticariatele şi magazinele specializate (denumite "galerii")? Într-un viitor episod am de gând să mă refer la şi la normele privind comercializarea bunurilor culturale mobile, pentru că încă sunt colecţionari care nici măcar n-au habar că ar putea exista aşa ceva.

Despre experţii specializaţă în timbre (cei adevăraţi, nu pârâţii) am scris pe blog încă de acum vreo patru ani. Nu mi-am schimbat opinia nici astăzi.

Are totuşi România timbre care ar trebui să facă parte din "tezaurul" culturii româneşti?

Da, dar în opinia mea nu există decât patru astfel de piese care, prin caracterul lor de unicitate şi prin raritatea deosebită constituie adevărate bijuterii ale filateliei româneşti:

1. Celebra scrisoare francată cu patru exemplare Cap de bour din prima emisiune, "decupate pe contur", expediată din BAKEU în 1858. Scrisoarea a fost vândută în jurul anului 1900 de către un negustor celebrului (la acea dată) Reichspostmuseum din Berlin. În prezent, plicul este păstrat în arhiva poştală din Bonn. (Despre descoperirea acestei bijuterii am scris pe blog aşa cum a fost reflectată în presa filatelică a vremii. Dacă astăzi piesa nu ar aparţine unui muzeu şi s-ar oferi într-o licitaţie internaţională, apreciez că scrisoarea în cauză ar putea realiza un preţ final în jurul sumei de un milion de euro).

2. Perechea întoarsă (franceză: tête-bêche, germană Kehrdruck) a mărcii de 27 parale din prima emisiune Cap de bour, pereche ştampilată. Este singura astfel de pereche întoarsă cunoscută că ar fi supravieţuit. Perechea a făcut parte din colecţia fostului Rege Carol al II-lea. Din păcate, după decesul acestuia poziţia în care se află fosta lui colecţie filatelică este necunoscută.

3. Scrisoare recomandată francată cu trei exemplare (o pereche şi un unicat) ale mărcii de 108 parale Cap de bour din prima emisiune, scrisoare expediată în 1858 de la Galaţi la Iaşi. Scrisoarea a făcut parte din celebra colecţie a fostului rege Faruk al Egiptului şi ulterior din ce a lui J. Boker Jr. (nu cunosc poziţia actuală a scrisorii).

4. A patra poziţie este descrisă ceva mai jos, la un alt subtitlu.

Restul timbrelor care se găsesc în diverse colecţii din ţară sau străinătate nu constituie, în opinia mea, piese clasabile din cauza tirajelor şi a frecvenţei cu care acestea se pot întâlni pe piaţa filatelică.
Aş dori să se termine odată preluarea la nesfârşit a tot felul de legende şi a altor bazaconii cauzate de informarea deficitară şi de reportajele aiuristice publicate de diverse ziare şi televiziuni tabloide, referitoare la Capetele de bour româneşti din prima emisiune. După cel mai recent inventar realizat de expertul german Fritz Heimbüchler (cel care a semnat cea mai competentă monografie publicată din istoria filateliei româneşti) se află în prezent pe piaţa filatelică şi în diverse muzee poştale (ale altora, că pe-ale noastre le-a durut în... patrimoniu) peste 800 de bucăţi. Prin acest număr relativ ridicat se elimină atât "raritatea excepţională", cât şi "valoarea inestimabilă".
Ca fapt divers, numai în ultimii trei ani în licitaţii internaţionale au fost vândute (sau oferite şi rămase nevândute) peste 20 de exemplare de mărci Cap de bour din prima emisiune. Ar trebui să ştiţi că au fost şi exemplare care s-au vândut chiar cu preţuri situate sub 2.000 de euro. O mare casă elveţiană oferă de mai mulţi ani astfel de mărci la preţuri cuprinse între 5.000 şi 10.000 de franci elveţieni. Majoritatea pieselor oferite nu au fost vândute.
Tocmai de aceea doresc să vă atrag atenţia că în ceea ce priveşte ordinul de mărime al preţurilor practicate pe piaţa liberă, primele timbre româneşti se situează la mare distanţă faţă de alte obiecte de artă, în special pictură.

Nu pot să nu menţionez piesele existente în prezent în patrimoniul Muzeului Filatelic, deoarece - în opinia mea - numărul poziţiilor clasate este nesemnificativ faţă de numărul pieselor care prin valoarea lor istorică şi documentară (şi nu cea financiară) ar fi trebuit să fie clasificate cel puţin la categoria "fond". Faţă de cele 15 sau 20 de poziţii existente în prezent, cred că ar mai trebui clasate cel puţin câteva sute de piese (reprezentate prin clişee autentice de mărci, modelare şi coli care atestă istoricul emisiunilor respective de mărci).

O propunere decentă

Undeva, pe internet, o persoană a propus celor care încearcă să redacteze un potenţial "Cod al patrimoniului" românesc să facă efortul şi înainte de a începe să lucreze să studieze Codul francez al patrimoniului, cu observaţia că acesta include la sfârşitul fiecărui capitol infracţiunile derivate din neîndeplinirea/neaplicarea obligaţiilor.

Mie mi se pare o idee bună. Cu o condiţie însă: în viitoarea reglementare este absolut necesară existenţa unui echilibru între sancţiunile prevăzute TUTUROR responsabililor sau persoanelor care au tangenţă cu obiectele presupuse a aparţine patrimoniului cultural mobil (deoarece în prezent, în legislaţia română, salariaţii unor instituţii sunt "protejaţi" prin lipsa unor sancţiuni chiar dacă nu îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu).

Pentru cei pe care i-ar putea interesa, Codul francez al patrimoniului în formă actualizată poate fi descărcat în versiune digitală de aici.

Să vedeţi ce frumos e Codul francez al patrimoniului!

Timbrele franceze sunt apreciate în toată lumea. Mai ales cele vechi, din perioada (denumită de filatelişti) clasică (ei au alte principii de clasificare faţă de istoria ca ştiinţă generală). Şi de aceea sunt tranzacţionate "la greu" oriunde este posibil şi de către oricine doreşte ori să cumpere, ori să vândă. FĂRĂ NICIO RESTRICŢIE!!!

Dacă eu, cetăţean român (solvabil financiar, cu un cont consistent la bancă) doresc să cumpăr orice timbru franţuzesc, din orice perioadă, de orice fel şi cu orice valoare, o pot face în cel mai liber şi civilizat mod la oricare dintre licitaţiile de timbre din Franţa ori din lumea largă. Singurele probleme pe care le-aş putea avea ar fi plata unei valori diferite a TVA-ului, în raport de ţara de origine a vânzătorului.

Cred că nu a existat vreun colecţionar care să nu fi auzit de celebra Rue Drouot din Paris. Filateliştilor le este cunoscută şi datorită unei celebre firme de licitaţii filatelice, BEHR Philatélie. Pe lângă valoarea pieselor tranzacţionate (în cel mai liber mod) de către casa pariziană, valoarea Capetelor de bour moldovene este de cele mai multe ori ridicolă. Şi francezii nu comercializează numai timbrele lor, ci rarităţi din lumea întreagă! Ei mai au şi alţi negustori cunoscuţi sau case de licitaţie de unde oricine poate cumpăra orice, cu singura condiţie să aibă bani. Căutaţi pe internet firmele Roumet, Lugdunum şi Francois Feldman.

Pentru francezi, acest comerţ este ceva uzual. Şi ca să vedeţi ce chestie, nu este numai pentru ei! Pe blog am linkuri către cele mai importante firme de licitaţii şi portaluri specializate (împrăştiate pe tot blogul), dar nu spune nimeni nimic despre ele, de parcă ar fi infestate cu ciumă bubonică.
Puteţi să căutaţi pe internet portalurile Stampauctionnetwork, Philasearch şi StampCircuit. Veţi întâlni licitaţii (sau vânzări la preţuri fixe) ale unor firme specializate de pe patru continente. Şi să ştiţi că există şi firme din ţări mai apropiate de România: din Cehia, din Polonia, din Serbia...

În loc de concluzie

Posesia şi circulaţia liberă a timbrelor şi pieselor filatelice este LIBERĂ peste tot în lume. În afară de România, cred că singurul regim restrictiv de acelaşi calibru ar mai putea exista numai în Coreea de Nord. Până şi în China comunistă circulaţia timbrelor este pe deplin liberă, iar în Hong Kong şi în alte câteva metropole există de mulţi ani filiale ale celor mai importante firme de comerţ din lume.

În 2000 erau puţine persoane care aveau acces la internet. Posibilitatea de informare era (încă) destul de limitată. Astăzi posibilităţile de informare sunt incomparabil mai bune şi cu beneficii certe pentru cine doreşte să înveţe câte ceva. Cetăţeanul nu mai poate fi prostit la infinit.

Din păcate, încă avem colegi care au impresia că toată lumea se învârte în jurul lor şi că ei sunt deţinătorii adevărului absolut. Dacă apare cineva care doreşte să prezinte vreo situaţie sau să facă ceva util pentru cultura română, neapărat va exista altcineva care - fără să aibă măcar prilejul de a-l cunoaşte pe cel în cauză - îl va cataloga în fel şi chip. Dar... vorbeşte-i orbului despre culori.

Consecinţele tuturor acestor situaţii pentru filatelia românească (mai corect - pentru locul şi prestigiul mărcii poştale româneşti în filatelia internaţională) sunt dezastruoase. Mărcile româneşti sunt crunt subevaluate în cataloagele internaţionale. La tiraje identice, mărcile poştale ale altor ţări beneficiază de cote uneori mai mari şi de zece ori.
Cercetarea filatelică românească reprezintă un zero barat pentru oficialii culturii de la noi. Mai există câţiva nebuni (particulari) care înghit praful în arhive şi biblioteci şi scriu studii (premiate la toate expoziţiile la care au participat). Timp de zeci de ani (cam din 1958) niciun funcţionar al statului n-a scris măcar trei rânduri de istorie poştală românească sau de cercetare filatelică.
România este singura ţară europeană care nu a reuşit în ultimii 30 de ani să publice un catalog specializat al mărcilor sale poştale (şi cred că este şi printre puţinele la nivel mondial).

Mergând pe partea de patrimoniu nu ştiu dacă se cunoaşte, dar au existat mai multe situaţii în care colecţionarii au semnalat ofertarea în licitaţii internaţionale a unor piese de valoare inestimabilă (din punct de vedere cultural, nu financiar). Există adrese scrise de atenţionare, dar situaţiile au fost tratate cu un profund sictir şi o adâncă nepăsare. Cel mai recent exemplu care îmi vine în minte este cel al aşa-zisului "cel mai scump ziar din lume", celebrul Zimbrulu şi Vulturulu, vândut în 2007 într-o licitaţie publică. Această piesă este cea pomenită mai sus la subcapitolul referitor la tezaurul românesc, la nr. crt. 4.

Niciodată nu am înţeles de ce autorităţile i-au considerat pe filatelişti nişte infractori.

Alaltăieri dimineaţă, trecând fugitiv peste fluxurile de ştiri am dat peste citatul de mai jos.

"Adevărata democrație constă în a garanta una prin alta, libertatea și egalitatea. Acest scop nu se realizează atât prin legi care se făuresc, cât prin moravuri bine practicate, muncă onestă, judecată sănătoasă, mândrie bine înțeleasă, adică a nu conta cineva decât pe sine însuși și a nu aștepta nimic de la altul. Aici aș putea deschide o paranteză: cei ce vor să treacă dintr-o situațiune într-alta, au de multe ori obiceiul să caute a obține promoțiunea lor prin favoruri. Niște procedări atât de umilitoare ar trebui desrădăcinate din moravurile societăței noastre. Într-o societate unde lipsește sentimentul de demnitate personală, oricât mecanismul politic și legile ar fi concepute într-un spirit liberal și democratic, nu putem realiza principiile adevăratei democrații. Într-o societate unde nu există spiritul de justiție, unde dreptatea se distribuie după favoruri și resentimente, nu avem nici libertate, nici egalitate. Heine zicea: Acolo unde nevinovăția e condamnată, e o crimă a trăi."

Constantin G. Dissescu (Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p.451).

Povestea va continua în episoade viitoare.