"Jucărie" neobservată

Din cauza francaturii comune şi a preţului solicitat - unul absolut modest - o piesă care în mod normal ar fi trezit oarece interes cred că nici nu a fost băgată în seamă. Click pe imagine pentru mărire.

Plicul (o idee mai mare decât o carte de vizită) a fost francat cu o marcă uzuală Carol al II-lea de 1 leu violet NEDANTELATĂ. Cred că acest amănunt nu a fost observat, iar plicul a fost vândut cu numai 4 dolari.
Partea interesantă este că în opinia mea nici nu merita atât, deoarece am senzaţia că marca de 1 leu nu este o nedantelată veritabilă, ci o piesă cu dantelura "tunsă". De aceea i-am şi atribuit numele de "jucărie".

Coliţele vechi au "priză" la cumpărători, spre deosebire de cele noi

Tot urmărind licitaţiile online, remarc cu amărăciune că în aria europeană loturile de piese româneşti nu se prea văd, ca nivel al preţurilor. Rar mai dai peste câte un lot care să se achiziţioneze la mai mult de două-trei sute de dolari, în timp ce piesele ruseşti de exemplu ţin mai mereu "capul de afiş", cu preţuri situate frecvent peste o mie de dolari.
În acest weekend am urmărit un lot de coliţe româneşti, care a "rupt" puţin amorţeala din zona pieselor româneşti. Nu este ceva nemaipomenit în opinia mea, dar câteva seturi mai bune au existat (Victoria, OSP, 10 ani comerţ filatelic de stat etc.). Întregul lot a fost achiziţionat cu 456 dolari, după 13 biduri. Vă puteţi face o idee despre componenţa lotului din imaginile de mai jos.

Ceea ce nu prea vrea lumea să înţeleagă este că filatelia se face pe bani, nu pe nasturi. Piesele bune nu vor fi niciodată gratuite sau ieftine.

Piesă subevaluată, în opinia mea

Zilele trecute am remarcat o scrisoare expediată la sfârşitul anului 1945 în Elveţia, care mi-a captat atenţia datorită francaturii.

Este vorba de o trimitere recomandată expres, expediată pe 23 noiembrie 1945 din Râşnov.
Francatura mi s-a părut mai puţin comună deoarece în acea perioadă marca uzualăde 100 de lei (valoarea mare din emisiunea iniţială a uzualelor, imprimate pe hârtia cu filigranul CC monogram) era în mare parte epuizată de la majoritatea oficiilor din ţară (oricum, mi se pare o marcă subapreciată, în orice caz).
Francatura de 1.600 de lei reprezintă exact corespondentul tarifului în vigoare începând cu 1 noiembrie acelaşi an, astfel:
- tariful pentru o scrisoare simplă externă cu o greutate de până la 20 grame - 350 lei;
- taxa de recomandare - 500 lei;
- taxa expres - 750 lei.
După expediere, scrisoarea a trecut prin cenzura externă română (ştampila circulară cu numărul 52, de pe faţa plicului, plus ştampila de pe verso, "CENZURAT"), apoi prin cenzura sovietică (ştampila dublu-cerc de pe verso: "VOENNAIA ŢENZURA SSSR - 5/R", cu litere chirilice, desigur). Plecat pe 8 decembrie din Bucureşti (unde a făcut tranzitul), a ajuns la Basel pe 27 decembrie, a doua zi fiind probabil distribuită de ghişeul responsabil cu telegramele şi corespondenţa urgentă - "BASEL 2 - TELEGRAFEN (EILZUSTELLUNG)".
După 9 biduri, plicul a reuşit să "adune" numai 16 euro la licitaţia online la care a fost oferit. Cred că merita mai mult.

Tehnoredactarea computerizată (16)

Episoadele anterioare: (1), (2), (3), (4), (5), (6), (7), (8), (9), (10), (11), (12), (13), (14), (15).

"Canoane" ale machetării paginii

Închipuiţi-vă epoca în care nu se inventase încă tiparul, iar "cărţile" erau realizate prin caligrafiere manuală a textelor. Pe vremea aceea nu existau, desigur, nici caiete "dictando" cu liniatură care să-i ajute pe "autori" la scris. Este posibil ca încă din acele vremuri să fi luat naştere ceea ce mai târziu au fost denumite "canoanele" construcţiei paginii: erau de fapt un set de "reguli" după care se rezervau spaţii albe pe marginile paginilor, scrisul făcându-se într-o suprafaţă delimitată geometric.
Ceva mai târziu, după apariţia tiparului, modelul a fost preluat de Gutenberg, cel mai cunoscut exemplu fiind chiar biblia tipărită de el.

(sursa)

Ideea realizării "cărţii perfecte" a constituit preocuparea mai multor artişti şi tipografi, probabil cea mai notorie descriere a regulilor de construcţie a paginilor unei cărţii fiind făcută de Jan Tschichold, în cartea sa devenită celebră, "Forma cărţii: eseu asupra moralităţii şi designului" (versiunea originală a fost publicată în limba germană, fiind ulterior tradusă în limba engleză şi republicată sub ISBN 0-88179-116-4 - o sursă ar fi aceasta).

Tschichold a prezentat în lucrarea sa mai multe "canoane" denumite după numele autorilor.
Unul dintre cele mai tipurii canoane a fost cel descris de olandezul Van de Graaf, care a studiat proporţiile utilizate de manuscrisele din epoca medievală şi de tipăriturile timpurii. "Canonul secret" avea la bază un model geometric aplicabil oricărui format de pagină, suprafaţa rezervată blocului de text fiind proporţională cu înălţimea paginii.

Potrivit acestui canon, proporţiile sunt păstrate, marginile având lăţimi de 1/9, respectiv 2/9 faţă de dimensiunea paginii. La o proporţie de circa 2:3, lăţimea rezultată a marginilor paginii are proporţiile 2:3:4:6 (pentru interior - superior - exterior - inferior).

Un alt "canon" a fost dezvoltat pe baza "diagramei" lui Villard de Honnecourt, un arhitect francez care a imaginat în secolul al XIII-lea împărţirea armonioasă a unui segment de dreaptă în părţi logice - o treime, un sfert, o cincime, o şesime etc.. Pe baza acestei diagrame, lăţimea marginilor unei pagini respectă aceleaşi proporţii de 2:3:4:6.

"Regula de aur" a împărţirii paginii după Tschichold ar trebui să se bazeze pe "proporţia de aur" sau "divină", ori "raportul perfect" cum mai este denumit. Este regula pe care au respectat-o toţi marii făuritori de cărţi din Evul Mediu. Pornind de la raportul "perfect" de 2:3, toate elementele paginii coexistă într-o legătură armonică. Schematic, "regula" este cea din schiţa de mai jos.

Există multă bibliografie referitoare la descrierea şi/sau aplicarea acestor "canoane" sau reguli de machetare, cum vreţi să le spuneţi. În prezent, ele sunt puţin sau deloc cunoscute (în principal din cauza dispariţiei meseriei de tipograf, în sensul clasic).
Pentru un tehnoredactor cu pretenţii, măcar schemele prezentate ar merita să fie cunoscute.

Mai multe (pentru cei interesaţi) pot fi găsite pe Wikipedia (în limba engleză; în limba română pagina nu există, de altfel nici n-am întâlnit pe cineva din România care să aibă idee de existenţa acestor "canoane").
O prezentare foarte frumoasă cu acelaşi subiect am descoperit-o pe pagina Retinart.net, unde există şi câteva GIF-uri animate ale schemelor care vă pot ajuta să înţelegeţi "filozofia proporţiilor".

(Va urma)