În cele două cataloage româneşti mai recente, pentru piesele clasice sunt acordate cote ale mărcilor pe scrisoare. Este vorba de cataloagele din 1974 (K. Dragomir - Surpăţeanu) şi 1984 (Spineanu). Mult timp am petrecut încercând să înţeleg care este mecanismul formării preţului pentru mărcile pe scrisoare.
La începuturile mele în ale studiului, nu reuşeam să pricep acest lucru. Bănuiam, pe bună dreptate, că cel mai important criteriu are la bază raritatea piesei. De înşelat nu mă înşelam, dar nu îmi dădeam seama în ce măsură ar putea exista o metodologie de formare/atribuire a cotei pieselor pe corespondenţă.
În timp, odată cu completarea propriei biblioteci filatelice, am urmărit acest aspect şi în alte cataloage specializate. Mai ales că am fost pus în repetate rânduri în faţa nevoii de evaluare a unor piese diverse.
Metoda de acordare a acestor cote de către cele două cataloage româneşti menţionate mai sus nu reprezintă o noutate. Am întâlnit-o în numeroase alte cataloage: Michel specializat (volumele pentru mai multe ţări), Netto (pentru Austria), Stanley Gibbons (volumele specializate pentru perioada reginei Victoria şi pentru perioada următoare, a "celor patru regi"), Zumstein (pentru Elveţia), Facit (pentru ţările nordice) etc.
Ulterior, prin anii '80, am descoperit catalogul austriac specializat realizat de Ferchenbauer. A fost primul catalog în care am descoperit cote defalcate pe fiecare combinaţie în cadrul francaturilor. Pentru o perioadă, am considerat că acest model de prezentare pare a fi cel mai "bun". Dar am descoperit ceva mai târziu că totuşi nici acest model nu acoperea necesitatea catalogării adecvate a unor francaturi (pentru că m-am pomenit în situaţia de a întâlni francaturi identice, pe obiecte de corespondenţă din categorii diferite şi a căror raritate era în mod cert diferită).
Ceva mai târziu, după anul 2000, tot nordicii mi-au dat soluţia, după ce am descoperit într-o ediţie mai nouă a catalogului suedez Facit inventare ale corespondenţelor pentru emisiunile clasice, pe categorii, pe greutăţi şi pe destinaţii. Am realizat repede că aici poate fi soluţia aplicabilă şi pentru un potenţial catalog românesc specializat.
Concluzia la care am ajuns este că pentru realizarea unei catalogări cât de cât mai apropiate de realitate sunt necesare cel puţin două lucruri de bază:
- analizarea circulaţiei fiecărei emisiuni în parte, pe baza tarifelor în vigoare;
- realizarea unui inventar cât mai detaliat al pieselor cunoscute.
Volumul de muncă este apreciabil, dar rezultatele pot fi excepţionale. Fiecare emisiune (uneori fiecare marcă dintr-o emisiune) are o putere de francare întinsă pe o anumită perioadă. Pentru această perioadă au fost în vigoare unul, două sau mai multe tarife pentru diversele categorii de corespondenţă (cărţi poştale, scrisori etc.), care pot avea trepte de greutate, pot fi simple sau recomandate, trimiteri expres sau cu AR, pot fi de asemenea interne (loco sau în altă localitate) sau externe. Pentru fiecare din aceste categorii de corespondenţă există obligativitatea francării cu o sumă, care poate fi realizată printr-o francatură simplă (dacă în emisiunea respectivă există nominalul corespunzător), colorată (realizată din două sau mai multe valori), multiplă (de ex. francatură de 25 bani realizată din cinci mărci de 5 bani) sau combinată, colorată şi multiplă (de ex. două mărci de 10 bani şi una de cinci bani).
Despre un inventar al francaturilor nu se poate vorbi decât pentru primele trei emisiuni. Pentru perioada clasică, există semnalări ale unor francaturi deosebite, dar părerile referitoare la raritatea unor combinaţii mai uzuale diferă mult. Şi aici ar fi necesar un inventar, care nu prea există. De perioada postclasică, nici nu mai vorbesc. Ca de altfel şi de perioadele mai recente, mergând chiar până la proclamarea republicii, în 1947.
O astfel de evaluare a corespondenţelor ar permite şi identificarea mult mai rapidă a plicurilor filatelice, care sunt în multe cazuri supraevaluate, în detrimentul altor piese, pur şi simplu ignorate, dar extrem de rare.
Mai apare o problemă care nu a fost niciodată tratată în niciun studiu (fie el românesc sau străin): raritatea francaturilor de completare pe întregurile poştale cu marcă fixă. Treaba ar fi simplă şi pot da un exemplu grăitor: în niciun caz cota unei scrisori francate cu o marcă de 25 bani Perle nu poate fi egală cu cea a unei cărţi poştale recomandate, care pe lângă marca fică mai are şi aceeaşi marcă de 25 bani Perle. Exemplele ar putea continua.
Problema este cine munceşte?
duminică, 5 februarie 2012
Life in Pictures - Amintiri
Mici suveniruri dintr-un loc de vis
Oricine poate participa la "Life in Pictures", găsiţi amănunte la Costin.
Vă doresc tuturor o duminică cât mai plăcută: altmarius, filumenie, Anastasia, Androxa, Balantza, Borg, Carmen, Alm, Cleo, Clipe de Cluj, C.L.M., Colţul cu muzică, Cris-Mary, Dana Diaconu, Dani, Daurel, Diverse, Florina, aefcfoto, Gabriela Elena, Gabriela Savitsky, Gândire logică, Geanina, George Secăreanu, secawildexplorer, Grupu', Hapi, innerspacejournal, Iulia Radu, iulia4alfred, Iulisa, Anca M., Lolita, Lorelei, addicted, Alexandru, lunapatrata, Marycix, Minoki, Mirela, Napobloghia, neuroanchiloza, Iulia Kelt, Vera, Pandhora, Elena, Ciprian, Alina, cypy, Sophie, Camelia, Robert, Rokssana, Roxania, Sara, Sergiu, SoriN, fewstuff, Aurora, Teo Negură, Tiberiu, tu1074, Tudor Enea, Ulise, Doru, Zamfir, zamphotograph, Zinnaida.
Oricine poate participa la "Life in Pictures", găsiţi amănunte la Costin.
Vă doresc tuturor o duminică cât mai plăcută: altmarius, filumenie, Anastasia, Androxa, Balantza, Borg, Carmen, Alm, Cleo, Clipe de Cluj, C.L.M., Colţul cu muzică, Cris-Mary, Dana Diaconu, Dani, Daurel, Diverse, Florina, aefcfoto, Gabriela Elena, Gabriela Savitsky, Gândire logică, Geanina, George Secăreanu, secawildexplorer, Grupu', Hapi, innerspacejournal, Iulia Radu, iulia4alfred, Iulisa, Anca M., Lolita, Lorelei, addicted, Alexandru, lunapatrata, Marycix, Minoki, Mirela, Napobloghia, neuroanchiloza, Iulia Kelt, Vera, Pandhora, Elena, Ciprian, Alina, cypy, Sophie, Camelia, Robert, Rokssana, Roxania, Sara, Sergiu, SoriN, fewstuff, Aurora, Teo Negură, Tiberiu, tu1074, Tudor Enea, Ulise, Doru, Zamfir, zamphotograph, Zinnaida.
sâmbătă, 4 februarie 2012
Poveste parfumată - Parfumul vechilor scrisori
La o asemenea frumuseţe de temă pentru micile poveşti parfumate între bloguri iniţiate de Mirela nu puteam să stau deoparte, în ciuda problemelor din offline pe care le am.
Să depănăm firul poveştii...
Pe vremuri, misivele erau transmise cu poştalioanele care făceau curse regulate.
Câteodată, treburile urgente ale dregătoriilor se rezolvau şi după ce vreo misivă era trimisă cu mare grabă printr-o ştafetă călare.
Scrisorile erau uneori trecute prin carantine, aşa cum au fost cele deschise din cauza epidemiilor de ciumă de la începutul secolului al XIX-lea. În carantine, scrisorile erau perforate şi puse în fum, pentru dezinfectare.
Prin anii '30 ai aceluiaşi secol, un englez isteţ pe nume Rowland Hill s-a gândit să propună o reformă a sistemului poştal, ba chiar a venit cu o inovaţie: marca poştală. Aşa a apărut prima marcă poştală din lume, în mai 1840, vestitul "Penny black".
De atunci, toate scrisorile au început să poarte timbre pe ele. Credeţi că se puneau oricum? Pe mulţi nu-i prea interesa subiectul, dar alţii au dezvoltat o adevărată artă!... Aşa s-a născut... "limbajul timbrelor".
Bineînţeles, timbrele nu se puneau oricum pe scrisori, ci conform tarifelor.
Scrisoarea putea să fie pusă la cutie...
...sau dusă la un oficiu poştal...
...unde puteai să vezi o aglomeraţie teribilă...
...sau, dimpotrivă, să te simţi ca într-un palat!
Alţii au fost mai şmecheri: au inventat automatele.
Scrisoarea intra apoi la operaţiunea denumită de poştaşi cartare: împărţirea pe categorii şi destinaţii.
În timpurile mai apropiate, s-au inventat şi s-au introdus maşinile automate de cartare.
Iar de aici, intra în scenă factorul, slujbaşul cu tolba plină ce mergea din casă în casă.
Uneori, scrisoarea trebuia trimisă peste mări şi ţări, cu pachebotul...
...sau trimisă cu balonul, ca-n Parisul asediat de prusaci în 1871...
...sau cu zeppelinul...
...sau prin poşta aeriană...
...iar câteodată cu automobilul...
...sau chiar cu tramvaiul!
Până la urmă, factorul lăsa misiva în cutia de la poartă...
...chiar dacă mai făcea el slalom printre tomberoanele de gunoi.
Câteodată, poştaşii se supărau şi intrau în grevă...
...dar n-au uitat niciodată să-şi ajute colegii.
Ce vreau însă să vă spun este că parfumul misivei clasice nu se va compara niciodată cu niciun e-mail...
Sper că v-a plăcut mica mea poveste.
Pe aceeaşi temă au mai scris şi Lili, Cristian Gheorghe, Pandhora, Carmen, Aurora, Daurel, Teo, g1b2i3, Doru.
Vă recomand să treceţi şi pe la ei.
O sâmbătă frumoasă să aveţi!
Să depănăm firul poveştii...
Pe vremuri, misivele erau transmise cu poştalioanele care făceau curse regulate.
Câteodată, treburile urgente ale dregătoriilor se rezolvau şi după ce vreo misivă era trimisă cu mare grabă printr-o ştafetă călare.
Scrisorile erau uneori trecute prin carantine, aşa cum au fost cele deschise din cauza epidemiilor de ciumă de la începutul secolului al XIX-lea. În carantine, scrisorile erau perforate şi puse în fum, pentru dezinfectare.
Prin anii '30 ai aceluiaşi secol, un englez isteţ pe nume Rowland Hill s-a gândit să propună o reformă a sistemului poştal, ba chiar a venit cu o inovaţie: marca poştală. Aşa a apărut prima marcă poştală din lume, în mai 1840, vestitul "Penny black".
De atunci, toate scrisorile au început să poarte timbre pe ele. Credeţi că se puneau oricum? Pe mulţi nu-i prea interesa subiectul, dar alţii au dezvoltat o adevărată artă!... Aşa s-a născut... "limbajul timbrelor".
Bineînţeles, timbrele nu se puneau oricum pe scrisori, ci conform tarifelor.
Scrisoarea putea să fie pusă la cutie...
...sau dusă la un oficiu poştal...
...unde puteai să vezi o aglomeraţie teribilă...
...sau, dimpotrivă, să te simţi ca într-un palat!
Alţii au fost mai şmecheri: au inventat automatele.
Scrisoarea intra apoi la operaţiunea denumită de poştaşi cartare: împărţirea pe categorii şi destinaţii.
În timpurile mai apropiate, s-au inventat şi s-au introdus maşinile automate de cartare.
Iar de aici, intra în scenă factorul, slujbaşul cu tolba plină ce mergea din casă în casă.
Uneori, scrisoarea trebuia trimisă peste mări şi ţări, cu pachebotul...
...sau trimisă cu balonul, ca-n Parisul asediat de prusaci în 1871...
...sau cu zeppelinul...
...sau prin poşta aeriană...
...iar câteodată cu automobilul...
...sau chiar cu tramvaiul!
Până la urmă, factorul lăsa misiva în cutia de la poartă...
...chiar dacă mai făcea el slalom printre tomberoanele de gunoi.
Câteodată, poştaşii se supărau şi intrau în grevă...
...dar n-au uitat niciodată să-şi ajute colegii.
Ce vreau însă să vă spun este că parfumul misivei clasice nu se va compara niciodată cu niciun e-mail...
Sper că v-a plăcut mica mea poveste.
Pe aceeaşi temă au mai scris şi Lili, Cristian Gheorghe, Pandhora, Carmen, Aurora, Daurel, Teo, g1b2i3, Doru.
Vă recomand să treceţi şi pe la ei.
O sâmbătă frumoasă să aveţi!
joi, 2 februarie 2012
Ilustrată oferită cu 5, dar vândută cu 900 dolari!
Săptămâna trecută mi-a zbârnâit telefonul într-una, toată lumea întrebându-mă de ilustrata din imaginea de mai jos, mirată find de ascensiunea valorii bidurilor doritorilor mai rar văzută pe eBay.
Explicaţia "saltului" trebuie căutată în raritatea piesei - este prima dată când văd aşa ceva, nici măcar nu ştiam că există, cu toate că tematica mă interesa pentru a putea ilustra potenţialele articole de specialitate.
Textul supratipărit cu roşu pe faţa ilustratei face referire la "Biroul de expediţie Vama Poştei Bucureşti". Ce era această unitate poştală şi ce atribuţii avea? Voi încerca să fac o scurtă prezentare, deoarece din câte ştiu acest subiect nu a fost abordat de cercetătorii istoriei poştale româneşti.
Birourile de comisiune şi expediţie (cum au fost denumite iniţial) au fost înfiinţate de către Direcţia Generală a Poştelor şi Telegrafelor la 1 ianuarie 1900. Scopul lor era acela de a îndeplini toate operaţiunile de vămuire ale coletelor poştale sosite din străinătate, pentru şi în numele comercianţilor şi al publicului faţă de autorităţile vamale, de a transporta coletele vămuite la domiciliul destinatarilor şi de a credita pe destinatari până în momentul predării coletelor cu toate taxele poştale, taxele de ramburs, taxele vamale şi orice alte cheltuieli generate de aceste operaţiuni.
Instrucţiunile vremii clasificau operaţiunile asigurate de aceste birouri astfel:
Pentru coletele sosite din străinătate, care urmau să fie trimise spre vămuire la un birou vamal din interiorul ţării, se întocmea câte o declaraţie de asignaţie. Odată ajunse aici, ele se vămuiau şi li se întocmea câte un bilet de asignaţie, pe baza căruia biroul de comisiune şi expediţie îşi luau angajamentul faţă de birourile vamale că fiecare colet va ajunge la destinatar, urmând să prezinte birourilor vamale dovada predării.
Coletele vămuite erau expediate către destinatari prin oficiile poştale din raza acestora, însoţite de facturile externe şi de biletele vamale.
La vămuirea coletelor, birourile de comisiune şi expediţie întocmeau pentru fiecare destinatar în parte o declaraţie vamală de import, care trebuiau timbrate cu un timbru fiscal de 60 bani. Pentru fiecare colet transportat la domiciliul destinatarului, birourile percepeau o taxă de 25 bani.
Pentru coletele care urmau să fie expediate în străinătate (exportate), birourile de comisiune şi expediţie întocmeau declaraţii de export, care trebuiau timbrate cu timbrul fiscal de 60 bani.
Coletele sosite în localităţile unde existau birouri de comisiune şi expediţie erau trimise la domiciliul destinatarilor de către conductorii poştali, care percepeau taxa menţionată mai sus. Pentru coletele sosite în localităţi în care nu existau astfel de birouri, destinatarii trebuiau să se prezinte la oficiul poştal pentru ridicarea lor, plătind aceeaşi taxă în momentul ridicării. Destinatarii puteau opta şi ca personalul poştal să îi transporte coletul la domiciliul său.
Instrucţiunile vremii erau mult mai stufoase, dar cea mai mare parte a lor nu prezintă relevanţă pentru colecţionari. De aceea am făcut un extras destul de restrâns.
Nu am mai menţionat în sinteză de mai sus faptul că fiecare colet era însoţit de o foaie de expediţie (poştală). Cele care însoţeau coletele ce urmau a fi expediate în străinătate erau timbrate cu un timbru fiscal de 10 bani (ori aveau acest timbru preimprimat, în mod similar mărcii fixe de pe întregurile poştale).
Explicaţia "saltului" trebuie căutată în raritatea piesei - este prima dată când văd aşa ceva, nici măcar nu ştiam că există, cu toate că tematica mă interesa pentru a putea ilustra potenţialele articole de specialitate.
Textul supratipărit cu roşu pe faţa ilustratei face referire la "Biroul de expediţie Vama Poştei Bucureşti". Ce era această unitate poştală şi ce atribuţii avea? Voi încerca să fac o scurtă prezentare, deoarece din câte ştiu acest subiect nu a fost abordat de cercetătorii istoriei poştale româneşti.
Birourile de comisiune şi expediţie (cum au fost denumite iniţial) au fost înfiinţate de către Direcţia Generală a Poştelor şi Telegrafelor la 1 ianuarie 1900. Scopul lor era acela de a îndeplini toate operaţiunile de vămuire ale coletelor poştale sosite din străinătate, pentru şi în numele comercianţilor şi al publicului faţă de autorităţile vamale, de a transporta coletele vămuite la domiciliul destinatarilor şi de a credita pe destinatari până în momentul predării coletelor cu toate taxele poştale, taxele de ramburs, taxele vamale şi orice alte cheltuieli generate de aceste operaţiuni.
Instrucţiunile vremii clasificau operaţiunile asigurate de aceste birouri astfel:
- Operaţiuni de import;
- Operaţiuni de import cu drept de export;
- Operaţiuni de export;
- Operaţiuni de export cu drept de import;
- Operaţiuni de tranzit;
- Operaţiuni de asignări;
- Operaţiuni pentru formalităţi comunale;
- Contestaţii pentru operaţiunile arătate;
- Transportul şi remiterea coletelor vămuite la domiciliul destinatarilor.
Pentru coletele sosite din străinătate, care urmau să fie trimise spre vămuire la un birou vamal din interiorul ţării, se întocmea câte o declaraţie de asignaţie. Odată ajunse aici, ele se vămuiau şi li se întocmea câte un bilet de asignaţie, pe baza căruia biroul de comisiune şi expediţie îşi luau angajamentul faţă de birourile vamale că fiecare colet va ajunge la destinatar, urmând să prezinte birourilor vamale dovada predării.
Coletele vămuite erau expediate către destinatari prin oficiile poştale din raza acestora, însoţite de facturile externe şi de biletele vamale.
La vămuirea coletelor, birourile de comisiune şi expediţie întocmeau pentru fiecare destinatar în parte o declaraţie vamală de import, care trebuiau timbrate cu un timbru fiscal de 60 bani. Pentru fiecare colet transportat la domiciliul destinatarului, birourile percepeau o taxă de 25 bani.
Pentru coletele care urmau să fie expediate în străinătate (exportate), birourile de comisiune şi expediţie întocmeau declaraţii de export, care trebuiau timbrate cu timbrul fiscal de 60 bani.
Coletele sosite în localităţile unde existau birouri de comisiune şi expediţie erau trimise la domiciliul destinatarilor de către conductorii poştali, care percepeau taxa menţionată mai sus. Pentru coletele sosite în localităţi în care nu existau astfel de birouri, destinatarii trebuiau să se prezinte la oficiul poştal pentru ridicarea lor, plătind aceeaşi taxă în momentul ridicării. Destinatarii puteau opta şi ca personalul poştal să îi transporte coletul la domiciliul său.
Instrucţiunile vremii erau mult mai stufoase, dar cea mai mare parte a lor nu prezintă relevanţă pentru colecţionari. De aceea am făcut un extras destul de restrâns.
Nu am mai menţionat în sinteză de mai sus faptul că fiecare colet era însoţit de o foaie de expediţie (poştală). Cele care însoţeau coletele ce urmau a fi expediate în străinătate erau timbrate cu un timbru fiscal de 10 bani (ori aveau acest timbru preimprimat, în mod similar mărcii fixe de pe întregurile poştale).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
