Colecţionarii particulari propun refacerea legislaţiei referitoare la patrimoniul cultural mobil separat pentru fiecare categorie de obiecte

De unde provin mărcile şi piesele poştale?

Statutul mărcilor poştale a fost clar: ele au reprezentat încă de la inventarea lor o chitanţă prin care expeditorul unei trimiteri poştale dovedea plata contravalorii transportului acelei trimiteri.

Nimeni, în nicio ţară din lume nu a fost reglementat (din 1840 până astăzi) statutul acestor obiecte folosite (pentru necunoscători - statutul timbrelor ştampilate). Ce s-a întâmplat cu ele? Păi zeci de generaţii au aruncat la gunoi cu o desăvârşită nepăsare toate corespondenţele pe care le-au primit. Şi acest lucru l-a făcut şi îl face şi astăzi toată lumea!

Chiar şi cei mai îndârjiţi partizani de astăzi ai includerii tuturor timbrelor ca obiecte ale patrimoniului mobil au aruncat cu nepăsare, de-a lungul anilor, corespondenţele primite. Şi ei, şi actuala lor familie, dar şi celelalte rude ale lor, chiar şi părinţii, unchii şi mătuşile, bunicii şi străbunicii - pe scurt tot arborele lor genealogic din 1840 şi până astăzi!

Dintre cele mai valoroase timbre româneşti vechi, proporţia celor care au ajuns la gunoi din cauza nepăsării generale este relativ uşor de estimat. Cel puţin pentru Capetele de bour din prima emisiune, a trebuit să muncească un neamţ vreo 20 de ani ca să facă inventarul pieselor rămase (în jur de 800 de bucăţi, fotografiate şi fiecare având "pedigree"-ul, descrise calitativ), că pe funcţionarii români nu i-a interesat NICIODATĂ subiectul. Dacă vrea cineva să mă contrazică, îl invit să îşi expună public arhiva de scrisori a familiei strânsă în ultimii 150 de ani.

În ciuda acestei atitudini indiferente şi a nepăsării a multor generaţii, o mână de nebuni (puţini raportaţi la totalul populaţiei) s-a trezit că merită să umble prin gunoaiele celorlalţi ca să recupereze timbrele folosite şi corespondenţele vechi, aruncate la gunoi. Pe majoritatea le-au luat, le-au decupat de pe scrisori şi le-au "spălat" (adică le-au dezlipit de pe fragmentele de scrisori).

Până prin 1948 specialiştii estimează că s-au salvat astfel din gunoaie peste o sută de milioane de timbre. Dar activitatea "salvatorilor" a continuat şi mult timp după aceea, şefii punctelor de colectare (vechile DCA-uri) ajutându-i şi contribuind astfel la salvarea unor cantităţi însemnate de timbre care, altfel, ar fi ajuns la topitoriile fabricilor de hârtie.

Tare mi-ar plăcea să-i văd pe unii domni porniţi împotriva filateliştilor dacă ar fi în stare să spele (dezlipească) de pe fragmente câteva mii de timbre, să le usuce, să la calce frumos şi să le facă apte de a intra într-un clasor. Pentru că aceşti domni nu realizează ce volum de muncă au depus "salvatorii" pe care vor să-i mai şi mazilească pe deasupra! Şi culmea este că şi astăzi aceiaşi domni aruncă cu nepăsare la gunoi un plic care poartă timbe pe el!

A doua sursă a timbrelor: statul care a acţionat ca un escroc

Este vorba despre timbrele ştampilate pusă în vânzare special pentru filatelişti de stat prin intermediul Poştei.

Perioada de după 1948 a fost una păcătoasă rău pentru colecţionari, din cel puţin trei motive:

1. Statul a schimbat treptat natura de chitanţă a timbrelor într-un mijloc de propagandă şi un mijloc de speculă în dauna colecţionarilor. În afara emisiunilor uzuale (care erau destinate aproape exclusiv pentru utilizarea pe corespondenţe), timbrele din emisiunile aşa-zise tematice au ajuns să fie speculate la propriu chiar de statul însuşi: pe de o parte, pentru utilizarea pe corespondenţe nu se utilizau toate mărcile poştale, ele neputându-se achiziţiona decât dela câteva magazine filatelice, pe de altă parte, un procent însemnat al tirajelor emisunilor de timbre a fost ştampilat de complezenţă (iar uneori aplicându-i-se ştampile chiar din tipografie - aşa-numitele preobliterate). Încă din anii '50 filateliştilor li s-au băgat pe gât cunoscutele "plicuri filatelice" (practica mai există şi astăzi).

2. Din timbrele mai vechi, firma specializată a statului a început să cumpere diverse cantităţi de la "salvatori" aranjate în pacheţele de câte 100 de bucăţi, realizând "sortimente" care luau calea exportului. În acelaşi timp însă, cetăţeanului de rând îi era interzis să trimită orice fel de timbru în străinătate (se puteau face totuşi "schimburi filatelice" reglementate în mod strict, la început prin Banca Naţională, iar mai târziu printr-un birou special creat în cadrul Asociaţiei Filateliştilor (asociaţie care a fost întotdeauna condusă de funcţionari sau politruci numiţi de stat).

3. Cea mai mare escrocherie realizată de stat pentru a "jumuli" proprii cetăţeni este imprimarea aşa-ziselor "reimpresiuni" ale timbrelor epuizate la vânzare, reimprimări care au fost ştampilate în masă şi care au fost destinate exclusiv colecţionarilor. Practica aceasta a început în anii '50, continuându-se chiar şi după 1990!
În ce a constat escrocheria? Timbrele au fost întotdeauna bunuri de valoare, datorită valorii nominale înscrise pe ele. Plecând de aici, Poşta Română trebuia să raporteze Uniunii Poştale Universale deciziile de lansare a fiecărei serii de timbre împreună cu tirajul în care aceasta a fost imprimată.
Aceste informaţii (o parte fiind preluate în unele cataloage filatelice internaţionale mai serioase) sunt complet eronate. Astăzi nu se mai poate determina tirajul real al majorităţii seriilor de timbre pentru o perioadă de peste 40 de ani (faceţi o paralelă cu o subscripţie publică de acţiuni: scrii în prospectde emisiune 1 milion de acţiuni, dar tu vinzi 3!). Mai mult, sfidând orice regulă impusă de Uniunea Poştală Universală, unele serii (denumite "uzuale") au fost categorisite în deciziile de punere în circulaţie ca având "tiraj nelimitat".
Timp de mulţi ani, aceste timbre gata ştampilate s-au comercializat prin puţinele magazine filatelice la o anumită fracţie din contravaloarea nominalului.

A treia sursă de timbre: tot statul, tot pe post de escroc

Este vorba de timbrele neştampilate mai noi de anul 1947, care nu se puteau cumpăra (în serii complete) decât din magazinele filatelice (timp de peste 40 de ani unele timbre nu au fost niciodată distribuite la oficiile poştale pentru a fi utilizate pe scrisori - chipurile pentru "a nu se face speculă"!).
Colecţionarii le cumpărau ca să aibă colecţia "la zi", numai că odată cu timbrele, ei cumpărau şi serviciul poştal aferent nominalelor respective. Păstrându-le nefolosite, statului îi rămâneau sume de bani picate din cer, practic!
Chiar şi astăzi, cine are curiozitatea să verifice la Romfilatelia SA anunţurile de lansare a câte unei serii de timbre poate să vadă, diferenţiat, cantităţile de timbre distribuite la Poştă pentru francare, în raport cu restul tirajului păstrat "în scop filatelic".

Care este escrocheria? Păi este cea mai profitabilă afacere din România! Tipăreşti timbre cu un preţ de cost de cîţiva bani, pe care le vânzi apoi cu valoarea nominalului (care uneori este apreciabilă, putând ajunge şi la 15 lei bucata - un set anual complet nu şi-l poate permite decât o mică parte a colecţionarilor din cauza costului de vânzare ridicat).

Din această cauză un număr din ce în ce mai mic de colecţionari au încetat să cumpere produsele speculative ale societăţii comerciale de stat şi să se îndrepte către timbrele mai vechi, care sunt şi mai multe (culmea!), şi mai ieftine.

Poziţia actuală a unor funcţionari şi necesitatea modificării legislaţiei

În decursul activităţii mele de colecţionar (care depăşeşte 45 de ani) m-am lovit de multe atitudini şi am văzut multe situaţii. Nu am făcut niciodată caz de aceasta, pentru că este un domeniu de activitate care nu este considerat meserie şi pentru care nu există nicio formă de şcolarizare. Trebuie totuşi - ca să fiu cinstit cu mine însumi şi ca să respect totodată atât cititorii fideli, cât şi restul filateliştilor - să subliniez câteva lucruri:

1. Legislaţia actuală, în vigoare, a fost adoptată fără măcar să se ceară o simplă opinie din partea Federaţiei Naţionale. Membrii săi nu sunt o adunătură de oameni neciopliţi, necitiţi şi fără studii, aşa cum au încercat să insinueze unii funcţionari din instituţii de stat, dându-şi cu părerea într-un domeniu în care cel mai adesea nu au niciun fel de expertiză.
La nicio facultate nu se studiază materia (sau cursul) "filatelie"! Cu toate acestea, există colecţionari care, pentru domenii punctuale, sunt capabili de realizarea unor studii istorice la cel mai ridicat nivel ştiinţific, iar câţiva au publicat volume sau studii în domenii virgine, neabordate de nimeni niciodată. Nu vreau să par lipsit de modestie, chiar şi seria mea de articole (publicate pe acest blog) referitoare la metodica studiului sunt unice în literatura românească.

2. Din păcate, poziţia actuală a oficialilor faţă de Federaţia Naţională a rămas aceeaşi, şi anume de a o ignora cu desăvârşire, chiar dacă preşedintele acestei organizaţii este singurul expert român acceptat şi acreditat ca membru deplin al Asociaţiei Internaţionale a Experţilor (ca să fii membru acolo dai un examen la acelaşi nivel cu cel al unui doctorat).

3. Solicitările făcute mai pe faţă sau mai voalat de către unii funcţionari de a se interzice total activitatea colecţionarilor, de a se inventaria şi cataloga tot, de a se clasa nu ştiu ce şi de a se interzice comerţul şi multe altele sunt făcute - de cine credeţi - de cei care, ei împreună cu tot arborele lor genealogic din ultimii 150 de ani au aruncat la gunoi valori potenţiale enorme! Să nu vă supăraţi pe mine, dar în altă parte această atitudine ar putea fi denumită făţărnicie. Dacă s-ar fi gândit cineva să facă în mod organizat recuperarea timbrelor folosite, n-aş fi scris aşa ceva.

4.Prin topirea la grămadă, timp de zeci de ani, a mii de tone de arhivă provenite de la mii de instituţii, entităţi şi organe ale administraţiilor locale şi centrale FĂRĂ a se face o selecţie a corespondenţelor purtând timbre este nominalizată încă una dintre sursele de pierdere a unor valori importante.
În unele ministere există reglementări foarte precise referitoare la nomenclatorul de păstrare a documentelor pe tipuri şi categorii, pe termene definite strict, iar selecţionarea arhivelor se face după criterii stricte, clare şi precise. În alte locuri nu există niciun fel de reglementare, iar Legea arhivelor este (cel mai adesea) ignorată. Dar şi din această lege lipseşte orice referire specifică pentru timbre.

Ideea este că nu este normal ca legislaţia să privească numai obiectele deţinute de particulari, dar restul surselor (majoritatea de la instituţii ale statului) să nu fie cuprinse în nicio reglementare.


4. Punerea tuturor colecţionarilor în aceeaşi oală. Pentru acest subiect m-am hotărât să rezerv un punct separat.

Globalizarea: un fenomen voit sau cauzat de neştiinţă?


Filateliştii au constatat că legislaţia în vigoare este una şi aceeaşi, identică pentru oricare dintre bunurile mobile considerate ca potenţiale obiecte de patrimoniu.

Acest lucru nu îl consider ca fiind unul normal, pentru că însăşi natura fiecărei categorii de obiecte ar impune reglementări diferenţiate.

Timbrele nu au nimic în comun cu numismatica. Ele nu se pot "fura" din situri arheologice!

Timbrele au o istorie relativ recentă, apariţia lor petrecându-se abia în 1840. Chiar de la începutul istoriei lor, toate timbrele au fost atent catalogate şi inventariate, solicitându-se chiar informări oficiale de la administraţiile poştale referitoare la existenţa unor timbre. Datorită acestui lucru, pe marginea timbrelor nu se pot face studii filozofice, că nu sunt tăbliţele de la Sinaia. Fiecare timbru din lume, din orice ţară şi din orice perioadă poate fi descris în jumătate de rând: numele catalogului de referinţă, numărul de ordine al acestuia şi starea piesei (ştampilat sau neştampilat). Atât şi nimic în plus!

Lucrurile chiar ar fi fost mult mai simple şi (dacă stau şi mă gândesc bine) mulţi bani plătiţi pentru operaţii birocratice fără rost nu ar fi ajuns să fie cheltuiţi.

În opinia mea (şi nu sunt singurul care o împărtăşeşte), legislaţia este necesar să fie diferenţiată pentru fiecare categorie de bun mobil.

Actualele norme de clasare sunt complet aiuritoare şi total nepotrivite pentru timbre. Mai ales în condiţiile în care nu există experţi, legislaţia (de la un capăt la celălalt) este inaplicabilă, inoperantă şi pur şi simplu îşi bate joc de cetăţean.

Am auzit afirmaţii că reglementările actuale au fost făcute în mod intenţionat "la grămadă" pentru a exista portiţe pentru unele categorii de obiecte. Personal nu mă pot pronunţa, dar la câte s-au întâmplat în ultimii ani în ţara asta nu m-ar mai mira nimic! Cred că cei care fac astfel de afirmaţii ar trebui să le facă în faţa unui organ abilitat.

Domnilor, vă rugăm să nu ne mai puneţi pe acelaşi picior cu arheologii amatori, cu detectoriştii, cu numismaţii şi cu comercianţii de tablouri! Obiectul nostru de activitate nu are nimic în comun cu al lor! Este pur şi simplu anormal! Să răspundă fiecare separat pentru activitatea pe care o desfăşoară, cred că aceasta este soluţia şi normală, şi morală.

Morală ar fi şi acceptarea discuţiei deschise şi constructive asupra acestor subiecte, deoarece există colecţionari care mi-au declarat că le este frică să îşi exprime vreo opinie în mod public pentru că se tem că unele persoane ar putea adopta poziţii neprincipiale (mai pe româneşte - ia să-l căutăm noi pe-ăsta ca să-i închidem gura).

Opinia unui coleg


Domnul Gabriel Iliescu este şi el colecţionar şi, în opinia dânsului, multe belele care cad pe capul tuturor colecţionarilor sunt cauzate de activitatea aşa-numiţilor detectorişti. Pentru că nu are (încă) un blog personal, îi găzduiesc aici opinia, la cererea şi cu acceptul său. Pentru a se face o demarcaţie între cei doi autori, opiniile dlui Iliescu sunt scrise cu o culoare diferită.


Revenire cu privire la teledetecţie


Studiind legislaţia actuală civilă şi penală raportată la teledetecţie, dar nu numai, am remarcat de-a lungul timpului câteva aspecte. Vi le redau mai jos, menţionând că aceasta va fi şi ultima luare de poziţie pe care o voi face pe această temă, atât de discutată in ultimul timp.

Legislaţia privind vânzarea şi deţinerea detectoarelor de metal este destul de clară şi consider că şi adecvată, nu are rost să mă refer în continuare la ea.

O primă problemă pe care însă o găsesc este încadrarea descoperirilor cu detectorul de metal în cadrul descoperirilor arheologice întâmplătoare (Ordonanta nr. 43/2000 – Cap. I G).

Consider această încadrare forţată, deoarece atâta timp cât pleci să faci o detecţie cu detectorul se presupune elementul de intenţie. Spre deosebire de o descoperire făcută în condiţiile săpării unei fundaţii (de exemplu), unde chiar intervine caracterul întâmplător. Atâta timp cât scopul cercetării este chiar descoperirea bunului în cauză, eu unul consider că elementul "întâmplător" trebuie exclus.

Tot referitor la partea de teledetecţie (vă atrag atenţia că eu, unul, separ teledetecţia de săpătura efectuată pentru aducerea bunului descoperit la suprafaţă, considerându-le fapte separate), atrag atenţia că efectuarea unei teledetecţii pe un teren aparţinând unei entităţi fizice sau juridice, alta decât cea care face teledetecţia, fără aprobarea scrisă a acesteia, ar putea fi încadrată la tulburare de posesie.

Mai departe, mergem la săpătura propriu-zisă, efectuată pentru aducerea la suprafaţă a bunului descoperit. Nu iau în considerare partea care se referă strict la contextual arheologic (l-am mai semnalat, l-au semnalat şi arheologii de meserie, respectiv prin săpăturile în cauză se pot distruge dovezi importante referitoare la bunul descoperit, dovezi care adeseori sunt mai importante decat bunul in sine), săpătura în cauză, efectuată pe un teren străin (aparţinând unei persone fizice de drept privat sau public sau unei simple persoane private fără consimţământul scris al acesteia) poate fi asimilat distrugerii.

Mergând mai departe, scoaterea bunului descoperit şi ridicarea lui în vederea predării fără acordul scris al proprietarului terenului poate fi asimilată furtului calificat. Şi, continuând raţionamentul, mă întreb (şi aici chiar voi avea nevoie să mă consult cu mai mulţi colegi şi jurişti) dacă nu cumva fapta muzeografilor care acceptă primirea bunurilor în cauză fără identificarea exactă a locului de provenienţă şi a prezenţei acordului explicit al proprietarului terenului în cauză nu constituie cumva complicitate şi tăinuire la furt calificat.

Cele enumerate mai sus se pot remedia foarte simplu corectând legislaţia actuală, respectiv:

- consider adecvată legislaţia actuala referitoare la deţinerea şi comercializarea aparatelor de detecţie;
- consider discutabilă încadrarea descoperirilor facute prin teledetecţie în categoria descoperirilor arheologice întâmplătoare;
- consider obligatorie amendarea legislaţiei referitoare la teledetecţie cu prevederi care să specifice explicit obţinerea acordul scris prealabil al proprietarului terenului pe care se efectuează teledetecţia (în mod similar legislaţiei franceze în domeniu);
- consider necesară interzicerea efectuării săpăturilor pentru aducerea la suprafaţă a bunului descoperit prin detecţie fără avizul şi asistenţa unui arheolog atestat;
- nu sunt împotriva prevederii legale care acordă descoperitorului recompense pentru predarea bunului, atâta timp cât se acordă pentru o descoperire întâmplătoare (excluzându-se teledetecţia), precum şi pentru teledetectie, numai atunci când cel care reclamă acordarea premiului deţine şi acordul explicit al proprietarului terenului. Acordarea unei recompense fără verificarea existenţei acordului în cauză ar trebui asimilata complicităţii şi tăinuirii la furt calificat. Prin extindere, se poate cere la predarea bunurilor in cauză o declaraţie pe proprie răspundere a celui care a efectuat teledetecţia şi descoperirea că are acordul scris al proprietarului terenului, urmând ca respectiva declaraţie să fie verificată de organele în drept.

Menţionez că am făcut comentariile de mai sus consultând şi articolul scris de Liviu Iancu – "Detectoarele de metale şi goana după tezaure", după lecturarea căruia am remarcat inexistenţa oricăror referiri la proprietarul terenului pe care se efectuează teledetecţia.Ca şi cum acest proprietar (care poate fi oricare cetăţean al României) pur şi simplu nu are niciun drept asupra terenului pe care îl deţine).