Cum a reuşit statul român să devină co-proprietar pe bunurile private deţinute de sute de mii de cetăţeni şi cum i-a transformat peste noapte pe aceştia în potenţiali infractori (1)

Problema legislaţiei referitoare la patrimoniul cultural mobil am amintit-o în mai multe articole publicate în cei peste cinci ani de când scriu pe acest blog. Am făcut şi referiri la unele atribuţii care ar fi trebuit să revină Ministerului Culturii (şi instituţiilor sale subordonate), dar şi Academiei Române. Ambele structuri sunt finanţate din bani publici (prin bugetul de stat) şi ar trebui (ca un rezultat firesc al acestei finanţări) să se preocupe de valorile naţionale şi să servească interesul public inclusiv în acest domeniu de interes destul de restrâns.

Pentru a nu face loc niciunei interpretări sau vreunei acuze de rea voinţă sau interese ascunse, fac precizarea că prezentul articol SE REFERĂ ÎN EXCLUSIVITATE LA MĂRCILE POŞTALE ŞI PIESELE FILATELICE şi nu face niciun fel de referire la obiecte de numismatică, de arheologie sau la alte categorii de obiecte care intră sau ar putea intra sub incidenţa legislaţiei privind patrimoniul cultural mobil.

Toată acţiunea indicată în titlul articolului s-a desfăşurat prin adoptarea unui adevărat hăţiş legislativ într-o perioadă de timp relativ scurtă (dacă este comparată cu activitatea unui colecţionar pasionat, care se poate întinde lejer pe parcursul câtorva zeci de ani). Practic pasionatul care a început să-şi alcătuiască o colecţie începând cu anii '60 ai secolului XX se vede astăzi în imposibilitate de a dispune de proprietatea sa în care a investit timp, bani şi un volum de muncă considerabil, deoarece - PAC! - peste noapte această proprietate a căpătat un regim special pe care, dacă îl încalcă, devine infractor!

Tocmai de aceea îi avertizez pe toţi colecţionarii de mărci poştale şi de piese filatelice să se pună la curent cu legislaţia în vigoare, deoarece se poate trezi că statul român îi face cadou un cazier.

Situaţia poate fi definită în multe feluri, hilară sau ridicolă, deoarece în ansamblul bunurilor considerate (prin legislaţia actuală) drept bunuri de resortul patrimoniului cultural mobil, timbrele şi colecţiile filatelice au anumite caracteristici care nu sunt întâlnite la nicio altă categorie de bunuri culturale, deoarece:

1. Toate colecţiile filatelice realizate chiar de la naşterea acestei pasiuni, în secolul al XIX-lea, au fost constituite exclusiv prin efortul şi voinţa unor persoane particulare şi/sau de drept privat, statul neavând niciodată niciun fel de contribuţie.

2. Timp de peste o sută de ani statul român nu şi-a arătat niciodată şi în niciun fel interesul pentru cultivarea, sprijinirea, finanţarea sau susţinerea sub orice altă formă a filateliei ca activitate organizată (nu poate intra aici perioada comunistă în care filatelia a fost folosită ca mijloc de propagandă de către organele de partid).

3. Timbrele aflate astăzi în colecţiile filatelice provin ori prin cumpărarea lor de către colecţionari de la Poştă (îmbogăţind-o cu valoarea nominală a timbrelor prin neefectuarea prestaţiei poştale), ori printr-o muncă laborioasă de colectare şi recuperare a timbrelor folosite de pe corespondenţe. Aceasta reprezintă activitatea a sute de mii de persoane pe parcursul a mai bine de o sută de ani. În tot acest interval de timp, statul a fost complet dezinteresat de păstrarea/supravieţuirea în timp a timbrelor, existând perioade în istoria statului român în care colectarea deşeurilor de hârtie prin DCA-uri era o activitate mult mai importantă, răsplătită chiar de organele de partid.

4. Încă din anii '80 ai secolului al XIX-lea, filateliştii au realizat şi publicat singuri numeroase lucrări (cataloage, lucrări de cercetare în ştampilografie, de studiu al istoriei poştale, de semnalare şi identificare a falsurilor etc., etc.) la care statul român nu a contribuit niciodată, sub nicio formă şi prin nicio instituţie a sa.

5. Legislaţia privind patrimoniul cultural mobil pune pe acelaşi picior piesele numismatice şi cele filatelice. Din păcate pentru cei care dau dovadă de exaltare, timbrele nu se găsesc în depozite arheologice. Şi pentru că istoricilor de meserie filatelia nu le este de niciun ajutor în avansarea pe treptele recunoaşterii ştiinţifice şi înzorzonării cu distincţii la conferinţe şi congrese, astăzi există un tratament total discriminatoriu al filateliei în faţa numismaticii. Consultaţi Analele Academiei Române şi găsiţi măcar câteva rânduri referitoare la mărcile poştale. Dacă veţi fi în stare! Şi atunci despre ce vorbim? Oare de ce sunt aşa de importante timbrele pentru cultura naţională? (Dar asupra acestui subiect voi reveni într-un episod viitor, deoarece sunt multe de spus).

6. În opinia mea, actuala legislaţie privind patrimoniul cultural mobil a fost adoptată în mod opac, fără a fi consultaţi jucătorii din afara sistemului bugetar (dacă greşesc şi se află pe undeva vreun aviz al Federaţiei Filatelice Române voi recunoaşte public acest lucru şi îmi voi retrage afirmaţia). Repartizarea atribuţiilor stabilite prin lege s-a făcut urmărindu-se cu precădere evitarea răspunderii bugetarului în a se da răspunsuri clare. Completările făcute ulterior la legea de bază (prin instrucţiuni sau ordine) conţin ambiguităţi care lasă loc la interpretarea după bunul plac al legii de către funcţionarul salariat la stat, sau - mai rău - care sunt imposibil de aplicat. Vor urma prezentări concrete în episoade viitoare.

7. În mod normal, într-un stat civilizat adoptarea unei legislaţii cu un grad restrictiv atât de ridicat în ceea ce priveşte activitatea şi proprietatea privată a cetăţeanului de rând ar fi fost urmată de crearea unor structuri specializate şi încadrarea acestora cu personal şcolarizat corespunzător. Acest lucru nu s-a întâmplat însă în România şi pot face dovada la orice oră din zi şi din noapte că orice funcţionar bugetar care are (potrivit atribuţiilor de serviciu) o cât de mică legătură cu timbrele şi filatelia este cu totul străin de domeniu.
Tot în mod logic, cele două coduri de bază privind activitatea economică din România (este vorba de CAEN şi de COR) ar fi trebuit actualizate şi puse de acord cu legislaţia europeană (am mai scris aici despre aceasta).

8. Actuala legislaţie facilitează atribuirea statutului de contravenient şi/sau infractor unei persoane fizice prin AMBIGUITATEA INTENŢIONATĂ făcută în legislaţie deoarece nu se separă bunurile clasate de cele neclasate. În plus există în mai multe medii de informare semnalări potrivit cărora unor colecţionari li s-a refuzat (sau li s-a încălcat - cum doriţi) dreptul la prezumţia de nevinovăţie, luându-se unele măsuri împotriva lor (în lipsa existenţei unor hotărâri judecătoreşti ori a unor raporte de expertize), doar pe baza unor presupuneri ale unor reprezentanţi ai organelor de stat a căror pregătire în domeniu lipseşte cu desăvârşire.

Să revenim însă la subiectul propriu-zis al articolului: legislaţia privind patrimoniul cultural mobil.
Ea este enumerată pe una dintre paginile de internet ale Ministerului Culturii (aici), dar şi pe una dintre paginile Institutului Naţional al Patrimoniului (aici).

Principala reglementare în domeniu este Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural Naţional mobil. O găsiţi aici.

Am fost curios să îi văd parcursul legislativ, pentru a afla cine a iniţiat-o, ce dezbateri au fost pe marginea proiectului, care a fost parcursul prin comisii şi cum au arătat (şi cine a acordat) avizele. Aşa că locul firesc unde trebuia să caut nu putea fi decât baza de date legislativă a Camerei Deputaţilor.

Parcursul legislativ este prezentat şi pe pagina Senatului, unde sunt înşirate toate documentele obligatorii (de la adresa de înaintare a iniţiatorului la forma promulgată) aici.

La această adresă se pot vizualiza în josul paginii linkurile către documentele generate pe timpul parcursului legislativ şi, mai ales, se pot vedea persoanele care au semnat şi au dat avizele. Din păcate eu nu am reuşit să văd nici măcar o singură persoană despre care să ştiu că deţine un minimum de cunoştinţe în domeniul nostru.

Rugămintea mea la cititori este să citească documentele şi să îmi transmită care sunt problemele pe care nu le consideră în regulă şi să îşi argumenteze poziţia.