Agenţia DDSG din Calafat

Timbrul din imaginea de mai jos (nepoştal, utilizat probabil pe frahte pentru bagaje) are o ştampilă pe care nu am mai văzut-o până acum.

Ştampila aparţine agenţiei din Calafat a companiei austriece de navigaţie pe Dunăre. Atât legenda, cât şi data sunt lizibile: D.D.S.G. - CALAFAT - 11/VI/07.
Timbrul s-a vândut pe un portal online, alături de mai multe valori cu desen similar.
Nu am mai întâlnit alte timbre cu acest model purtând ştampile ale altor agenţii situate în porturile româneşti. Majoritatea timbrelorpe care le-am văzut purtau ori anulări indescifrabile, ori ştampile ale agenţiilor din Viena şi Budapesta.

Miercurea cu cântec (13)

Vreau să dedic episodul din această seară unei trupe foarte cunoscute, considerată rintre cele mai bune ale stilului prog metal. Fără alte vorbe şi valsuri, vă invit să vă deschideţi mintea şi să ascultaţi.













(Sursa)

Vulturi - o observaţie referitoare la desenul mărcii de 10 bani

Un cunoscut căruia i-au căzut cu tronc erorile mă tot bate la cap că a văzut el pe un portal românesc (postată iar şi iar şi iar... la infinit) o "eroare" la marca de 10 bani Vulturi. Aşa-zisă eroare, pentru că de fapt în Catalogul mărcilor româneşti din 1974 (Kiriac Dragomir) catalogarea a fost făcută "din burtă", fără o verificare "pe teren" (adică fără să se uite cineva şi prin clasoare şi plicuri), preluându-se pe nemestecate o prostioară din presa filatelică de acum vreo o sută de ani.

Am dat de curând pe un alt portal de un bloc de patru mărci din aceeaşi marcă de 10 bani. După cum se poate vedea cu ajutorul săgeţilor albastre, una dintre perlele de pe banda din faţa efigiei nu are un semicerc (o "umbră") pe marginea superioară. Numai că acest aşa-zis defect (şi considerat eroare de mai mulţi colecţionari cărora nu le trece prin cap să verifice) apare la TOATE mărcile de 10 bani (şi la cele pe hârtie crem fără filigran, şi la cele cu pseudofiligranul stema mică). Este de fapt un semn caracteristic al clişeelor mărcii de 10 bani, aşa cum sunt de exemplu acele mici puncte de culoare la valorile mici, lângă cifrele nominalului.

Mulţi colecţionari (din păcate chiar unii cu destulă experienţă) au tendinţa de a lua drept literă de lege ceea ce este trecut în cataloage. Şi (tot din păcate) există în cuprinsul acestora destule lucruri eronate sau neverificate.

Cum a reuşit statul român să devină co-proprietar pe bunurile private deţinute de sute de mii de cetăţeni şi cum i-a transformat peste noapte pe aceştia în potenţiali infractori (3)

Episoadele anterioare le puteţi citi aici: Episodul 1; Episodul 2.

Ce face actuala legislaţie referitoare la patrimoniul cultural? Aprioric consideră orice particular/colecţionar deţinător de timbre un potenţial infractor

Poate că unii nu înţeleg sensul cuvântului "aprioric" şi de aceea am apelat la câteva dicţionare:

- APRIÓRIC, -Ă, apriorici, -e, adj. (În teoria falsă, idealistă a cunoașterii formulată de Leibniz și Kant, care presupune existența rațiunii pure) Anterior experienței, independent de experiență; bazat numai pe rațiune. D-l Duhring socotește de asemenea că poate construi întreaga matematică pură, asemeni formelor de bază ale existenței, în mod aprioric, adică din cap, fără să se folosească de experiențele pe care ni le oferă lumea exterioară. ENGELS, A. 45.
(Dicţionarul limbii române literare contemporane 1955-1957). Observaţie personală: de bună seamă că însemnătatea observaţiei făcute de Engels stă bine înfiptă la baza cunoaşterii şi activităţii birocraţilor din Cultură, altfel situaţia actuală anormală (ca să nu spun dementă) nu ar putea exista.

- APRIÓRIC, -Ă adj. Anterior oricărei experiențe, fundat exclusiv pe speculațiile abstracte ale rațiunii. [Cf. germ. apriorisch]. (Dicţionarul de neologisme, 1986).

-  APRIÓRIC, -Ă, apriorici, -ce, adj. (Fil.) Anterior experienței, independent de experiență; bazat numai pe rațiune. [Pr.: -pri-o-] – Din germ. apriorisch. (Dicţionarul epxlicativ al limbii române, ediţia a II-a, 2009).

Mai pe scurt şi pe înţelesul celor care nu s-au dat în vânt după studiul bogăţiei lingviste: este vorba de acţiunea unei persoane care face ori este (pre)dispusă la a face presupuneri care nu au la bază o cunoaştere proprie şi reală a unui fenomen, în lipsa experienţei adecvate, cu alte cuvinte.

Mai pe româneşte, cineva străin de un anumit domeniu ajunge să dispună luarea unor măsuri fără a realiza (sau a deduce, sau chiar fără a-l interesa) care sunt efectele acelor măsuri şi în ce grad pot modifica ele statutul unei categorii definite de cetăţeni, care urmează a fi activitatea unor formaţiuni din organigrama unor ministere şi dacă se impune sau nu luarea unor măsuri suplimentare de şcolarizare (pregătire profesională) pentru personalul din subordinea unui anumit minister (sau a mai multora). Nici nu cred că s-a mai pus problema potenţialelor cheltuieli suplimentare şi care ar putea fi sursa de finanţare a acestora (că - vorba aia - găsim noi vreo taxă, ceva, să punem pe capul proştilor - de ce ne-am bate acum capul cu această problemă?).

OBSERVAŢIE ABSOLUT NECESARĂ: Toate textele mele se referă ÎN EXCLUSIVITATE la specializarea filatelie, iar orice asemănare sau paralelă cu alte specializări din domeniul activităţii de resortul Culturii le consider simple speculaţii/coincidenţe.

În mod normal, atunci când urmează să fie adoptate măsuri legislative care introduc modificări semnificative în raporturile dintre stat şi cetăţeni (sau care diferă într-o măsură importantă faţă de vechile prevederi din legislaţia similară/echivalentă) orice om cu scaun la cap care lucrează în administraţie ştie că este necesar a fi luate cel puţin două măsuri (potrivit practicii administrative, aşa cum am impresia că învaţă unele categorii de lucrători în administraţia publică - şi cred că şi juriştii):

1. Popularizarea în rândul populaţiei a prevederiilor viitoare care urmează să modifice statutul şi natura raporturilor dintre cetăţean şi structurile statului specializate şi responsabile ca zonă de activitate în domeniul/ramura/specializarea respectivă.

2. Pregătirea profesională/şcolarizarea personalului bugetar care urmează să pună în aplicare noua legislaţie (atât personalul cu sarcini strict administrative, cât şi cel care lucrează cu publicul).

De la intrarea în vigoare a Legii nr. 182/2000 (adică de pe la sfârşitul lunii ianuarie 2001) nu s-a parcurs niciunul dintre paşii descrişi mai sus.

Rămânând totuşi la partea de pregătire a acestei legi (deci la perioada în care diverse instituţii ale statului au tot plimbat între ele textul propunerii legislative, culegând tot felul de avize, păreri, discuţii în comisii, semnături etc.), am încercat să desluşesc cum, cine şi în ce mod s-a lucrat la "naşterea" ei.
Potrivit fişei legislative (disponibile pe una dintre paginile de internet ale Parlamentului - am dat linkuri când am început serialul), actuala lege a patrimoniului mobil a fost adoptată fără a se solicita vreo opinie nici din partea Federaţiei Filatelice din România, nici din partea unui specialist cu activitate relevantă/recunoaştere în domeniu. Dacă există cineva care mă poate contrazice pe baza vreunui document, îl rog respectuos să o facă.

Rezultatul actual (după circa 15 ani de valabilitate a legii) este o societate ca în scrierile lui Kafka. Legislaţia este (pentru timbre şi obiecte filatelice) imposibil de pus în practică. Şi asta nu din cauza cetăţeanului (considerat aprioric un infractor), ci pentru că ea prevede obligaţii ale unor persoane din instituţii subordonate Ministerului Culturii, plătite deci din bani publici, care sunt incompetente sau inapte să îndeplinească atribuţiile concrete, înscrise (probabil) şi în fişa postului.

Haideţi să vă spun povestea cetăţeanului Gheorghe

Gheorghe este o persoană respectabilă care a muncit o viaţă întreagă şi care acum îşi mănâncă pensia liniştit. Pe vremea când era copil, l-a prins pasiunea colecţionatului de timbre. N-a avut niciodată probleme cu legea nici măcar înainte de decembrie 1989, deoarece timbrele pe care le colecţiona el nu intrau în categoria rarităţilor filatelice (aşa cum prevedea legea comunistă a patrimoniului - Legea 63/1974). Niciodată nu s-a confruntat cu niciun fel de interdicţii şi nu l-a acuzat nimeni niciodată că ar fi încălcat vreo lege.

Prin anii '70 mai trecea pe la tarabele celor doi negustori de timbre (din Pasajul Victoria şi de la subsolul Romartei Copiilor) depănând poveşti împreună.

Când nu era chemat la serviciu în vreo duminică se mai ducea în parcul Cişmigiu să se întâlnească cu alţi colecţionari. Cu salariul lui de om al muncii socialiste, mare lucru n-a apucat să facă. Chiar dacă terminase o facultate şi n-avea salariul unui cărător cu cârca, tot se chinuia să achite ratele la CAR făcute ca să-şi poată lua un frigider Fram şi o maşină de spălat Alba Lux. Bani de timbre nu-i prea mai rămâneau: câţiva lei, acolo, că trebuia să mai păstreze şi pentru câte un pachet de Carpaţi (încercase de mai multe ori să se lase de fumat, dar n-a mers).

În sfârşit, vremea trece şi după ceva timp după marea "revoluţie" îi spune o cunoştinţă că n-are voie să deţină timbre. Ce-ai măi, ai înnebunit? Cum să n-am voie să deţin timbre? Păi au fost unii de la poliţie la Vasile (un alt colecţionar) şi i-au confiscat tot! Vasile fusese de fapt reclamat de un vecin cu care stătea "la comun" cum că ar avea "cocoşei" de aur furaţi. Poliţiştii i-au întors casa pe dos şi n-au dat de niciun "cocoşel". Dar li s-a pus pata pe clasoarele cu timbre ale lui Vasile, aranjate frumos în bibliotecă, au făcut un "proces-verbal" pe-o juma' de pagină şi i le-au luat pe toate. I-au mai "aerisit" şi toate cărţile, să nu cumva să mai aibă "ceva ascuns".

Gheorghe nu l-a mai văzut pe Vasile decât peste câţiva ani. Ce faci măi? Uite, vin de la tribunal. I-am dat în judecată că mi-au confiscat ilegal colecţia.

Cei de la poliţie zic cum că ar fi predat toată colecţia la Poştă. Avocatul lui Vasile i-a chemat şi pe-ăia, consilierul lor juridic zice că lor nu le-a dat nimeni nimic şi că nu au niciun act de predare-primire, dup ce au luat la puricat toată arhiva din ultimii zeci de ani. Colecţia a dispărut pur şi simplu! (am încercat să găsesc dosarul cu pricina în baza de date; n-am reuşit să găsesc nimic chiar dacă am utilizat toţi termenii de căutare care mi-au dat prin cap).

S-au despărţit şi Gheorghe a rămas îngândurat, neştiind ce să facă. Peste doi ani a aflat că Vasile a murit din cauza unui accident vascular cerebral.
După toată tărăşenia, Gheorghe a început să se documenteze cum stă treaba cu timbrele. Şi a aflat destul de repede că el, cetăţean care nu a avut niciodată treabă cu legile, poate fi (din cauza colecţiei lui de timbre) în repetate rânduri un infractor ordinar, pasibil să înfunde puşcăria:
- a aflat că nu are voie să mişte un timbru din colecţia lui (n-are-a face dacă e rar sau nu, dacă e scump sau nu face nici cinci bani);
- a aflat că dacă vrea să vândă vreun timbru, nu are voie să o facă decât printr-o "firmă acreditată" de Ministerul Culturii; După o zi întreagă de căutat, nu a reuşit să afle cam care ar fi acele "firme autorizate"; "Măi, ăştia or fi ilegalişti, ori fac parte din serviciile secrete?"
- a aflat că nu are voie să-i trimită drept cadou nepotului Gicuţă (plecat cu mă-sa la muncă-n Spania, la căpşuni) un clasor cu timbre comune, pentru că asta se cheamă "export ilegal" şi constituie o infracţiune; n-are cont faptul că valoarea lor n-ajunge nici la cea a unui pachet de ţigări.

Până la urmă, Gheorghe a realizat că de fapt colecţia lui (strânsă timp de 50 de ani cu multe chinuri şi constrângeri financiare) nu prea îi mai aparţine conform legii făcute de unii pe care i-a interesat numai accesul la resurse pentru obţinerea titlurilor academice. De proprietatea privată a colecţionarilor i-a durut în... patrimoniu. (Pentru curioşi: Gheorghe şi Vasile nu sunt personaje fictive - n.a.).

Actuala legislaţie referitoare la patrimoniul cultural mobil (pentru timbre) împreună cu toată legislaţia aferentă este prost gândită, pleacă de la premise eronate şi diluează până la ridicol importanţa noţiunii de "bun de patrimoniu"

Legea comunistă referitoare la patrimoniul cultural mobil alătura adjectivului "filatelic" un substantiv care nu prea lasă loc de interpretare: "rarităţi".

Legislaţia românească mai târzie a întors-o însă la 180 de grade: nefăcându-se nicio diferenţiere între timbrele clasate şi cele clasate, toate timbrele - la grămadă - intră sub incidenţa legii.

Vrei să dai un timbru? N-ai voie decât după clasarea lui! Altfel poţi ajunge infractor!
Plecând de aici, câţiva colecţionari au făcut un calcul în linii mari la ceea ce reprezintă tirajele totale imprimate ale timbrelor mai vechi de 50 de ani (şi exceptând gunoaiele din categoria uzualelor cu "tiraj nelimitat"). Una peste alta, este posibil ca în România să existe o cantitate de peste 200.000.000 timbre care ar trebui - conform legii - clasate.
Cantitatea este imensă! Ca un termen de comparaţie, în parcursul juridic al confruntării în justiţie dintre Curtea de Conturi şi Poşta Română - Muzeul Filatelic, controlorii CC au acuzat comisiile de inventariere că nu lucrează destul de repede pentru a termina inventarierea întregului patrimoniu al Muzeului. Reprezentanţii Poştei au subliniat în mod clar că întreaga comisie de inventariere nu reuşeşte să numere şi să identifice mai mult de 1.000 de timbre pe zi (în condiţiile în care comisiile de inventariere aveau (după câte mi s-au spus) între 8 şi 10 persoane.

Acum apelaţi la judecata dumneavoastră logică şi încercaţi să calculaţi în cât timp s-ar putea clasa (ceea ce evhivalează cu identificare + evaluare + verificarea stării calitative + verificarea originalităţii - dacă este cazul -, plus întocmirea documentaţiei aferente (fişa obiectului) pentru cele vreo 200.000.000 de milioane de timbre? Şi asta în situaţia în care operaţiunile impuse de clasare nu prea ar avea cine să le facă.

Cine are voie să facă clasarea timbrelor?

Potrivit normelor emise de Ministerul Culturii, activitatea de clasare se face numai de către experţi acreditaţi, pe baza unui algoritm care acordă punctaje obiectului de clasat funcţie de mai mulţi factori. Din nefericire (atât pentru colecţionari, cât şi pentru autorităţi) se constată existenţa în practică a unor situaţii create parcă de persoane încapabile să gândească, nişte adevărate nerozii inaplicabile, deoarece:

1. Nu există experţi acreditaţi pentru filatelie (mă rog, există câţiva a căror acreditare - în opinia mea - s-a făcut ilegal; voi trata acest subiect într-un episod viitor, în care mă voi referi mai pe larg atât la modul de acreditare a experţilor, cât şi la normele de clasare a bunurilor culturale mobile).

2. Chiar dacă nu aş băga în seamă potenţiala acreditare în condiţii ilegale a acestor experţi, cred că o singură persoană nu va fi capabilă să claseze mai mult de circa 200 de timbre în 8 ore de lucru. Împărţind cele 200.000.000 timbre la 200 (cantitatea potenţială verificată de o persoană pe ziua de lucru) toate aceste timbre ar putea fi clasate cam în 1.000.000 zile de lucru de persoană. La patru persoane (acesta mi s-a transmis că este numărul acreditaţilor - nu am apucat să verific, dar o voi face), acestea ar trebui să lucreze cam un sfert de milion de zile de muncă (adică "numai" vreo 680 de ani - împărţiţi sfertul de milion la 365 de zile). Şi staţi aşa, pentru că sunt colecţionari cu vechime care apreciază că cifra de 200.000.000 timbre este subevaluată.

3. Nu reuşesc să îmi dau seama concret ce anume s-a urmărit prin ideea aceasta total deplasată referitoare la clasarea tuturor timbrelor. Este această situaţie de-a dreptul aiuritoare rezultatul incompetenţei autorităţilor de la acea dată (le puteţi vedea semnăturile la linkurile din primul episod), ori s-a încercat cu premeditare şi fără nicio ruşine asigurarea "fondului de marfă" pentru anticariatele şi magazinele specializate (denumite "galerii")? Într-un viitor episod am de gând să mă refer la şi la normele privind comercializarea bunurilor culturale mobile, pentru că încă sunt colecţionari care nici măcar n-au habar că ar putea exista aşa ceva.

Despre experţii specializaţă în timbre (cei adevăraţi, nu pârâţii) am scris pe blog încă de acum vreo patru ani. Nu mi-am schimbat opinia nici astăzi.

Are totuşi România timbre care ar trebui să facă parte din "tezaurul" culturii româneşti?

Da, dar în opinia mea nu există decât patru astfel de piese care, prin caracterul lor de unicitate şi prin raritatea deosebită constituie adevărate bijuterii ale filateliei româneşti:

1. Celebra scrisoare francată cu patru exemplare Cap de bour din prima emisiune, "decupate pe contur", expediată din BAKEU în 1858. Scrisoarea a fost vândută în jurul anului 1900 de către un negustor celebrului (la acea dată) Reichspostmuseum din Berlin. În prezent, plicul este păstrat în arhiva poştală din Bonn. (Despre descoperirea acestei bijuterii am scris pe blog aşa cum a fost reflectată în presa filatelică a vremii. Dacă astăzi piesa nu ar aparţine unui muzeu şi s-ar oferi într-o licitaţie internaţională, apreciez că scrisoarea în cauză ar putea realiza un preţ final în jurul sumei de un milion de euro).

2. Perechea întoarsă (franceză: tête-bêche, germană Kehrdruck) a mărcii de 27 parale din prima emisiune Cap de bour, pereche ştampilată. Este singura astfel de pereche întoarsă cunoscută că ar fi supravieţuit. Perechea a făcut parte din colecţia fostului Rege Carol al II-lea. Din păcate, după decesul acestuia poziţia în care se află fosta lui colecţie filatelică este necunoscută.

3. Scrisoare recomandată francată cu trei exemplare (o pereche şi un unicat) ale mărcii de 108 parale Cap de bour din prima emisiune, scrisoare expediată în 1858 de la Galaţi la Iaşi. Scrisoarea a făcut parte din celebra colecţie a fostului rege Faruk al Egiptului şi ulterior din ce a lui J. Boker Jr. (nu cunosc poziţia actuală a scrisorii).

4. A patra poziţie este descrisă ceva mai jos, la un alt subtitlu.

Restul timbrelor care se găsesc în diverse colecţii din ţară sau străinătate nu constituie, în opinia mea, piese clasabile din cauza tirajelor şi a frecvenţei cu care acestea se pot întâlni pe piaţa filatelică.
Aş dori să se termine odată preluarea la nesfârşit a tot felul de legende şi a altor bazaconii cauzate de informarea deficitară şi de reportajele aiuristice publicate de diverse ziare şi televiziuni tabloide, referitoare la Capetele de bour româneşti din prima emisiune. După cel mai recent inventar realizat de expertul german Fritz Heimbüchler (cel care a semnat cea mai competentă monografie publicată din istoria filateliei româneşti) se află în prezent pe piaţa filatelică şi în diverse muzee poştale (ale altora, că pe-ale noastre le-a durut în... patrimoniu) peste 800 de bucăţi. Prin acest număr relativ ridicat se elimină atât "raritatea excepţională", cât şi "valoarea inestimabilă".
Ca fapt divers, numai în ultimii trei ani în licitaţii internaţionale au fost vândute (sau oferite şi rămase nevândute) peste 20 de exemplare de mărci Cap de bour din prima emisiune. Ar trebui să ştiţi că au fost şi exemplare care s-au vândut chiar cu preţuri situate sub 2.000 de euro. O mare casă elveţiană oferă de mai mulţi ani astfel de mărci la preţuri cuprinse între 5.000 şi 10.000 de franci elveţieni. Majoritatea pieselor oferite nu au fost vândute.
Tocmai de aceea doresc să vă atrag atenţia că în ceea ce priveşte ordinul de mărime al preţurilor practicate pe piaţa liberă, primele timbre româneşti se situează la mare distanţă faţă de alte obiecte de artă, în special pictură.

Nu pot să nu menţionez piesele existente în prezent în patrimoniul Muzeului Filatelic, deoarece - în opinia mea - numărul poziţiilor clasate este nesemnificativ faţă de numărul pieselor care prin valoarea lor istorică şi documentară (şi nu cea financiară) ar fi trebuit să fie clasificate cel puţin la categoria "fond". Faţă de cele 15 sau 20 de poziţii existente în prezent, cred că ar mai trebui clasate cel puţin câteva sute de piese (reprezentate prin clişee autentice de mărci, modelare şi coli care atestă istoricul emisiunilor respective de mărci).

O propunere decentă

Undeva, pe internet, o persoană a propus celor care încearcă să redacteze un potenţial "Cod al patrimoniului" românesc să facă efortul şi înainte de a începe să lucreze să studieze Codul francez al patrimoniului, cu observaţia că acesta include la sfârşitul fiecărui capitol infracţiunile derivate din neîndeplinirea/neaplicarea obligaţiilor.

Mie mi se pare o idee bună. Cu o condiţie însă: în viitoarea reglementare este absolut necesară existenţa unui echilibru între sancţiunile prevăzute TUTUROR responsabililor sau persoanelor care au tangenţă cu obiectele presupuse a aparţine patrimoniului cultural mobil (deoarece în prezent, în legislaţia română, salariaţii unor instituţii sunt "protejaţi" prin lipsa unor sancţiuni chiar dacă nu îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu).

Pentru cei pe care i-ar putea interesa, Codul francez al patrimoniului în formă actualizată poate fi descărcat în versiune digitală de aici.

Să vedeţi ce frumos e Codul francez al patrimoniului!

Timbrele franceze sunt apreciate în toată lumea. Mai ales cele vechi, din perioada (denumită de filatelişti) clasică (ei au alte principii de clasificare faţă de istoria ca ştiinţă generală). Şi de aceea sunt tranzacţionate "la greu" oriunde este posibil şi de către oricine doreşte ori să cumpere, ori să vândă. FĂRĂ NICIO RESTRICŢIE!!!

Dacă eu, cetăţean român (solvabil financiar, cu un cont consistent la bancă) doresc să cumpăr orice timbru franţuzesc, din orice perioadă, de orice fel şi cu orice valoare, o pot face în cel mai liber şi civilizat mod la oricare dintre licitaţiile de timbre din Franţa ori din lumea largă. Singurele probleme pe care le-aş putea avea ar fi plata unei valori diferite a TVA-ului, în raport de ţara de origine a vânzătorului.

Cred că nu a existat vreun colecţionar care să nu fi auzit de celebra Rue Drouot din Paris. Filateliştilor le este cunoscută şi datorită unei celebre firme de licitaţii filatelice, BEHR Philatélie. Pe lângă valoarea pieselor tranzacţionate (în cel mai liber mod) de către casa pariziană, valoarea Capetelor de bour moldovene este de cele mai multe ori ridicolă. Şi francezii nu comercializează numai timbrele lor, ci rarităţi din lumea întreagă! Ei mai au şi alţi negustori cunoscuţi sau case de licitaţie de unde oricine poate cumpăra orice, cu singura condiţie să aibă bani. Căutaţi pe internet firmele Roumet, Lugdunum şi Francois Feldman.

Pentru francezi, acest comerţ este ceva uzual. Şi ca să vedeţi ce chestie, nu este numai pentru ei! Pe blog am linkuri către cele mai importante firme de licitaţii şi portaluri specializate (împrăştiate pe tot blogul), dar nu spune nimeni nimic despre ele, de parcă ar fi infestate cu ciumă bubonică.
Puteţi să căutaţi pe internet portalurile Stampauctionnetwork, Philasearch şi StampCircuit. Veţi întâlni licitaţii (sau vânzări la preţuri fixe) ale unor firme specializate de pe patru continente. Şi să ştiţi că există şi firme din ţări mai apropiate de România: din Cehia, din Polonia, din Serbia...

În loc de concluzie

Posesia şi circulaţia liberă a timbrelor şi pieselor filatelice este LIBERĂ peste tot în lume. În afară de România, cred că singurul regim restrictiv de acelaşi calibru ar mai putea exista numai în Coreea de Nord. Până şi în China comunistă circulaţia timbrelor este pe deplin liberă, iar în Hong Kong şi în alte câteva metropole există de mulţi ani filiale ale celor mai importante firme de comerţ din lume.

În 2000 erau puţine persoane care aveau acces la internet. Posibilitatea de informare era (încă) destul de limitată. Astăzi posibilităţile de informare sunt incomparabil mai bune şi cu beneficii certe pentru cine doreşte să înveţe câte ceva. Cetăţeanul nu mai poate fi prostit la infinit.

Din păcate, încă avem colegi care au impresia că toată lumea se învârte în jurul lor şi că ei sunt deţinătorii adevărului absolut. Dacă apare cineva care doreşte să prezinte vreo situaţie sau să facă ceva util pentru cultura română, neapărat va exista altcineva care - fără să aibă măcar prilejul de a-l cunoaşte pe cel în cauză - îl va cataloga în fel şi chip. Dar... vorbeşte-i orbului despre culori.

Consecinţele tuturor acestor situaţii pentru filatelia românească (mai corect - pentru locul şi prestigiul mărcii poştale româneşti în filatelia internaţională) sunt dezastruoase. Mărcile româneşti sunt crunt subevaluate în cataloagele internaţionale. La tiraje identice, mărcile poştale ale altor ţări beneficiază de cote uneori mai mari şi de zece ori.
Cercetarea filatelică românească reprezintă un zero barat pentru oficialii culturii de la noi. Mai există câţiva nebuni (particulari) care înghit praful în arhive şi biblioteci şi scriu studii (premiate la toate expoziţiile la care au participat). Timp de zeci de ani (cam din 1958) niciun funcţionar al statului n-a scris măcar trei rânduri de istorie poştală românească sau de cercetare filatelică.
România este singura ţară europeană care nu a reuşit în ultimii 30 de ani să publice un catalog specializat al mărcilor sale poştale (şi cred că este şi printre puţinele la nivel mondial).

Mergând pe partea de patrimoniu nu ştiu dacă se cunoaşte, dar au existat mai multe situaţii în care colecţionarii au semnalat ofertarea în licitaţii internaţionale a unor piese de valoare inestimabilă (din punct de vedere cultural, nu financiar). Există adrese scrise de atenţionare, dar situaţiile au fost tratate cu un profund sictir şi o adâncă nepăsare. Cel mai recent exemplu care îmi vine în minte este cel al aşa-zisului "cel mai scump ziar din lume", celebrul Zimbrulu şi Vulturulu, vândut în 2007 într-o licitaţie publică. Această piesă este cea pomenită mai sus la subcapitolul referitor la tezaurul românesc, la nr. crt. 4.

Niciodată nu am înţeles de ce autorităţile i-au considerat pe filatelişti nişte infractori.

Alaltăieri dimineaţă, trecând fugitiv peste fluxurile de ştiri am dat peste citatul de mai jos.

"Adevărata democrație constă în a garanta una prin alta, libertatea și egalitatea. Acest scop nu se realizează atât prin legi care se făuresc, cât prin moravuri bine practicate, muncă onestă, judecată sănătoasă, mândrie bine înțeleasă, adică a nu conta cineva decât pe sine însuși și a nu aștepta nimic de la altul. Aici aș putea deschide o paranteză: cei ce vor să treacă dintr-o situațiune într-alta, au de multe ori obiceiul să caute a obține promoțiunea lor prin favoruri. Niște procedări atât de umilitoare ar trebui desrădăcinate din moravurile societăței noastre. Într-o societate unde lipsește sentimentul de demnitate personală, oricât mecanismul politic și legile ar fi concepute într-un spirit liberal și democratic, nu putem realiza principiile adevăratei democrații. Într-o societate unde nu există spiritul de justiție, unde dreptatea se distribuie după favoruri și resentimente, nu avem nici libertate, nici egalitate. Heine zicea: Acolo unde nevinovăția e condamnată, e o crimă a trăi."

Constantin G. Dissescu (Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p.451).

Povestea va continua în episoade viitoare.

Piesă rară, sau doar încă o ţeapă?

Că există falsuri şi contrafaceri care circulă nestingherite pe piaţa filatelică nu mai constituie de umlt timp un secret aproape pentru nimeni. Numai că mereu apare câte o piesă puţin mai "altfel", ori cu care colecţionarii nu s-au mai întâlnit, putându-se păcăli din această cauză.
Cred că dacă s-ar strânge toţi banii aruncaţi pe falsuri şi făcături timp de vreo cinci ani, s-ar putea construi cu ei un spital de toată frumuseţea, cu dotări de s-ar întoarce după soare. Sau - de ce nu - o  bibliotecă, ori un centru cultural, ori... ori!

Vă prezint o situaţie fără a face niciun fel de afirmaţie, deoarece aţi putea singuri trage o concluzie. Atunci când ai în faţă o scrisoare veche, este bine să te obişnuieşti să verifici toate elementele ei (francatură, ştampile, hârtie, date, însemnări manuscrise etc., etc.). Cel mai bun lucru pe care îl face (de regulă) colecţionarul mai avansat este să compare toate elementele descrise cu datele cuprinse în ceea ce se cheamă "expertiza istorică".

De curând a fost vândută pe eBay o scrisoare francată cu un exemplar de 30 de parale "Principatele Unite", tirajul din 1864. Scrisorile întregi purtând această marcă nu sunt printre cele mai comune, deoarece marca în cauză a avut putere de francare doar pentru operioadă scurtă. Cercetările făcute în Arhivele Naţionale de către regretatul Kiriac Dragomir au subliniat faptul că din această marcă s-au consumat cantităţi foarte mici raportate chiar şi la traficul total de corespondenţă poştală din perioadă. Cele mai mari cantităţi de mărci de 30 parale 1864 vândute de către birourile telegrafo-poştale s-au contabilizat la Iaşi şi Bucureşti (câte 15.600 exemplare) şi la Galaţi (10.400 exemplare).* Perioada de circulaţie a acestei mărci a fost limitată: de la mijlocul lunii septembrie, până la 31 decembrie 1864 (stil vechi), dată când TOATE mărcile Principatele Unite şi-au încetat puterea de francare, urmând a fi înlocuite cu mărci noi şi datorită schimbării tarifelor (începând cu 1/13 ianuarie 1865 tariful unei scrisori simple în ţară, pe orice distanţă, cu o greutate de până la 15 grame s-a redus de la 30 la numai 20 de parale).
Revenind la scrisoarea comercializată pe eBay, elementul care mi-a sărit imediat în ochi a fost data de circulaţie. Click pe imagine.

Pentru scrisoarea în cauză a fost ceva concurenţă:

Revenind la scrisoare, vă propun să o examinăm împreună (click pe imagiin pentru mărire).

Primul lucru care mie nu mi-a plăcut a fost amprenta foarte slabă a ştampilei. Deoarece scrioarea este localizată (la exterior) prin ştampila ovală de firmă a unui negustor (în care se poate citi clar BUCAREST), ar rezulta că scrisoarea a fost expediată de la Bucureşti la Piteşti. Pe faţa scrisorii există în dreapta o ştampilă aplicată neclar, dar dacă vă jucaţi cu literele şi poziţia lor posibilă faţă de axa verticală a ştampilei puteţi ajunge la o concluzie (ştampila nu poate fi decât BUCURESCI, deoarece dacă ar fi fost PITESCI, literele ar fi fost toate îngrămădite spre dreapta faţă de verticala cercului)**. Aşadar, de ce nu seamănă ştampila de pe marcă cu cea de pe scrisoare, din dreapta? Data ştampilei de pe faţă este 23/1.

Pe spatele scrisoarii se distinge ştampila de sosire PITESCI (comparaţi poziţia literelor ei cu cea a ştampilei de pe faţa scrisorii ca să înţelegeţi ce-am vrut să spun relativ la simetrie). Data ştampilei ar pitea fi 24/1.

Vânzătorul a postat (pe lângă cele două feţe ale scrisorii) şi interiorul acesteia, unde se poate vedea foarte clar localizarea în timp a trimiterii: "Bucuresci 15 Januarie 1865".

Comparând data din scrisoare cu datele explicate mai sus legate de perioada de circulaţie a mărcilor Pirncipatele Unite, singura concluzie logică este că după 31 decembrie 1864 marca de 30 parale nu se mai putea utiliza pe scrisori. Aşadar, ce fel de piesă este aceasta, ghici ciupercă-ntr-un picior?
_______
* CMPR 1974, pag. 57.
** Ştampilografie poştală..., pag. 93, Planşa 21.

Feriţi-vă de falsuri şi de aşa-zisele facsimile. Cum apără legislaţia privind patrimoniul pe colecţionar împotriva acestui tip de "producţii"?

Câteva zile nu am mai putut să fac obişnuita trecere în revistă a portalurilor de licitaţii online. Din păcate, am zile când condiţia fizică nu mă mai ajută deloc. Astăzi însă am fost într-o dispoziţie ceva mai bună şi am putut "pieptăna" piesele româneşti mai vechi (cu scopul de a-mi completa propria bibliotecă digitală în primul rând, pentru că oricum nu se preocupă de aşa ceva nicio instituţie dintre cele care au în atribuţii - ori şi-au asumat - încadrarea şi clasarea pieselor filatelice ca valori ale patrimoniului naţional mobil). Ca de obicei, iar mi-au sărit în ochi mai multe falsuri, contrafaceri şi facsimile.

Ca noutate (acum văd prima oară, dar am dat în presa filatelică de pe la începutul secolului al XX-lea despre aşa ceva) am întâlnit şi o serie de falsuri (sub orice critică din punctul de vedere al acurateţii reproducerii) care poartă pe spate un poanson cu numele "SIBIESCO". În articolele de acum vreo o sută şi zece ani, acest nume era pus în legătură cu activitatea de falsificator desfăşurată de Constantin Moroiu.

Probabil că ochiul format al colecţionarilor cu mai multă experienţă mă va scuti de prea multe explicaţii (de ce e "aia" falsă sau nu). Cine vrea lămuriri n-are decât să aştepte până când se vor acorda fonduri pentru publicarea unui catalog serios, ori să ceară explicaţii de la o cunoştinţă mai avansată în branşă.
Puteţi face click pe imagini pentru mărire şi pentru a vedea identitatea împricinaţilor.

Veşnica ştampilă GIURGIU 4/9 cu o agrafă care nu seamănă nicum cu cea a ştampilei originale. Marca este tipografiată şi nu litografiată.

Reproducerea aceasta nici măcar caricatură nu se poate numi.

De aici începe seria falsurilor (realizate în tipografie) marcate SIBIESCO. Mărind imaginile puteţi desluşi destul de bine caracteristicile de desen ale falsurilor.

Acestea au fost falsurile peste care am dat numai astăzi. Niciunul nu a fost oferit menţionându-se ceva despre vreun fals sau reproducere. Aşa că "luatul plasei" depinde exclusiv de nivelul de pregătire al potenţialului cumpărător.
Acum vă prezint ceva dintr-o altă categorie. Pe internet s-a dezvoltat o adevărată industrie de desfacere a unei largi categorii de "facsimile", ori falsuri prezentate ca atare. Cu tehnica de astăzi, realizarea acestor "facsimile" nu mai constituie o problemă deosebită.

Problema apare însă în altă parte: amatorii de mărci poştale româneşti ştiu că există astfel de producţii, dar marea lor majoritate nu dau în brânci cu învăţatul şi studiul individual şi de aceea pot cădea foarte uşor în plasa bişniţarilor. Cele două exemple s-au şi comercializat, uitaţi-vă singuri cu ce sume.

Ambele "specimene" sunt reproduceri de slabă calitate, uşor de recunoscut şi identificat de către un specialist. Numai că lipsa de preocupare a celor care ar fi trebuit să se preocupe de filatelie ca elemente componente ale patrimoniului cultural naţional mobil a dus la dispariţia completă (din cele peste cincii mii de posturi ale Ministerului Culturii) a oricărei urme de specialist în filatelie.
De mai marea Academie Română nu mai vorbesc, pe domnii istorici de acolo nu-i interesează de problemă nici măcar prin fundul curţii.

Vorbeşte ceva despre falsuri legislaţia privind patrimoniul cultural mobil? Păi nu prea. Cercetătorii ştiinţifici pomeniţi la articolul 9 din Legea nr. 182/2000 (republicată) s-au evaporat în materia neagră a Universului (sincer să fiu nici nu ştiu dacă au existat vreodată), iar în rest termenul de "fals" apare doar la secţiunea a 2-a a legii ("Infracţiuni"), unde se menţionează la articolul 84 următoarele:

"Art. 84. - Executarea de falsuri ale bunurilor culturale mobile clasate, în scopuri comerciale sau în orice alte scopuri, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani."

Frecţii cu Diana la un picior de lemn! Şi dacă este vorba despre bunuri neclasate, ce facem? Ne doare în bascheţi, aia facem!
Deşi am semnalat problema în articolele publicate pe acest blog, se pare că ea nu prezintă pentru nimeni nici cel mai mic interes.
Legea cu pricina poate fi descărcată şi citită de aici.

Problema pe care eu cred că ar trebui să o rezolve un viitor Cod al patrimoniului este departajarea în categorii separate a bunurilor culturale mobile clasate de cele neclasate, cel puţin pentru categoria timbre şi filatelie, concomitent cu refacerea normelor de clasare.

Nu de alta, dar este cea mai mare nerozie să consideri un timbru din 1900 tipărit în peste zece milioane de exemplare drept obiect de patrimoniu. Păi în acest caz ar trebui luate cel puţin aceleaşi măsuri şi cu ziarele Click şi Libertatea, că doar au tiraje mult mai mici! (De fata de la pagina 5 sau 3 nu mă leg, pentru că nu colecţionez aşa ceva).

Cum a reuşit statul român să devină co-proprietar pe bunurile private deţinute de sute de mii de cetăţeni şi cum i-a transformat peste noapte pe aceştia în potenţiali infractori (2)

Episoadele anterioare le puteţi citi aici: Episodul 1;

Ce este şi cum a apărut filatelia? Principalele ei etape de dezvoltare în România

Nu mă apuc să dau eu definiţii, căutaţi în DEX (pentru cei care nu sunteţi de specialitate) pentru că filateliştii ştiu ce înseamnă.
Prima marcă poştală a fost pusă în circulaţie în Marea Britanie, la data de 6 mai 1840 (data oficială). La mai puţin de 30 de ani de la acest eveniment (care a reprezentat o inovaţie nemaipomenită în istoria serviciilor poştale) o mulţime de alte ţări şi teritorii au urmat exemplul englezilor, punând în circulaţie propriile mărci poştale.
Acest mic petec de hârtie care este marca poştală a contribuit într-un mod neaşteptat de mult la dezvoltarea serviciilor poştale, comunicarea între persoane aflate la distanţe apreciabile devenind mult mai facilă şi mai ieftină, iar extinderea serviciilor poştale cu o viteză aproape geometrică a făcut necesară implementarea, la nivel unitar şi internaţional, a unor proceduri similare. Cam acesta a fost momentul în care mai multe ţări (printre care şi România) au pus bazele unei organizaţii internaţionale denumită Uniunea Poştală Universală, organizaţie la care, astăzi, nu prea mai există vreun stat recunoscut de către ONU care să nu îi fie membru.

Prin anii '60 ai secolului al XIX-lea au apărut primii colecţionari de mărci poştale, în statele din Europa Occidentală şi în America de Nord. Pasiunea a avut şi ea o dezvoltare neaşteptat de mare, încât în jurul anului 1900 existau deja în toată lumea zeci de mii de colecţionari şi începuseră să fie publicate sute de reviste filatelice (există inventare ale tuturor publicaţiilor în marile biblioteci ale lumii).

Românii au fost puţin mai "leneşi", dacă pot spune aşa. Prima societate filatelică a luat naştere în 1891 la iniţiativa lui Dimitrie C. Butculescu, o importantă persoană publică de la acea dată. În anii următori numărul colecţionarilor români a crescut şi el, fiind constituite mai multe cluburi şi asociaţii şi dezvoltându-se şi o publicistică românească de specialitate.

Lucrul care trebuie neapărat subliniat este că filatelia a apărut şi s-a dezvoltat EXCLUSIV prin efortul, pasiunea şi dăruirea unor persoane particulare. Statul român nu a avut niciodată niciun fel de contribuţie în dezvoltarea filateliei (cu o singură excepţie şi constrângere pe perioada domniei regelui Carol al II-lea, el însuşi un pasionat colecţionar).

A venit însă momentul 30 decembrie 1947 când s-a produs cunoscuta schimbare de regim. A mai venit şi momentul 11 iunie 1948 în urma căruia activităţile comerciale filatelice private au fost interzise. Totodată, maşinăria politrucilor pornită pe spatele întregii societăţi a trecut la rescrierea istoriei naţionale inclusiv prin interzicerea deţinerii şi comercializării anumitor serii de mărci şi efecte poştale, devenite indezirabile pentru noul regim.

Comerţul filatelic a fost şi el transformat şi subordonat economiei socialiste, planificate.

Filatelia a intrat într-o perioadă sumbră, activitatea primei asociaţii formate la nivel naţional devenind subordonată administraţiei poştale, care până în 1989 a numit continuu conducătorii (sau "administratorii", "directorii") filateliştilor. Concomitent, la nivel de politică de emisiune a timbrelor a fost adoptată linia sovietică, întreaga mişcare filatelică naţională suportând indicaţiile politrucilor, deoarece filatelia în sine - devenită subordonată partidului - a fost transformată într-un alt mecanism folosit pentru propagandă, pe lângă instituţiile de învăţământ.

Începând cu 1990, mişcarea filatelică românească şi-a recâştigat independenţa, dar a început să se confrunte cu alte probleme aduse de pseudo-capitalismul sălbatic al primilor ani de aşa-zisă libertate.

"Grija" statului socialist faţă de valorile filatelice

Singurul comerţ filatelic legal care mai era permis în România după 1948 a fost preluat de către o întreprindere de stat, care în timp a avut denumiri şi obiecte de activitate variate. Mai marii epocii proveneau, de cele mai multe ori, din cetăţeni cu studii aproximative (sau făcute "la seral"), care i-au considerat întotdeauna pe filatelişti drept nişte filfizoni plini de snobism şi de dorinţă de îmbogăţire.
Pentru fosta întreprindere ICS Romprestfilatelia (şi cu celelalte denumiri ulterioare pe care le-a avut) protejarea valorilor filatelice naţionale era doar o vorbă în vânt. Colecţionarii mai bătrâni cred că îşi mai aduc aminte că prin cercurile filatelice bucureştene erau prinse în pioneze la avizierele regulamentare adrese de la întreprinderea filatelică de stat prin care se comunica filateliştilor că "achiziţionează" scrisori vechi din perioada clasică cu multe timbre, timbre vechi în blocuri ori scrisori cu timbre înjumătăţite. Încă revăd avizierul pus pe perete lângă masa prezidiului în magherniţa din subsolul fostei terase de sub Teatrul Naţional (mai jos de Electroluxul de pe "13 Decembrie").

Astăzi nu se mai ştie nimic de arhivele fostei întreprinderi de stat, colecţionarii mai bătrâni intuiesc însă adevăratul jaf făcut de "stat" pentru a vinde cu orice preţ în străinătate absolut orice categorie de marfă de pe urma căreia se realiza "aportul valutar". Pentru că în colecţia naţională nu se mai regăseşte nicio scrisoare din cele înşirate în adresele bătute la maşină, înfipte în pioneze la avizierele din cercurile filatelice.

Şi să nu credeţi că s-a terminat, pentru că acesta a reprezentat doar începutul! În 1970 sau 1971, nenorocita aia de întreprindere de stat a încheiat un contract de export cu un negustor angrosist de timbre din Germania în condiţii absolut înjositoare şi pentru statul român, şi pentru administraţia poştală emitentă, dar mai ales pentru colecţionarul român. Aceea a fost perioada în care au apărut coliţele nedantelate cu tiraje reduse şi distribuţie reglementată (deoarece masa tirajului era cumpărată de negustorul neamţ cu pricina). Filatelia românească era de fapt o maşină de făcut bani cu orice preţ, iar politica de emisiune (un atribut al suveranităţii statului, la fel ca baterea de monedă) a ajuns subordonată unui "capitalist veros" din Germania Federală.

Să nu credeţi că s-a schimbat ceva după 1990! Aceeaşi adunătură de matracuce - specialiste în operaţiunile de export de timbre - şi-au continuat activitatea aproape criminală faţă de valorile statului român, continuând să vândă la export unor negustori angrosişti timbre româneşti preobliterate la 1 sau 2 dolari mia de bucăţi. Sesizările făcute conducătorilor de atunci nu s-au soldat decât cu stoparea acestei practici, făptuitorii neputând fi traşi la răspundere deoarece erau acoperiţi de un ordin al unui fost ministru al poştelor şi telecomunicaţiilor dat înainte de 1990 (dar rămas neabrogat), care le permitea să vândă timbre preobliterate la un preţ cu 15% mai mare decât costul de tipar, pentru că se obţinea un profit, nu-i aşa?

Astăzi, foştii ministri din anii '90 (inclusiv cei de la Cultură - care încă n-au trecut "dincolo") tac mâlc! Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase!

Legea comunistă referitoare la ocrotirea patrimoniului cultural naţional

Reglementarea în cauză a fost Legea nr. 63 din 30 octombrie 1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional al Republicii Socialiste România. Ea a fost adoptată de către Marea Adunare Naţională, fiind publicată în Buletinul Oficial al RSR nr. 137 din 2 noiembrie 1974.

Părerea mea personală este că legea - pentru domeniul nostru - era destul de clară şi nu dădea loc la nicio interpretare. Articolul 2 al legii menţiona la punctul b) următoarele:

"Patrimoniul cultural naţional cuprinde:
b) bunuri cu valoare istorica şi documentara deosebită (...) raritati filatelice."

ATÂT!!! RARITĂŢI FILATELICE şi nu toate gunoaiele posibile şi imposibile care sunt "mai vechi de 50 de ani", aşa cum au pus în actuala lege nişte birocraţi cu o pregătire NULĂ (dar puşi în funcţii de partid), lăsând interpretarea legii la latitudinea cuiva care pur şi simplu nu există în activitatea şi cercetarea filatelică.
Cu alte cuvinte, legea comunistă era (din punctul de vedere al filateliştilor) mult mai bună decât cea actuală, pentru că uzuala de 55 bani din 1952 n-ar fi putut ajunge niciodată obiect de patrimoniu, aşa cum astăzi, din păcate, ar putea fi posibil dacă ajunge să fie clasată de un individ atestat în condiţii dubioase ca expert!

Legea comunistă a fost în vigoare de la 02.11.1974 până la 06.02.1990, fiind abrogată prin Decretul nr. 90/1990, care se referea la înfiinţarea şi organizarea Comisiei muzeelor şi colecţiilor. La rândul lui, acest decret a fost înlocuit prin Ordonanţa nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional. Lucrul interesant în această ordonanţă este LIPSA ORICĂREI MENŢIUNI REFERITOARE LA TIMBRE ŞI/SAU FILATELIE. Şi să nu îndrăznească vreun birocrat aflat astăzi pe post că "au pus pile filateliştii", pentru că actul a fost realizat tot în birourile celor de la Cultură!
Ordonanţa nr. 68/1994 avea rolul de a completa prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, adoptată cu modificări prin Legea nr. 11/1994. Nici aceste ultime două reglementări nu fac niciun fel de reglemenare la timbre sau la filatelie.

Printre semnatarii (rămaşi în viaţă) ai acestor acte normative mai sunt doar Nicolae Văcăroiu şi Florin Georgescu. Ei doar le-au semnat, că de conceput şi scris au fost făcute de birocraţii de la Cultură în funcţii la datele respective.

Şi uite-aşa ajungem la Legea din 2000, pe care o vom analiza într-un apisod viitor.

Până una-alta, mi-am rugat prietenii şi cunoscuţii să îmi transmită care ar putea fi (în viziunea şi după judecata lor) motivele pentru care timbrele şi colecţiile filatelice ar trebui (sau ar putea) să constituie bunuri aparţinând patrimoniului cultural mobil, luând în considerare ce factori doresc (istoric, artistic, estetic, filozofic, material etc.). Acelaşi lucru îi rog şi pe cititori, aceştia putând apela la orice mijloc de comunicare le este la îndemână, inclusiv formularul de comentarii de mai jos.

Povestea va continua în episoade viitoare.

Cum a reuşit statul român să devină co-proprietar pe bunurile private deţinute de sute de mii de cetăţeni şi cum i-a transformat peste noapte pe aceştia în potenţiali infractori (1)

Problema legislaţiei referitoare la patrimoniul cultural mobil am amintit-o în mai multe articole publicate în cei peste cinci ani de când scriu pe acest blog. Am făcut şi referiri la unele atribuţii care ar fi trebuit să revină Ministerului Culturii (şi instituţiilor sale subordonate), dar şi Academiei Române. Ambele structuri sunt finanţate din bani publici (prin bugetul de stat) şi ar trebui (ca un rezultat firesc al acestei finanţări) să se preocupe de valorile naţionale şi să servească interesul public inclusiv în acest domeniu de interes destul de restrâns.

Pentru a nu face loc niciunei interpretări sau vreunei acuze de rea voinţă sau interese ascunse, fac precizarea că prezentul articol SE REFERĂ ÎN EXCLUSIVITATE LA MĂRCILE POŞTALE ŞI PIESELE FILATELICE şi nu face niciun fel de referire la obiecte de numismatică, de arheologie sau la alte categorii de obiecte care intră sau ar putea intra sub incidenţa legislaţiei privind patrimoniul cultural mobil.

Toată acţiunea indicată în titlul articolului s-a desfăşurat prin adoptarea unui adevărat hăţiş legislativ într-o perioadă de timp relativ scurtă (dacă este comparată cu activitatea unui colecţionar pasionat, care se poate întinde lejer pe parcursul câtorva zeci de ani). Practic pasionatul care a început să-şi alcătuiască o colecţie începând cu anii '60 ai secolului XX se vede astăzi în imposibilitate de a dispune de proprietatea sa în care a investit timp, bani şi un volum de muncă considerabil, deoarece - PAC! - peste noapte această proprietate a căpătat un regim special pe care, dacă îl încalcă, devine infractor!

Tocmai de aceea îi avertizez pe toţi colecţionarii de mărci poştale şi de piese filatelice să se pună la curent cu legislaţia în vigoare, deoarece se poate trezi că statul român îi face cadou un cazier.

Situaţia poate fi definită în multe feluri, hilară sau ridicolă, deoarece în ansamblul bunurilor considerate (prin legislaţia actuală) drept bunuri de resortul patrimoniului cultural mobil, timbrele şi colecţiile filatelice au anumite caracteristici care nu sunt întâlnite la nicio altă categorie de bunuri culturale, deoarece:

1. Toate colecţiile filatelice realizate chiar de la naşterea acestei pasiuni, în secolul al XIX-lea, au fost constituite exclusiv prin efortul şi voinţa unor persoane particulare şi/sau de drept privat, statul neavând niciodată niciun fel de contribuţie.

2. Timp de peste o sută de ani statul român nu şi-a arătat niciodată şi în niciun fel interesul pentru cultivarea, sprijinirea, finanţarea sau susţinerea sub orice altă formă a filateliei ca activitate organizată (nu poate intra aici perioada comunistă în care filatelia a fost folosită ca mijloc de propagandă de către organele de partid).

3. Timbrele aflate astăzi în colecţiile filatelice provin ori prin cumpărarea lor de către colecţionari de la Poştă (îmbogăţind-o cu valoarea nominală a timbrelor prin neefectuarea prestaţiei poştale), ori printr-o muncă laborioasă de colectare şi recuperare a timbrelor folosite de pe corespondenţe. Aceasta reprezintă activitatea a sute de mii de persoane pe parcursul a mai bine de o sută de ani. În tot acest interval de timp, statul a fost complet dezinteresat de păstrarea/supravieţuirea în timp a timbrelor, existând perioade în istoria statului român în care colectarea deşeurilor de hârtie prin DCA-uri era o activitate mult mai importantă, răsplătită chiar de organele de partid.

4. Încă din anii '80 ai secolului al XIX-lea, filateliştii au realizat şi publicat singuri numeroase lucrări (cataloage, lucrări de cercetare în ştampilografie, de studiu al istoriei poştale, de semnalare şi identificare a falsurilor etc., etc.) la care statul român nu a contribuit niciodată, sub nicio formă şi prin nicio instituţie a sa.

5. Legislaţia privind patrimoniul cultural mobil pune pe acelaşi picior piesele numismatice şi cele filatelice. Din păcate pentru cei care dau dovadă de exaltare, timbrele nu se găsesc în depozite arheologice. Şi pentru că istoricilor de meserie filatelia nu le este de niciun ajutor în avansarea pe treptele recunoaşterii ştiinţifice şi înzorzonării cu distincţii la conferinţe şi congrese, astăzi există un tratament total discriminatoriu al filateliei în faţa numismaticii. Consultaţi Analele Academiei Române şi găsiţi măcar câteva rânduri referitoare la mărcile poştale. Dacă veţi fi în stare! Şi atunci despre ce vorbim? Oare de ce sunt aşa de importante timbrele pentru cultura naţională? (Dar asupra acestui subiect voi reveni într-un episod viitor, deoarece sunt multe de spus).

6. În opinia mea, actuala legislaţie privind patrimoniul cultural mobil a fost adoptată în mod opac, fără a fi consultaţi jucătorii din afara sistemului bugetar (dacă greşesc şi se află pe undeva vreun aviz al Federaţiei Filatelice Române voi recunoaşte public acest lucru şi îmi voi retrage afirmaţia). Repartizarea atribuţiilor stabilite prin lege s-a făcut urmărindu-se cu precădere evitarea răspunderii bugetarului în a se da răspunsuri clare. Completările făcute ulterior la legea de bază (prin instrucţiuni sau ordine) conţin ambiguităţi care lasă loc la interpretarea după bunul plac al legii de către funcţionarul salariat la stat, sau - mai rău - care sunt imposibil de aplicat. Vor urma prezentări concrete în episoade viitoare.

7. În mod normal, într-un stat civilizat adoptarea unei legislaţii cu un grad restrictiv atât de ridicat în ceea ce priveşte activitatea şi proprietatea privată a cetăţeanului de rând ar fi fost urmată de crearea unor structuri specializate şi încadrarea acestora cu personal şcolarizat corespunzător. Acest lucru nu s-a întâmplat însă în România şi pot face dovada la orice oră din zi şi din noapte că orice funcţionar bugetar care are (potrivit atribuţiilor de serviciu) o cât de mică legătură cu timbrele şi filatelia este cu totul străin de domeniu.
Tot în mod logic, cele două coduri de bază privind activitatea economică din România (este vorba de CAEN şi de COR) ar fi trebuit actualizate şi puse de acord cu legislaţia europeană (am mai scris aici despre aceasta).

8. Actuala legislaţie facilitează atribuirea statutului de contravenient şi/sau infractor unei persoane fizice prin AMBIGUITATEA INTENŢIONATĂ făcută în legislaţie deoarece nu se separă bunurile clasate de cele neclasate. În plus există în mai multe medii de informare semnalări potrivit cărora unor colecţionari li s-a refuzat (sau li s-a încălcat - cum doriţi) dreptul la prezumţia de nevinovăţie, luându-se unele măsuri împotriva lor (în lipsa existenţei unor hotărâri judecătoreşti ori a unor raporte de expertize), doar pe baza unor presupuneri ale unor reprezentanţi ai organelor de stat a căror pregătire în domeniu lipseşte cu desăvârşire.

Să revenim însă la subiectul propriu-zis al articolului: legislaţia privind patrimoniul cultural mobil.
Ea este enumerată pe una dintre paginile de internet ale Ministerului Culturii (aici), dar şi pe una dintre paginile Institutului Naţional al Patrimoniului (aici).

Principala reglementare în domeniu este Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural Naţional mobil. O găsiţi aici.

Am fost curios să îi văd parcursul legislativ, pentru a afla cine a iniţiat-o, ce dezbateri au fost pe marginea proiectului, care a fost parcursul prin comisii şi cum au arătat (şi cine a acordat) avizele. Aşa că locul firesc unde trebuia să caut nu putea fi decât baza de date legislativă a Camerei Deputaţilor.

Parcursul legislativ este prezentat şi pe pagina Senatului, unde sunt înşirate toate documentele obligatorii (de la adresa de înaintare a iniţiatorului la forma promulgată) aici.

La această adresă se pot vizualiza în josul paginii linkurile către documentele generate pe timpul parcursului legislativ şi, mai ales, se pot vedea persoanele care au semnat şi au dat avizele. Din păcate eu nu am reuşit să văd nici măcar o singură persoană despre care să ştiu că deţine un minimum de cunoştinţe în domeniul nostru.

Rugămintea mea la cititori este să citească documentele şi să îmi transmită care sunt problemele pe care nu le consideră în regulă şi să îşi argumenteze poziţia.

Un vânzător din Germania (care foloseşte mai multe ID-uri pe eBay) a umplut internetul de făcături

Nu este prima dată când semnalez făcăturile vândute de acest utilizator de pe eBay, am început încă din 2011 (când individul utiliza alt cont de utilizator).
Actualul cont utilizat de individ este a-scavokl, iar locaţia pieselor precizată în listinguri este - ca de obicei, în ultimii cinci ani - Eppelheim, Germania. Mai jos veţi putea o serie de capturi de ecran făcute la multe oferte care sugerează o legătură cu România, deşi absolut toate supratiparele (sau aşa-zisele supratipare) vândute de acest individ nu au existat niciodată. De altfel, probabil pentru a nu intra în conflict cu legea germană, vânzătorul însăilează sub descrierea fiecărei oferte o poveste cum că "supratiparele" sale sunt de fapt copii, că nu oferă certificat sau vreo altă garanţie şi că piesele vândute nu se pot înapoia.

Individul nu are o preferinţă deosebită pentru România. Cine a avut curiozitatea să-i urmărească activitatea timp de câteva luni a putut remarca faptul că în ofertele individului figurează tot felul de "locale", "private" şi "necatalogate" din toate ţările vecine astăzi cu Ungaria (Polonia, Cehia, fosta Yugoslavie).

Pentru un colecţionar avizat, făcăturile individului nu constituie vreo problemă. Problema apare la colecţionarii neavizaţi, care ajung să înghită relativ des găluşca oferită de individ.

Ar mai putea apărea o problemă legată de respectarea adevărului istoric. Individul nu se sfieşte deloc să pună "supratipare" pe mărci maghiare care nu au ajuns niciodată în România, deoarece poşta maghiară le-a pus în circulaţie după ce administraţia fusese preluată de români după Primul Război Mondial şi nu mai aveau cum ajunge pe teritoriul României. Personal nu ştiu dacă o face doar din prostie (şi lipsă de informare), ori această activitate este una gândită dinainte, premeditată, cu scopul de a facilita persoanelor neinformate crearea unei imagini false, deformate şi diferite faţă de adevărul istoric.

Mai jos puteţi vedea minunile oferite la vânzare. Puteţi face click pe imagini pentru mărirea acestora.